in cerc

soarele m-a privit azi cu un ochi de sticla,
tulbure, cangrenat, rotindu-se nesigur,
i-am raspuns cu bezele dintr-o manusa lila,
inmuiata de mai multa vreme in sange de vanat proaspat.
peste zi, vantul a executat spasmatic cativa copaci langa zidul
unde m-am chircit in noptile de nesomn si am schitat cu litere de grafitti soarta mea si a ta.
cand a inceput sa ciupeasca din el, am inteles ca venise numai pentru mine,
pasarea cu cioc de rubin din ultima poezie a lui labis,
pe o strada cu tramvaie
te vad dublu, odata mic si apoi mare,
si apoi in ordine inversa, pana cand cercul e complet,
si de maine viata incepe din nou.

indigestie

linistea mea e o perna din care ies fulgii si imi inteapa obrazul,
o lumanare careia trebuie in fiecare zi sa-i scurtez fitilul.
diminetile in care nu mai am amintiri si fac cu ochiul unei existente anterioare
tasnesc din mine si imi acopera miocardul cu o patura de lalea,
intre timp nu mai tin minte unde duceau pasii din poza salvata in telefon
intr-o dupa amiaza de iarna, printre copaci fara nume,
vara a mistuit barbar viscere,
din care nu a mai ramas decat cenusa cu gust de smoala.
as vrea sa vars la vara si la iarna, in nopti cu bezna si cucuvele,
si sa-mi golesc stomacul din creier si inima
de ce nu am putut digera natural.

...

zypresse. trauerzypresse. copac al vietii si al mortii. cel mai bine mi-a fost din vara trecuta si pana acum in perioada in care nu am mai scris pe blog.

vara de penitenta

zilele astea nici macar cuvintele nu m-au mai putut salva. s-a creat in jurul meu un vid si iar n-am priceput nimic, iar au trecut zile fara sens, repede, inghitindu-ma, ieri am tresarit cand m-am trezit strigata pe nume, si a durat cateva fractiuni de secunda sa-mi amintesc de unde ma stiam, si apoi mi-a fost iar bine cu mine, m-am intors la mine.
letters to juliet, doi ochi incredibil de albastri care erau al celor doua ele, din care una semana izbitor cu n., si m-a urmarit tot filmul gandul la ea si la fiul ei, la apropierea neasteptata creata intre noi in seara de 7, cand am cunoscut-o, la casa ei de la marginea padurii, la trasaturile pe care nu le regaseam la l. si care, cu toate astea, mi-o aduceau si mai langa mine, n., grila de interpretare a lui l. prea multe nu mi-a spus filmul, eram dupa multa vreme la un cinema, o comedie romantica vaporoasa de vara, din care ce am inteles e ca italia ori ma va cuceri iremediabil, ori ma va sufoca. peisajele toscanei, cu chiparosi si vegetatie rupta dintr-un tablou de boticelli, coline domoale si somnolente, izvorand miraje la tot pasul, vii in al caror hatis te pierzi si nu mai stii de tine.
si apoi, in alta zi, am ajuns din intamplare la d., nu stiu cine mergea in locul meu, vantul arunca razele de soare in umbre derutante peste cladiri, sa-l gasesc pe m., pe care il revazusem dupa vreo 5 ani (cred) pe 6 februarie la romana, perindandu-se volatil prin multime, si acum nu voiam nimic, in mod sigur nu ma mai tine minte, decat sa-i confirm ca are dreptate, nu sunt asa puternica cum estimasem atunci. si m. nu era, nici eu nu am vrut sa fortez si sa-l caut mai departe, doar ca am stiut in momentele de vecernie din nou unde ma aflu, iar mi s-au infipt radacinile in pamant.
si cu toate astea ieri am tresarit cand o colega m-a strigat pe nume, si am refacut drumul spre alta vecernie, si m-am lamurit si de data asta unde stau, si la sfarsit am privit in sus cu ochii in lacrimi si L-am asigurat ca am inteles. mai ales, am multumit pentru ce am primit in ultima vreme secvential si ce nu am vrut sau nu mi s-a dat spre pastrare.
si cu asta poate incepe vara mea de penitenta.

cavalerul

statea a. cateodata si se uita la g. si la inceput nu-i venea sa creada ce vegeteaza langa ea. apoi, dupa ceva vreme, la fel de nelamurita era. dar cum e? e incredibil de frumos, ca in vise. iar el, needificat. ce sa faca cu a.? alta data, in salina de la tg. ocna, tot ea a facut iar o confuzie capitala, dar pentru care de data aia a fost rasplatita o imbratisare compatimitoare, si anume, a luat macheta unui detinut, prin al carui cap fara chip isi varau scolarii veniti cu doamna invatatoare fetele si ranjeau la fotograf, ei bine, a., despre care putini stiu ca are mici probleme cu acomodarea vederii la intuneric, a crezut ca e un cavaler! Oh, God, ce fiinta normala de pe terra poate vedea asa ceva, fie si numai in imaginatie? de asta se si uita a. la g. si nu pricepea niciodata despre ce e vorba, cu toate talentele ei divinatorii si lecturistice. dar un lucru era sigur, cu cat g. devenea mai greu de citit, cu atat a. trebuia sa se consoleze cu mai multe carti, in speranta castigarii a mai multa experienta. g. habar nu avea ca in viata a. fusese un moment cand se trezise dintr-o anestezie de adevaratelea si ii fugea tavanul in toate directiile, dupa care fusese intrebata ce a visat si raspunsese prompt ca "un cavaler cu o armura aurie". dar g. nu crede in vise, nu pentru ca nu e superstitios, ci pentru ca interpretarea de texte nu e punctul lui forte. si cu toate astea, pariez ca a. nu a sters nici acum pozele din acea instructiva excursie.

the end

am un feeling nou, de sambata seara, cvasi, cand am primit raspunsul pe care il asteptam de ceva vreme. m-am prins, si nimeni si nimic nu o sa-mi mai stea in cale. e cum stiam. nu credeam ca sufletul unui om poate sa simta cu atata acuratete si sa nu se insele. din vara si pana acum m-am torturat cu intrebari si scenarii, cand in definitiv era asa simplu. pe cineva ca mine nu inseala prima impresie. am un al zecelea simt, or something like that, sau poate doar in inger pazitor mai militant. deci e adevarat. s-a terminat tot cosmarul.

recapitulari

sambata cu ploaie si gold fm, all over the place, pana si in autobuz, cand mi-am calcat pe inima si mi-am indesat castile in urechi, ceea ce nu voiam sa fac ever, si a fost ca in masina lui l. in drum spre iesirea din bucuresti, unde iar nu am inteles de ce trebuise sa ocoleasca juma de oras, da never mind, mie imi plac caile ocolite si NU lucrurile la care nu gasesc explicatie si ma anxieteaza. si pe cat uram de mult gold fm, pe atat de mult m-a anesteziat ieri, cand pe calea victoriei, seara tarziu, dar tot cu gold fm in urechi, am gasit ragaz sa-mi ascult tocurile alaturi de "neverending story" strabatand temerare bulevardul pe care-l iubesc mai mult ca pe oricare altul din lumea asta. asta pentru ca imi propusesem sa ma desensibilizez in vitro, frecventand locuri dureroase ca sa prind curaj, si iar imi batea inima sprintar, si iar zambeam unor ganduri indepartate, unor seri de toamna nehotarate, si cand am trecut prin zona dintre sala palatului si novotel s-a ingrosat gluma si am ajuns in recapitularile mele la iarna, si nu mai era nimic de ras, decat cum imi supurau ranile de imi venea saßmi amputez membrele respective, si in cele din urma, in zona dintre capsa si fantani a devenit insuportabil si am fost nevoita sa dau volumul de la 2 la 5, si slava Domnului ca era freddy mercury cu "we are the champions", si dupa ce a venit autobuzul si am ajuns la sincai, nu intelegeam de ce nu face la dreapta, si mi-am dat cu intarziere seama de ce, si m-am bucurat, pentru ca pe calea victoriei mirosea a tei, iar eu metabolizasem o vara si o iarna. cu succes, cum altfel?

noaptea unui mai care nu s-a tinut de promisiune

in noaptea de care este vorba a fost aproape zi. dupa ce vantul a facut ordine in nori, s-a lasat amurgul peste un senin suspect. un crepuscul lent, nesigur, brusc devenit tulbure, cataracta unui om batran. pe cer baltea o apa amestecata cu matasea broastei, in care pesti diformi se sufocau. in casa era pe jumatate toamna, pe jumatate iarna, iar afara teoretic primavara, boboci de lamaita intepau timizi membrana verde si nu indrazneau sa eclozeze. in spatele gradinii, tulpini din porumbul de anul trecut insistau sa-si arate siluetele incomplete, in timp ce boabe noi de visina se iteau pe dupa magazie, copiind actiuni de fiecare an. langa ograda gainilor, coacazul rosu sangera verde cu sclipiri livide. si el era oarecum la inceput, la acelasi inceput in care, ca de fiecare data in mai, e parazitat de larve sincere in foamea lor.
pe zidurile fantanii umbre jucau cu limbi de foc negru un sotron la care participau amintiri dintr-o alta copilarie. care inghitise si o alta, si acum era mult mai dificil pentru a. sa-si inventarieze viata, din moment ce nu mai avea una, ci doua, care nu putusera sa fie reduse la una. de unul singur, sotronul e ca o victorie intr-un concurs fara competitori, arbitru, juriu, prieteni si frati. de asta avea a. impresia ca nu mai recunoaste nici propriile amintiri, cand a., fara sa o mai fi vazut de atatia ani, anuntase ca da, se intampla. stabilisera altfel cand se vedeau mereu verile si de sarbatori si-si faceau planuri. iar de data asta a. ii facuse celeilalte a. o surpriza.
cand a. iesi dupa miezul noptii afara, vazu intr-un colt de cer cateva stele, iar in rest o taiara la obraji lame de vant, si iar balteau la orizont mlastini urat mirositoare de nori jenati. si cand s-a intors in camera cu soba calduta, substituind normalitatea lui mai, s-a gandit ca nu mai sta in casa de asta vara, ci intr-una de care nu-si aminteste cui apartine.
a doua zi, vantul stersese urmele de funingine de pe fantana.

coroana

azi e 19, ma intrebam de ce zilele trecute daduse peste mine "the day before you came", si i-am zambit ca un bolnav al carui medic curant nu a gasit remediul potrivit. si pe masura ce se indeparteaza, tot mai mult intra in vis si in irealitate, si nu mai doare, sau e un efect al anestezicelor. la fel cum m-am ales eu azi cu o coroana dentara, despre care citeam acum o saptamana la eliade ca e un "os mort" o masea ajunsa "in campul mortii". si asa m-am preumblat pe strazile maturate de vant, cu un corp strain in mine, de care intre timp am inceput sa ma bucur, pentru ca e singura incoronare de vreun an incoace. daca nu o iau in calcul pe cea de pe magheru de asta iarna, cand mi s-a agatat palaria intr-o "coroana mortuara" atarnata intr-un copac, la care am ras, si mi s-a reprosat ca nu respect eroii.

mai ca martie si aprilie

verde, din ce in ce mai mult verde zilele astea, si tutusi nu e decat primavara. ca si cand as fi diagnostificat o boala benigna. si tot ea aduce si vise culese din vieti intrauterine sau cine stie de pe unde, in care se inverseaza roluri. de dimineata am ascultat o poveste despre cum n. a primit un buchet in care se intercalau maci, dar unii giganti. mohnblumen, ca la keller sau la celan. ca sa suplineasca nevoia mea de liniste. ziua de azi arata pe la 2 ca o mancare proaspata in farfuria din fata mea, cu galuste de nori albi invadand iremediabil acoperisuri. ca si cand puteam sa uitam ca exista blocuri, azi le-am trecut cu vederea, sau nu, m-am amuzat cum norii le drapau si inghiteau trupurile din beton had. in plin centru se desfasura un peisaj despre care as fi putut crede ca e o mutatie in fenotipul bucurestiului. norii muscau hulpavi si din gandurile mele, apoi am inteles mi-am amintit de magheru iarna, si iar n-am mai recunoscut nimic, Doamne, parca nici n-a fost, uneori imi zic ca e doar in mintea mea, ca tot ce nu e real nu dureaza. si pe seara, ziua era inghitita iar de toamna sau iarna,si in pasaj la fel, priviri care dor, cautand umbre sa tina de urat, sa urce scarile, sa mearga acasa, sa guste in fuga ceva, sa se aseze la televizor si sa dea telefoane de noapte buna. si sa puna un diagnostic eronat, dar bun ca o paine scoasa din cuptor, cum ca e nevoie de rabdare.

salammbo si sambo

noaptea de sanziene, de obsedantul eliade. nu mi-a venit sa cred cand am regasit in ea o trimitere subtila catre flaubert, salammbo, cartea primita cadou de ziua mea. la vremea aceea am crezut ca l.s. isi bate joc de mine, desi nu il suspectam de asa ceva pe cel mai bun prieten. iar prefata era descumpanitoare, like "salammbo este o femeie bovarica" si altele, ma pregateam de un telefon reprosator, numai ca semnatarul ei se inselase amarnic, sau specula (filologii astia!), fortand o paralela cu binecunoscutul roman. anyway, n-am apucat sa-i spun lui l.s. parerea despre cadoul lui, asa cum e viata facuta, sunt alte teme de discutie care ne framanta, de pilda reblocarea promovarilor in invatamantul superior.
lui salammbo, ca si unora dintre noi, i se intampla, sarmanei, ea doar reactioneaza, ba si reactiile ii sunt dictate, din punctul asta de vedere e reabilitata in final, spre deosebire de m-me bovary, pe umerii careia apasa vina care a facut-o celebra. asta e interpretarea standard, de la inceputul articolului, in care asiguri publicul ca ai citit.
insa, unde e convergenta intre lumea fictionala din salammbo si mine, si nu numai, si cu universul personajelor lui eliade: in perseverenta de a crede in misterul de dincolo de aici, revelabil in camera "sambo" de la hotel.

salammbo e inconjurata de o opulenta inabusitoare, in spatele careia se ascund secrete nebanuite, dar si idoli si zei care o subjuga, de aici confuzia si lupta acerba cu simturile. si totusi, o pagana cum e, dar cu viata morala, salammbo nu are in definitiv nevoie de reconstituirea unei demnitati, pentru ca nu si-o pierde nicicand, vestala zeitei cartagineze nu uita cine este, constienta nu ii permite sa greseasca. doar ca nici nu poate fi altfel, daca pacatuieste prin ceva, atunci prin rationalitate si prin simtul datoriei. tantici si matusi de la coltul gardului ar zice ca devine o victima a propriilor principii,numai ca, aproape la fel de prozaic fiind spus, ea nu are spatiu de manevra ca fiica a regelui si nu prea are incotro.viata ii este deja fixata in repere clare. dar ea nu prefera sa se revolte, ci sa actioneze cum stie, ramanand ea.
despre eliade, later on. mai am un volum. pana la urma, dupa ce te deprinzi cu cat nai multe scrieri ale unor autori, devin redundanti, desi in noaptea de sanziene el se apropie de pilda de romanul citadin al lui calinescu sau camil petrescu, etc., mai pregnant ca in alte texte, parca, e mai mult bucuresti in el.si din punctul asta de vedere m-a surprins cu o privire mai lucida asupra demersului narativ si a temei, eliade e aici mai mult scriitor decat filozof si cautator. cartea sufera, ca de obicei la eliade, in urma unor confuzionari compozitionale, dar e mult mai coerenta ca "nunta in cer", ca sa nu mai vorbim de alte romane.

der weg ist das ziel

ma gandeam ca era o vreme cand bifam destinatii externe fara sa stiu de ce, de parca eram in rol de magellan sau columb, nu stiu ce era in capul meu. bine, ele coincideau cu mult doritele si vanatele conferinte, unde o perioada debutam, in alta imi confirmam statutul, iar prin alta imi linisteam orgoliul de intelectual. numai ca de la o vreme a trebuit sa-mi dau seama ca ce faceam eu era un act sadomasochist, si ca dovada ca sßa miscat ceva inauntrul meu, am descins la viena cu o nonsalanta neinchipuita. venita de la tara intr-o miercure seara, dupa Pasti, singura-singurica in tot castelul din bukarest, apoi plecand de dimineata spre aeroport, evident ca tot singura, nu i-as cere nimanui ever sa ma conduca la otopeni si sa- mi rapeasca momente de constructiva confruntare cu mine in fata unei posibile disparitii - materiale- in spatiul aerian. ma amuza cum in drum spre aeroport, care ar fi trebuit in principiu sa fie o obisnuinta, ma incearca senzatii din cele mai confuze, dintre care cea dominanta e de evadare sublima din spatiu si timp. printre ele mai e insa o unda de teama, de aceea ma si infiintez uneori, cand mai am si timp, la capela din aeroport, pentru rugaciuni terminate cu semne de intrebare de tipul "Doamne, ce vrei Tu de la mine de fapt? cum am ajuns iar aici?". alteori ma mai surprinde cate o logoree, si inainte de imbarcare pun mana pe telefon si deschid conversatii de o banalitate deranjanta, in care nu relatez nimic semnificativ despre scopul calatoriei, ci imi exprim ingrijorarea cu privire la ce voi face la intoarcere.
numai ca de data asta eram atat de obosita, si iar ma luase soarele prin surprindere, incat am urcat in avion ca un autobuz si pana s-a umplut de romani ciripitori am sunat-o pe d., si pentru prima data nu m-a mai interesat de ce va fi cand ma intorc, ci am vorbit despre congresul la care ma duc, ocazie cu care am aflat de dezinvoltura d. la astfel de manifestari, care nu sunt pentru ea decat prilejul unui dezlantuiri pasnice de idei, a katharsisului unei nevoi de dialog. si cu asta am priceput ca ma chinuisem atatia ani in zadar, era totul atat de simplu, era vorba doar de comunicarea unor continuturi cu suflet in ele.
iar acum, cand sunt iar pe cale sa-mi iau zborul spre doua destinatii externe in scop profesional, realizez ca vocatia mea de filolog e doar punctul de plecare. in realitate, nici turista nu sunt, cum credeam. nu, sunt la mine acasa pe alte meridiane, ca sa ma traiesc in alte ipostaze, sa ma prind cum stau lucrurile cu mine si universul, poate de aceea imi sunt si atat de necesare calatoriile, pentru a ma vedea si verifica in diferite ipostaze. asa ca nu mai tin sa bifez destinatii, curiozitatea mea e legata de cum voi reactiona eu la ele, ce au ele sa-mi spuna. si ce am eu de spus despre mine oamenilor cu care vin in contact.

pagina alba a unei taceri gri

pagina o las deliberat alba, tacerea zice doar cateva cuvinte gri: am obosit, si oboseala asta ma pune la adapost de aspiratii desarte si fapte eroice. vreau sa dorm vara asta, sa mi se vindece ranile prin somn si sa ma trezesc in 2011, pe 1 ianuarie, gata sa o iau de la capat.

despre razboaie si cratere

saptamana trecuta, la cosmetica, am crezut ca am facut cea mai mare greseala a vietii. nu aveam de ce, dar m-am dus, nici macar din curiozitate, fara vreo ocazie speciala. am inceput cu vizita la coafor, care e de fiecare data un supliciu, cand sunt silita sa ma uit in oglinda si sa ma vad deposedata de de identitati consecutive, filiforme, ce se preling jalnic si inofensive pe podea. numai ca de data asta eram atat de obosita, cu gandul la ziua de lucru ce incepea la 2 si se termina la 8, ca nu am vazut-o pe coafeza curenta si am fost invitata de o vrajitoare sa poftesc pe scaun. sinistra, cu parul alb legat la spate, gura hidoasa de gorgona, si glas din alte lumi, nu stiu ce mi-a facut in definitiv, m-a rezolvat rapid, ca pe un caz fara secrete. doar ca intre timp mi-a asternut un voal care trebuia sa tina loc de prosop sau hlamida protectoare, prin care imi vedeam la un moment dat mainile, si m-am gandit automat la o mireasa la a carei inmormantare asistasem in copilarie, incredibil de frumoasa, dar cu maini galbene, iesind de sub un val alb.

ma decisesem sa pun capat pletelor pentru ca stiu ca imi sta bine cu ele, dar ele sunt pentru o femeie fericita, ceea ce nu mai e cazul, si mi-am acceptat in liniste conditia. ceea ce nu face decat sa-mi alimenteze speranta, fiecare milimetru in plus de par marcheaza si consfinteste mergerea catre ceea ce caut.
si ca sa fie totul ca la carte, m-am infiintat timida la cosmeticiana, care nu a putut pricepe de ce on earth nu mi se deschid porii si a trebuit sa purceada la o operatie de extractie a punctelor negre mult mai dureroasa ca de obicei, zise ea, pentru mine era prima data si nu aveam termen de comparatie. a trebuit sa actioneze in forta, si am lasat-o, dintr-un act autoimpus si asumat de penitenta, pana cand a apasat atat de tare, incat imi simteam oasele craniului vaitandu-se. si dupa vreo doua ore m-a concediat, aratam ca dupa un razboi, incat m-am temut sa mai ies sa ma vada soarele, dar am facut-o cu umor, si studentii m-au gasit si mai simpatica decat de obicei.

concluzia mea, asa cum o faceau poetii germani din baroc, deplangand ororile razboiului de treizeci de ani, si apoi surprinzand cititorul pe ultimul vers pointat (azi studentii s-au plans ca e chiar penibil, iar eu i-am incurajat sa fie critici, ca doar sunt filologi!), e ca sper din tot sufletul in vindecarea craterului vulcanului islandez, asa cum s-a intamplat si cu bubele mele, ca sa pot decola si eu safe spre vezuviu, calmat demult, chipurile!

intr-adevar

o scurta remarca pe seara asta: nu e nimic sa nu aibe solutia la Dumnezeu. si cele mai grave indoieli si disperari se rezolva in fata icoanei. poate mai ales ratacirile, inselarile, obsesiile, perseverenta in ele. trebuie doar sa nu ne incapatanam inutil. si mai cred ca e important sa fugi de ispita si sminteala, si sa nu o provoci. nu te eliberezi asa, doar raspandesti tulburare in jur. cui ii foloseste? trebuie sa vrem sa fim liberi, si libertatea inseamna eliberarea si autoeliberarea de patimi. nu spun nimic nou cu asta.

italienische reise

nu-mi plac formularile resignative de tip "asta-i viata", sunt un fel de a vari comod capul in nisip. sau poate nu, chiar azi spuneam si eu ca sunt lucruri pe care nu le putem regiza noi, si asa ajungem la o impacare stoica. nu-mi sta in fire sa ma dau batuta, dar inteleg ca nu putem actiona impotriva voii divine decat cu urmari dureroase. e un act de nesabuinta sa te angajezi in lupta cu ingerul.
asa ca ma asez cuminte intre ierburi si incerc sa dau timpul inapoi cu un an, sa fac o anamneza a ultimului an, scormonind pana ajung la cauza. mai grav e ca imi sunt mai clara ca lacrima, stiam eu, se apropie italienische reise, care l-a schimbat si pe goethe, si ma va schimba si pe mine. asta daca imi va fi ingaduit sa ajung acolo, daca cenusile se vor disipa in particule inofensive de endorfina prin vazduhurile europei, sau poate vulcanul va lua o pauza. goethe avea in minte din copilarie topografii si elemente de flora mediteraneana si voia, exact ca si faust, sa vada tot ce citise. demersul nu era unul euristic, de cercetator notoriu si scriitor imbatat cu visuri, nu, goethe nu era un boem, nu, isi dorea sa puna mana in coasta lumii si sa pipaie urmele creatiei divine, care pe om il ranesc de atata frumusete. am citit vineri fascinata fragmente din marturisirile si corespondenta cu tischbein, si era cum imi spunea si hans bergel, mare admirator al lui goethe, ca lumina sudului e altfel, si te transpune intr-o stare de gratie.
fireste ca m-am crezut unica, desi urmaream cu umilinta traseul lui, atunci cand am incercat sa trasez linii convergente intre mine si el. nu am fost un fan al scrierilor lui, mai ales de un an incoace, de cand cu seminarul despre klassik und romantik, s-a ivit ocazia unor lecturi mai apropiate, prilej cu care l-am descoperit pe teoreticianul goethe. imi placea in facultate din poezii, nu din romane, nu din leiden des jungen werthers si alte romane, in nici un caz din wilhelm meister, desi poate ar fi trebuit, de fiecare data cand il vad pe hans imi dau seama ca e acelasi gen de temperament: vulcanic, intempestiv, clocotind, debordand, dar culmea, controlat. in studentie si mai tarziu gustam astfel de moduri de exprimare, intre timp, si de aici zic ca se apropie si la mine clasicismul, au inceput sa ma oboseasca, sau poate e un simptom al propriei oboseli. teoreticianul goethe e si cel din italienische reise, sensibil dar exact, acurat, minutios, pe alocuri risca sa cada in reverie, dar se redreseaza rapid. de fapt, pe goethe l-am descoperit in lotte la weimar, unde thomas mann, mai noastalgic ca oricand, reconstruia o poveste trista de dragoste, a geniului totusi inaccesibil si a adoratoarei charlotte.
poate ca vezuviul imi va transfera din energiile pierdute irecuperabil. pe goethe, dimpotriva, l-a obosit. nu mai gasesc puterile de asta vara, nici amintirea nu mai are forta, nu s-a insinuat decat o liniste de cimitir pompeian. nu a fost in viata mea o perioada mai nimerita pentru vizitat ruine si toposuri incinerate. are atata sens, incat ma si sperii. sau poate fac iar literatura din viata mea. si asta faceau cei din sturm und drang, iar eu, ca si goethe in septembrie 1786, sunt pe care sa depasesc epoca. simt nevoia sa tac, poate asa am sa ma aud mai bine pe mine.

inimioarele sarate

azi e 8, cand de fapt eu sunt obsedata de 7, mai exact 7 februarie, si nu intelegeam de ce m-a lovit iar in moalele capului, cand credeam ca sunt din nou lucida. azi am copt doua tavi de placinta, nu in scop terapeutic, cum o faceam in toamna, si mai si povesteam despre acest obicei de intelectuala neinteleasa, in anlehnung an dr. stevens din anatomia lui grey. in decembrie un telefon imi daduse peste cap tot demersul gastronomic pe la orele 2, iar placinta rezultata avea un gust minunat de mere aurii, dar arata jalnic, asa ca m-am sfiit sa ma prezint cu ea. nici atunci nu imi varasem mainile in aluat ca sa sublimez trairi, ci din nevoia de a topi linistea din mine si in altii. azi nu stiu cum a fost, m-am decis spontan, cand zilele trecute mi-am redescoperit pasiunea pentru merele crude, consumate la micul dejun cu fulgi de ovaz si o lingurita de cacao (cred ca numai eu sunt in stare de asa ceva), si tot spontan am ales o coca simpla, fara drojdie. in toamna pusesem la copt cateva tavi de fursecuri, ofensiva pe care gazda mea de la muenchen a dezlantuit-o in preajma sarbatorilor, pe la mijlocul lui noiembrie, si de la care cred ca ma molipsisem.
despre produse culinare fusese vorba si la ziua mea de pe 17 aprilie, o buna parte a reusitei s-a datorat lor si maestrei de ceremonii, nasa mea de botez. care inaintea lui 7 februarie pusese la copt, anticipand valentine's day, un tortulet in forma de inimioara cu initialele noastre, dar si un set de inimioare sarate (nu stiu de ce le-a asezonat cu chimen si curry), dar it's a true fact. si asa am ajuns cu masina lui imensa (in mintea mea doar, altfel una de talia unei skode octavia), b something lla, care pe alocuri ma intimida, la v., la ziua c. si imi amintesc ca la plecare s-a mancat din inimioarele sarate, si au fost laudate chiar, cu nedumerirea de rigoare a tuturor referitoare la gust.
ceea ce era sa constat in noaptea de ziua mea, soptindu-i in gand, era ca atunci, pe 7, fusese ziua mea, si ca aniversarea de pe 17 avea in plan subliminal seara de atunci, se construia si altoia cu resemnare pe ea, fara sa ma pot impotrivi. diferenta era ca imi doream sa-mi savurez singura victoria asupra celor 30 de ani din viata mea. as fi vrut sa-i spun c. ca e ziua ei in noaptea de 17, sa vina cu cei trei l. in gand langa mine, sa vina d. si o. sa se prinda intr-o hora valceana, iar l. sa se mai prefaca o data ca da cu masina peste d. la o benzinarie, undeva pe malul oltului, langa cozia. pe 7 mi se facuse la un moment dat rau de la tort si cele doua guri de sampanie, iar afara ninsoarea imi intra in ochi, in timp ce paraul susotea grabit intr-un peisaj de care am devenit mai constienta de dimineata, si un motan negru, urias, s-a apropiat de noi, si l. a zis ca nu intelesesem eu bine, dar lui ii placeau de fapt pisicile, si a urmat o tacere, apoi mi-am revenit, si cabana din creierul muntilor s-a umplut de acorduri folclorice sau de melodii pe care nu le mai ascultasem din liceu. si pentru prima oara in viata mea am intrat intr-o hora, era ceva de liviu vasilica, si apoi am invatat sa joc brasoveanca, desi l. era un dansator groaznic, era sa ma calce de mai multe ori pe picior, si au fost iar cateva momente in care timpul a incetat sa mai bata, cu c. si l. binedispusi la maxim intr-o hora in trei. de dimineata, zapada pudrase carari, drumuri si piscuri. pe fereastra isi faceau loc coroane de copaci stinghere, iar paraul isi mai domolise cursul, in drum spre bisericuta, am pus o intrebare de care nu ma credeam ever in stare, like "nu crezi totusi ca pe serpentinele astea conduci cam tare? ai luat curba cu 70!" neobisnuit pentru l., de care ma rugam efectiv sa fie un pic macar agresiv, si nu ma lua in seama, iar cand devenea din proprie initiativa, ma speria. apoi casa primitoare, cu miros de gutui, de la g., drumul pana la horezu pe care il stiam, si in sfarsit locul natal, unde m-am simtit ca la c. de arges, unde nu m-am nascut, dar e ca si cum, unde am copilarit si inca mai copilaresc verile. nici acum nu-mi vine sa cred ca nu-mi voi schimba buletinul anul asta, ca sunt in continuare rr. si parca imi vedeam fetita la care visez, desi poate ca fac o regresie in felul asta in trecutul meu, razand cu mine si cu n. pe holurile luminoase ale casei de langa padure, pe care o ghiceam in spate, reconstituind din memorie ce imi povestise l. , pentru ca altfel era intuneric si pe la ora 21, cand am plecat spre bucuresti, ploua cu fluturi imensi, aplecandu-se disperati, gata sa acopere cu aripile parbrizul, si ne-am trezit in masina lui v., cu c., inzapeziti in pitesti, care e chiar orasul meu natal, si al celui care trebuia sa devina cumnatul meu.
tortuletul in forma de inimioara cu literele r. si l. fusese pus in congelator, sa fie mancat pe 14 februarie, numai ca pe 15 a inceput Postul, si a ramas acolo, si dupa Post l-am dat de pomana unei femei sarmane, pentru ca nu avea rost sa-l mananc singura. nu se transformase nici macar intr-o mare inima sarata.

ps. din fericire, l. nu e pasionat de literatura si confesiuni si nu-mi citeste blogul.

"Război înseamnă să mergi la război, să vii de la război şi după aia să visezi război".

despre trecut, in viziunea lui plesu

"A avea o imagine masluita despre trecut e aproape mai rau decat a nu avea nici o imagine. Trecutul legendarizat, eroizat, trecutul din care momentele discutabile, eventual penibile, sunt evacuate cosmetic nu educa, ci sminteste. Toate popoarele au caderile lor, derapajele lor, petele lor istorice. A le baga sub pres inseamna a intretine o iluzie. Exaltarea unui trecut neadevarat se transforma, de regula, intr-o toxina nationala."

iarna verde

luni, pe magheru, in graba, ca de obicei, la un moment dat am avut o senzatie de iesire din timp, cand in fata unei cafenele nou amenajate am amortit cateva secunde, uitandu-ma la cum matura vantul frunze sau petale depuse pe carosabil. ca un viscol, ca o ninsoare, apoi m-am desteptat si mi-am spus ca nu mai e iarna, sau pentru mine era in momentele acelea, dar era una verde. sunt probabil muguri de care copacii trebuie sa se lepede, asa cum o fac animalele care naparlesc, si explicatia ma reconforteaza acum, desi am observat zilele astea cum astept sa treaca si vara asta, si anul asta, cat mai repede. apoi, pe mosilor, aceleasi vartejuri, gata sa ma invaluiasca, si nu am vrut sa le calc in picioare, doar am trecut prin ele tandru, fara sa-mi mai contemplu zgomotul tocurilor pe bulevard. cum o faceam la viena in prezilele lui 11 aprilie, in unduiri de lalele gratioase pe bulevarde. erau lalele albe, cu chipuri de ceara, atat de reci in sobrietatea lor muta, in vantul rece, sub clopotul de sticla al unui cer impecabil. si eu, cu champs elysees in nari si in kärntner str. si cu amintirea saptamanii de la riga. ma simteam ca in mai si iunie, cand la tarmul marii baltice de abia inflorisera liliecii. acum se pare ca a venit timpul pentru alte coordonate. pentru trecerea de la sturm und drang la klassik. asa cum a facut si goethe cu a sa italienische reise.
luni, in invazia de soare, am iubit iar bucurestiul. in liniste, cu calm si resemnare, i-am multumit pentru bulevardele generoase, pentru ierburile care au inceput sa miroasa dupa ce iarna le-a tinut captive, pentru asfaltul fara de care nu m-as putea bucura de fermitatea pasilor mei, pentru vitrinele magazinelor, pentru geografiile strabatute in iarna si care pe alocuri imi dau putere, pentru accesorize, de unde am cumparat un fular intr-o zi de inceput de februarie, daruit c., care nu va fi niciodata cumnata mea, dar la care am tinut dinainte de a o cunoaste, pentru pasajul de la universitate, pentru zona de la fantani si mai ales pentru cea de la unirii, dintr-o zi torida de iunie. si pentru infinit multe alte itinerarii, care nu vor mai avea acelasi farmec langa nimeni.
cum a fost sambata de 1 mai, cand am incercat sa ma anesteziez din nou in parc. imi mirosea de vineri cumplit de a vara si ma temeam ca nu o voi intampina cum trebuie. din motive de siguranta, m-am invesmantat cam ca anul trecut, la sfarsit de mai, cu salul roz cu imprimeuri florale, dar fara hugo boss (nu cred ca voi mai gasi ever ralph lauren glamourous, asa ca de asta vara nu m-am mai atins decat o singura data de el) si am descins intr-un vartej de coincidente. same car, same perfume, same april, dar 13, si cu ghinion. doar ca in parc nu mai era iarna, de vara nici vorba. am ezitat, si nu trebuia, sa intru intr-un nor de baloane de sapun ale unui vanzator ambulant, dar nu am ratat ocazia de a sufla intr-o papadie si a-mi lua adio de la a cumpara si vinde iluzii.
poate a venit vremea sa inventez un anotimp doar pentru mine. poate e mai bine sa fie primavara de acum incolo.

configurator

are aproape 35, lucreaza undeva in bransa business, e calm, asezat, are si umor, si principii, are casa si masina proprie, un salariu motivant pentru el si vanatoarele de soti, mai are un complex oedip nerezolvat, si, colac peste pupaza, este, vai, si ortodox practicant! in schimb, nu are timp liber, si daca isi face, atunci merge la fitness, iar sambata la traininguri, ca sa fie updatat cu tot ce trebuie. in conversatie, e teribil de volubil, isi arata dintii de o mie de ori pe minut, iti explica duhnind de siguranta de sine despre firma lui, la a carei prosperitate el contribuie din plin. formule ca "ce se intampla, sa fiu mai clar" sau "dar atentie" sunt menite sa-i confere unei femei sentimentul ca langa un astfel de specimen e in deplina siguranta. ca un crestin practicant, nu se sfieste sa abordeze subiecte fara perdea, sub pretextul ca e sincer si deschis, dupa care iti face plin de subinteles cu ochiul, preluand de la tine replici neutre si conotandu-le freudian. asta ca sa intelegi ce energii de super-macho zac in el. stie exact ce fel de sotie ii trebuie, a elaborat o lista intreaga de calitati pe care trebuie sa le bifeze, si daca le-a bifat, tre sa treci testul predictiilor mamei. care face, intamplator, desi dealtfel e credincioasa, horoscoape. fireste ca un tip spontan ca el te-a si tras in poza cand nu te-ai gandit si daca s-a intamplat ca viitoarea soacra sa vada ca ai o alunita ce te plaseaza automat in incompatibilitate cu fiul ei, va trebui sa iesi din ecuatie. in parc, nu are nici cea mai vaga idee ce anotimp e, ce culoare au copacii de langa el, cum se numeste apa, daca e rau sau lac, daca sufli spre el cu o papadie, se fereste speriat, si nu intelege de ce trebuie sa te opresti in loc si sa-l intrerupi taman cand trece trenuletul. nu are un anotimp preferat, dar ar vrea sa stie care e al tau, si daca by any chance e toamna, atunci concluzia e ca esti melancolica, si daca ii spui ca iti plac frunzele aurii, n-ai nimerit-o nici cu asta, pentru ca in limbaj business "esti vizuala si gandesti ca un barbat".
contrar asteptarilor, nu e vitezoman, si nu are nici cel mai mic gand sa te vrajeasca cu stilul lui de condus, nu se angajeaza in depasiri, dar nici nu da drumul la radio, de teama ca nu ii vei mai acorda your full attention, de care are disperata nevoie, e un gentleman si in trafic, opreste la toate trecerile de pietoni posibile si virtuale, respecta intru totul codul rutier, daca e in spate o ambulanta, atunci se angajeaza "cat mai aproape de marginea din dreapta a soselei" sau chiar "scoate autovehicolul in afara ei, daca este cazul", te conduce elegant pana acasa si e chiar sensibil, nu te arunca afara brutal, opreste motorul si, surprinzator, coboara sub pretextul de a mai petrece cateva clipe cu tine in fata blocului. desi nu are in dotare muschi sau calitati fizice remarcabile, in ciuda faptului ca uneori prefera sa nu se vada cu prietena, dar sa mearga la sala, se comporta ca si cum, marindu-si in mod fortat suprafata, si iar afiseaza ranjete, care in combinatie cu replicile ultra-spirituale de tip "sunt flexibil" sau "am crescut intre femei" ar trebui sa aibe actiune letala. intr-un final, se plictiseste de propria initiativa, care se varsa intr-un flirt de clasa a zecea, isi ridica plin de gratie sapca si iti da un pupic amical pe ambii obraji, apoi iar aceste zambete cauzatoare de riduri, si demareaza de asta data nici macar in tromba, ci cam cum o faceam eu la scoala de soferi. asta pentru ca el e inginer de formatie si in cartea tehnica scrie ca, de exemplu, masina lui ar atinge 210, dar se recomanda sa nu depasesti 160, si el a mers o singura data pe autostrada cu viteza asta, si de aici poti deduce si tu, chiar daca esti fata si habar nu ai de masini, ca demarajele bruste sporesc uzura. in plus, un motor diesel il scuteste de ispita vitezei, daca exista ea, si de aceea l-a si preferat.
"ce sa-ti mai spun, in rest... poti sa ma intrebi orice!" ar mai trebui adaugat un mic detaliu, daca mai era nevoie de el: la desert consuma papanasi, dupa care se pulverizeaza cu sprei de gura, un fel de "am zis-o, fa-te ca uiti!"