octombrie, dupa 26

azi am fost, ca in fiecare octombrie pe timpul asta, sa-l salut personal de ziua lui pe Sf. Dimitrie Basarabov. La asta m-am gandit prima data, pentru ca a devenit o traditie, desi poate era cazul sa ofer intaia ofranda a gandurilor mele Sf. Cruci. am avut suficient timp sa ma rememorez de vreo cativa ani pe dealul patriarhiei, si anul asta mai aveam multe alte clipe de trecut in revista, numai ca am uitat realmente sa o fac, sau daca da, atunci in mare trecere, ca atunci cand iti amintesti ca e ziua cand a fost executat un criminal, si ti-e mila de el si de tine, care ai asistat, si ii dai ceva de pomana. dintre tovarasii pelerini am remarcat un tatic care s-a asezat la rand cu copilul langa sotia care ii astepta. mai intai a intrat copilul, furisandu-se prin gardul albastru al jandarmeriei: nu am mai vazut demult atata bucurie in ochii cuiva, ca in momentul in care a navalit si a luat-o de gat pe mami, coplesind-o. taticul a intentionat un gest de intensitate asemanatoare, sarind direct sa o sarute, dar s-a ales respins. mamica s-a jenat in public. judecand dupa varsta baietelului, trebuie ca aveau in jur de 10 ani de casnicie. probabil ca nu se vazusera de ceva vreme?
altfel, azi gandurile mele nu au fost nicaieri, am indurat neputincioasa raze care m-au orbit, apoi, pe ultimii metri spre Sfanta Relicva si Sfintele Moaste, soarele se tupila pe dupa copaci de jar, poleind un drum. pe al meu ma rog numai sa-l lumineze.

aripile de aici si de dincolo

m-am plictisit de absentele din viata mea, de constientizarea lor, atunci cand cred ca imi e iar bine si imi sunt iar autosuficienta, de cum trec de la fetisizarea unor momente la aplatizarea lor, de cum repet in gand alter-egoului meu secvential si intermitent ca nu am mai trait de atunci cu o asemenea intensitate, cand in realitate vorbesc de fiecare data celuilalt suflet din mine, in ipostaze disparate ale sinelui meu, de el si de ei. acel suflet primeste de la mine de nu stiu cate ori pe zi broderii tandre de afirmari si reafirmari, priviri calde ce topesc griji si necazuri, silabe tamaduitoare, soapte de noapte buna. nu stiu daca acel al doilea suflet din mine se va imbraca vreodata in carne, pentru a-i atinge aripile. inca mai cred in vara lui 2009 ca intr-un moment de gratie, intr-o minune care a tinut mult prea putin, pentru ca nu era din lumea asta. si poate la un moment dat va veni si cea de aici, si daca nu, din fericire toti oamenii sunt muritori, si dincolo se va desavarsi tot ceea ce noi si ceilalti nu putem implini.

raspunsul

in seara asta am stat 2 (doua) ore sa scriu un mail. niciodata nu m-am pomenit asa, pentru ca, atunci cand pun mainile pe taste sau pixul pe hartie, cuvintele curg fara nici un fel de dificultate. asa a fost dintotdeauna, un dar de Sus, pentru care nu am facut mai nimic, l-am primit pe gratis, imi amintesc ca in clasa a treia le-am siderat pe invatatoare cu o compunere despre o furtuna. intre timp, siderez pe cine apuc, dar mereu in cadre prestabilite, de un profesionalism acut, sau inopinant, si aiurea. numai ca acum am avut un ritm de frazare si deletuire formidabil, si mi-am dat succesiv note de patru pentru ezitarile ingrozitoare, si apoi mi-am amintit ca tre sa invat sa las orgoliul la o parte, macar din cand in cand, si am renuntat la invaluiri si pretexte de aparare, si in cele din urma mi-am marturisit ca asta e, am sa-mi sustin intuitia pe toate planurile, cu orice risc. ca si cand trebuia sa spun un "da" sau un "nu" crucial, si m-am straduit sa fiu cat mai obiectiva si neevaziva, ceea ce niciodata nu imi reuseste, dar de data asta a vorbit natura mea primavaratica, cu mult soare. sper ca de data asta voi fi premiata, macar pentru scripte, macar pentru stil si coerenta, ca la rezolvari de ecuatii nu am excelat niciodata.

la oboseala

e seara si am avut o zi grrrea, adica fructuoasa, dar ce folos,ca sunt atat de obosita incat am devenit logoreica si imi vine sa rad fara motiv, de aceea imi permit sa impart cateva remarci unor persoane de bine din anturajul meu, acum, la unul din momentele de adevar la ceas de anesteziere a diplomatei din mine. pentru d., i'm so very proud of you, ti-am zis si pe mail in seara asta, esti una din cele mai formidabile fiinte care s-au perindat ever prin viata mea, dovada ca ai si ramas. pentru l., te urasc din ce in ce mai mult, cu fiecare zi te urasc mai cu spor, nu stiu cum sa fac sa o afli si tu, pentru ca oricum esti incapabil de limbaj articulat, dar sincer, vreau sa stii asta, desi nu-mi citesti blogul, desi nu meriti nici macar efortul expedierii prin mail a textului asta! pentru c., revelatia toamnei de la pecs, imi faci asa o concurenta in a fi so very different! pentru a., cu care am impartit la telefon cea mai groaznica vara din viata mea, you deserve the best! pentru c., tre sa-ti iei masina si sa te apuci de condus! dar oricum, vedeta serii e de departe o., care mi-a stricat seara trecuta si cateva minute din noapte: o., eu sunt o tipa extrem de modesta si necomplicata, cu pretentii nule, cu aspiratii moderate, conduc prudent si imi plac siropurile americane, dar mai ales fiatul tau cu nr. de tm, caruia tu ii zici "fiasco", iar gutuile mi-au stat mereu in gat!

wrong, again!

deci da, a venit si explicatia, fix la o zi dupa ce am aruncat gutuia devenita inutila la gunoi. prilej cu care mi-am dat seama cat de usor putem fi, la randul nostru, raniti, cum reusesc cei din jurul meu cu infinita lejeritate sa scormoneasca in juliturile din care speram sa nu mai iasa nimic. in realitate, nimeni nu a inteles niciodata nimic despre mine, si eu imi devin prin asta pe zi ce trece mai transparenta. in definitiv, nu ei sunt de invinuit, ci noi, eu, ca ma incapatanez sa cred in oameni, sa-i creditez cu spirit de autoliza, no matter ce e in capul lor, eu, care nu invat odata sa nu imi mai pese. cum de nu obosesc in a aseza cate o aureola pe crestetul lor, de unde rabdarea asta neconstructiva, perseverenta in eroare, multumitul cu putin?!

die überhebliche

am tot amanat momentul, dintr-o placere sadica, cea pe care o ai de pilda cand iei crusta de pe o buba, cu riscul sa te doara sau sa descoperi o noua plaga dedesubt. era unde o lasasem inainte sa plec la iasi, iar broboanele de inchipuita rasina se inmultisera pe pervaz pana la trei. pseudo-stigmate pe lemnul de la fereastra, teoretic cosubstantial cu lemnul unei cruci. am luat-o in mana, mi-am dorit o secunda sa o sugrum, sa o vad botita, stransa in menghina, incarligata de durere sub presiunea palmelor. apoi impulsul a cedat unei curiozitati de anatomopatolog, am dus-o in bucatarie si nici nu am mai simtit nevoia sa ii implant cutitul in pantec, nu, doar am sectionat-o transversal, pentru o mai buna vizibilitate asupra maruntaielor. daca saptamana trecuta ofta cu suspine de clei alcoolizat, cum se intampla in copilarie cand verii mei striveau pe deal cu piciorul cate o ciuperca parazita zisa si "puf", spre parerile mele de rau, acum interiorul parea sa fie neasteptat de ferm, dar intr-o stare de agregare clara. gutuia era putreda pana in maduva oaselor, si, odata autopsia finalizata cu maxim de eficienta, nu am mai staruit in a o privi, si am aruncat-o cu un gest scurt la gunoi. stiam ca asta e finalitatea, dar totusi ma gandeam zilele trecute la cum voi jubila in momentul asumarii statutului. si nu s-a intamplat asa, poate ca ma supraapreciez gandind ca as fi in stare sa ma bucur de raul altcuiva, dar nu am putut. insa un lucru e sigur si de nelaudat: am privit cu satisfactie imensa celalta gutuie, cum isi etaleaza contururile verzui la soare, asteptand sa se parguie.

viteza la timpul trecut

nu am vrut sa ating subiectul de mai multa vreme, pentru ca nu ma mai fascineaza: viteza. numai ca zilele trecute aflasem de la o amica la iasi cum ca o alta amica povestise pe blog de 200km/h la frankfurt. i-am zis ca poate n-a citit bine, apoi tot ea a continuat cu povesti pescaresti de genul ca si ea atinsese o viteza oarecum astronomica pentru un incepator, cu masina scolii, langa instructorul mult prea tare angajat in controverse cu sotia si soacra din spate: c. sustinea ca avea 160, dar ca el observase prea tarziu si intervenise consternat. si azi m-am gandit la asta, ajunsa si eu din nou in masina scolii, pentru ca cine se respecta pica examenul auto si dupa un an de conferinte si deplasari externe ii expira si scoala, si in aceste conditii trebuie sa o ia de la capat. cred ca si eu eram azi mai grabita ca de obicei, proaspat intoarsa de la moldova si fara complexe, cand am realizat tarziu ca aveam vreo 65, mai mult dupa turatia motorului, si m-am jenat sa continui in treapta a patra, pentru ca o singura data mai condusesem asa pe un drum dezafectat, asa ca am decelerat. in toamna asta am indurat cu stoicism si infinita rabdare, ce pare a fi o dezirabila constanta in ultima vreme cel putin, lentoarea cu care reflexele au revenit (nu ma gandeam ca dupa un an de zile poti avea comenzile in minte, dar sa nu te asculte mainile si picioarele), ezitarile in abordarea diferitelor situatii din trafic, desele intrebari de genul "n-am nici cea mai vaga idee ce e de facut acum. deci, repede, spuneti-mi ce fac???!!!" la un moment dat, intr-o rampa, dupa un slalom ingrozitor, m-am intepenit si trezit cu flashuri si claxoane, si am gasit de cuviinta sa-mi pierd cumpatul, pentru ca voiam sa cuplez, fireste, treapta intai,pentru a demonstra ce porniri grozave fac eu din rampa fara frana de mana, numai ca m-am precipitat si am nimerit-o pe a treia, si masina nu s-a miscat, ba a calat motorul, si claxoanele au continuat in ritm de fanfara, si atunci am izbucnit, asa, mai mult teatral, ca nu vorbeam serios, doar ca eram nedumerita, ca m-am saturat sa am atata rabdare, cu mine e cel mai greu sa am rabdare, si ca am sa renunt. numai ca instructorul era mult prea bine infiletat in rolul terapeutului, si mi-a sugerat cu o voce dezarmanta ca nu s-a intamplat nimic, asa ca am corectat elegant treapta si am mers inainte, era oricum sens unic.
revenind la viteza: cred ca ritmul de viata al ultimului an mi-a epuizat toate rezervele de adrenalina, si trepidatiile nu mai au asupra mea decat un singur efect: sa ma oboseasca. plus ca am observat ceva ce anul trecut ignorasem, era unul din reprosurile politistului dealtfel, ca am luat virajele corect, dar cu viteza. viteza mica nu prea iti da ocazia sa gresesti, si, din cate am vazut eu, miscarile masinii sunt mai studiate, decupate mai clar, mai subtile in acuratetea lor. cum ii ziceam si c., e turatia mai mica cea care pune in valoare senzualitatea, dar in fine, e vorba de o atitudine cu rezultat logic, nu de cautarea unui efect. trebuie sa fii cu adevarat plictisit de viata ca sa ti-o risti la viteze extreme. sau poate unii dintre noi nu sunt suficient de obositi? si mai e ceva: de ce avem nevoie de extravagante? poate din pricina ca doar un dezechilibru declanseaza elanul cautarii echilibrului.

cele doua gutui, ulterior o gutuie si alta gutuie

in continuarea trandafirului galben, din episodul cu "misterele bucurestilor", au venit doua gutui. judecand dupa comportamentul lor, imi dau lesne raspunsul ca in sine floarea trebuie vazuta doar in relatie cu filmul, altfel se goleste de semnificatie, sau se umple de una gresita. oricum, cele doua gutui din scena cu "sweet november" au fost asezate pe pervaz, la copt. promisiunea era dubla. numai ca ieri, luni, la o saptamana, am constatat cu stupoare ca una supura. picaturi lenese cu iz de alcool. azi, cand am ridicat-o usor, am stiut ca n-am sa o uit prea curand, pentru ca lichidul s-a impregnat acolo, cu incapatanare de rasina aderenta. am ezitat, dar am strans-o usor in palma, la inceput cu curiozitate stapanita, apoi cu o senzatie grotesca, de spargere a unui buboi purulent. in contact cu puful verzui, de sub coaja rabufneste, cu ultimele suflari ale unui vulcan obosit, o substanta vascoasa, care nu mi-a facut nicio clipa impresia ca ar aduce a lacrima. ce pacat... despre cealalta gutuie am sa vorbesc alta data.

despre aluaturi si premii

revenind la herta mueller, pentru ca am fost intrebata cine cred ca va castiga anul acesta premiul nobel. post festum si factum: l-as fi propus pe llosa, sunt incantata pana la debordare de decizia juriului. insa din doua una: ori am cazut in capcana familiaritatii, din care pricina o blamez pe herta mueller, ori, si mai probabil, cartile sunt ca oamenii: fascinant de variate, dar pana la urma din acelasi aluat!
care aluat are aceleasi ingrediente, in proportii si combinatii diferite, dar intrebuintabil in acelasi scop. respectiv, suntem, ca cititori, supusi unui miraj autoasumat, si stabilim ierarhii grefate pe pre-judecari ale celorlalti in functie de starea de agregare a aluatului din momente mai mult sau mai putin alese arbitrar...
de ce sa fie orhan pamuk mai bun decat naghib mahfuz, sau il putem compara pe garcia marquez cu thomas mann? aici eu insami sunt un exemplu cras de subiectivism, cand, oricat de mare adeziunea la literatura sudamericana, nu as accepta nici un moment sa pun centimetrul pe cea mai insignifianta scriere a autorului german. care nu m-a marcat dintr-un motiv pur afectiv sau de educatie, prin definitie vibrez prost cu literatura germana, ci l-am gasit de cand am deschis ochii de cititor profesionist, fara dubii, desavarsit. fireste ca nu exista perfectiune pe lumea asta, dar pentru mine mann e de departe "cel mai perfect". nu am mai intalnit la nimeni o precizie imbinata cu o asemenea lucida senzualitate a frazei, o modulatie morganatica a ritmului, lentoarea aparenta cu care cuvintele trec sagalnic unele pe landa altele, cu unduiri si promisiuni care de multe ori intind coarda enuntului pe jumatate de pagina, taindu-ti respiratia. numai ca la thomas mann presimtirea se indeplineste, asteptarea e de scurta durata, ductul e ferm si nesovaielnic,el insusi se prezinta ca un autor de incredere.
pana la urma, sunt coordonate de context, inclusiv politic, ce incoroneaza pe unii, iar pe altii ii scufunda in anonimat, sau, si mai rau, ii lasa lancezi in mocirla duzinelor. a fi sau nu ales nu e, de multe ori, o chestiune de merit, ci de providenta.

viciul

pentru putine sunt la fel de recunoscatoare ca pentru ca a trecut vara asta, mai bine zis pentru ca am trecut de ea. nu stiu cum sa o descriu. aici ma opresc pentru un autocomentariu: scriitorii sunt niste oameni slabi. chiar daca o laureata a premiului nobel precum herta mueller declara cu nonsalanta in discutia recenta cu liiceanu ca ea nu pricepe, de aia scrie, e cu atat mai grav. pentru ca si eu din acelasi motiv insir margele de lamentari pe blog, ca sa ma lamuresc. dar asta nu imi face rost de scuze si nu ma absolva de vina si viciul vaicarelii. despre vara voiam sa spun doar ca am inotat intr-o mocirla fetida de oboseala amestecata cu angoase, cu risc crescut de inec. nu cred ca am fost in viata mea mai obosita de viata ca in iunie, iulie si august. azi, by the way, am trecut pe langa plesu pe strada, chiar in pitar mos, eu ma duceam la curs, si mi-am tinut respiratia. joia trecuta imi faceam la carturesti reprosuri ca nu am citit "usa interzisa", si tot atunci simteam ca nu mai pot respira la piesa de la nottara "ai toata viata inainte", care se deschidea cu "oare se poate trai fara iubire?" si se inchidea cu "trebuie sa iubesti". uneori, chiar si unui scriitor ii joaca feste intuitia. cat as vrea sa ma insel si sa sterg peste catva timp postarea asta! si tot un defect de afect este si tendinta de fetisizare: a oamenilor, a clipelor. nu-mi vine sa cred cat de vicioasa ma descopar!!

inceputul din toamna

sambata seara m-am nimerit pe acasa.tv, ceea ce nu se intampla decat in vremurile bune, in duminicile in care vanam cate-un sirop. de data asta, siropul m-a luat pe neasteptate, l-am recunoscut imediat si nu m-am mai putut dezlipi de ecran. stiam ca se termina trist, dar nu stiam de ce, care era forta declansatoare a conflictului. apoi m-am mai gandit o data, partenera murea in final de o boala incurabila, deci fara ca el sa fi contribuit in vreun fel la asta. atunci de ce am insistat sa ma uit? pentru ca filmul se altoia oricum pe o poveste de dragoste, si am obosit sa ma gandesc la finaluri. din toata istoria,trecand peste jocul bun, dar in nota obisnuita,groaznic de frivol-gretoasa, de eternal dandy, al lui richard gere, am inteles ca dragostea sfideaza timpul si ca prin lentila ei nu suntem decat intr-un singur fel: tineri si fericiti. ca intr-o revenire la starea paradisiaca a inceputurilor. si cum ne nastem cu nostalgia intoarcerii, pentru ca divinitatea a sadit in noi un sambure cosubstantial de absolut, suntem condamnati la incercari de recapitulare a lor. in mod paradoxal, pentru mine toamna a insemnat mereu un inceput, si ma intrebam cum sa incep anul asta, pentru ca el a inceput de fapt la 1 ianuarie si in sufletul meu se va termina la sfarsitul lui decembrie, doar ca din "toamna la new york" am priceput ca poti incepe viata oricand. sau, in termeni crestini, poti sa cazi, dar esential e sa te ridici.