in octombrie fusesem in cismigiu, fiecare din noi incepea o viata noua, amandoi eram plini de sperante. afara erau temperaturi de vara, desi era clar de multa vreme ca ne invadase toamna, insa cumva subliminal. cred ca cerusem un ceai fara cafeina, si chelnerita imi adusese altceva, c. era cu masina cea noua, cu numar rosu de ag. nu stiam pe atunci cat de mult te poate durea o zi de iarna in cismigiu, si mai grav, una din preajma lui 1 martie. atunci, intr-o vineri, fusesem sfatuita sa las ghioceii si florile galbene de abia iesite de sub zapada, covoare tematoare sub copacii de asta iarna, sa le las acolo, ca stau mai bine. de fapt, era o intrebare retorica, daca nu cred ca stau mai bine acolo. fireste ca nu credeam, si ma culpabilizam pentru asta. tot atunci am vazut ca salciile si-au schimbat culoarea, din galbenul din iarna in verzui, si la mirarii mele i s-a raspuns ca mi s-a parut. fireste, ca si pe 8 martie, la "illusion" sau "illusions", cat de importanta e o inflexiune... nu-mi vine nici acum sa cred ca s-a terminat cu iarna, ca a disparut, as fi zis despre ea cum ziceau unii despre ceausescu, ca l-ar fi omorat cu mana lor, asa as fi facut si eu, nu se mai putea.
anyway, in octombrie in cismigiu era inca soare si c. si cu mine faceam planuri, desi eram amandoi nesiguri, si ne-am promis marea cu sarea, ca o sa ne vedem, ca o sa mearga cu masina in dreapta mea, si alte grozavii de care nu ne-am tinut de cuvant. doar eu am facut ce i-am spus lui c., mi-am petrecut ultima zi de noiembrie in parc, povestind despre carute cu fan, luna si gascani buni de luat in brate, despre cum, peste doua saptamani, din crengi nu vor mai suna frunze, ci vor picura fluturi de gheata. si asa a fost. mirosea a fum si se lasa inserarea, in zare intepau cerul turlele unei biserici. nu eram in cismigiu, ci intr-un cismigiu extended. nu am avut nici o clipa perceptia parcului aceluia ca gradina, necum ca gradina a edenului, poate din pricina anotimpului neprielnic. niciodata nu mi-a fost mai frig in parc, nici macar la jena paradies, unde mancam dropsuri de ciocolata si am scapat unul pe jos, la care mi s-a raspuns "macht nichts, es freut sich ein tier", ein tier sa fie, ca eu nu. dar oricum, iarna asta m-a durut ingrozitor in natura, pe tot parcursul ei. grea, inaccesibila, angoazanta, datatoare de nesiguranta. upon a closer look, frigul mi-a patruns in oase de atunci, din "ultima zi de noiembrie", trebuia sa-mi dau seama ca era ultima zi cand inca puteam sa ma intorc, mai tin si acum minte salul roz si hugo boss XX pe care le purtam, si, anticipator, la intoarcere a uitat sa faca dreapta la un moment dat, sau da, stiu, era incadrat gresit, si ne-am pomenit pe alt drum, pe care l-am parcurs si ultima data, tot din neatentie.
si raman la impresia de prin facultate, ca cismigiul e cel mai prozaic parc din cate exista, care, daca il calc, anunta nefericire.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu