wallowing

am avut doua saptamani de "wallowing" la muenchen, cum zicea o prietena. atata ca nu mi-a folosit la nimic terapia autodistrugatoare pe care mi-am administrat-o.
intr-un colt de cer s-au strans stelele, care acum ne privesc mirate, cu ochi de sticla aburita, care din cand in cand picura stropi de mare. clipeau si in vara, iar mai tarziu mi se parea ca se intepau in gardul care trasase limitele interpretarii unui basm. m-am gandit cu cata imposibila usuratate nu m-am invrednicit sa-l revad. dar nu e de regretat, il pastrez pentru momente de inaltatoare tristeti, cand amintirea lui imi va reda puterile pierdute. e adevarat, in noaptea aceea, care de fapt e metonimia altor seri, amurguri, inserari, miezuri de noapte si ore 3 sau 4, pe cer se teseau panze usoare, care drapau ochi curiosi de stele flamande. iar alte seri, crepuscule, ore 21 sau 23, sau momente psihologice de 23.45, sunt invariantele aceleiasi nopti.
ochiul nostru percepe lumina si intuneric, in functie de care numeste si imparte cele 24 de ore in zi si noapte. asa ca nu e gresit daca vorbesc despre o unica si sublima noapte ca summum. desi eu nu am perceput-o ca absenta a luminii, ci ca fiind luminata de o altfel de sursa. pana la urma, eu una nu am facut diferente si discriminari, nu am polarizat relatia lumina - non-lumina. pentru ca sufletul le-a perceput la fel.
impresia de obiect contondent care lezeaza am avut-o si la muenchen, uitandu-ma la turnul bisericii de langa casa unde locuiam. turnul intepa cerul, uneori aveam inpresia ca si luna se inteapa in el. din muenchen, stele se uitau la mine compatimitor, iar luna se straduia sa schiteze un zambet jenat. aici am avut senzatia acuta ca noaptea ma inghite pantagruelic, ma topeste in masa amorfa de creaturi ale intunericului. erau clipe cand doar gandul la pamantul la fel de negru, dar din care ziua vedeam cum cresc flori si copaci, ma facea sa uit de pustiul ei. lupta cu durerea ca amintirea refuza sa-si mai aminteasca:florile din mall, iluzii incremenite, anesteziate intr-un colt, vecin cu office shoes sau house of art. intre marasesti si budapesta, una din intersectiile mele preferate la orele de sofat, o fata se impiedica in rochia cu volane. am purtat si eu fusta de in verde, cu volane, cand am revazut locul unde nu existau limite ale interpretarii.
in realitate, exista limite in masura in care ni se trasam. suntem atat de LIBERI, God, ATAT de liberi sa ni le stabilim singuri, incat nu stiu de ce ne complacem in statutul de sclavi si ne mai cerem si iertare de la un trecut care de multe ori ne-ar fi limitat iremediabil perspectiva.