le desert de l'amour

ma intrebam zilele astea daca poate fi adevarat, cat va mai dura pana voi reveni la vechile perceptii, din moment ce perspectiva copilariei fuzionase, de pilda spre Anul Nou, cu cea a unui viitor brodat pe soclul ei, intr-un mod pe care, daca era o realizare literara, l-as fi elogiat la maxim. mai tarziu, cand s-a iesit brutal din fictiune, n-am mai fost in stare de delimitari, si ma consolam la gandul ca nu accept uitarea, pentru ca ar insemna sa ma uit pe mine. nu stiu daca a fost o idee buna. pentru ca ruperea de o unitate presupune constientizarea propriei ne-plinatati. atunci, de ce ne complacem in a ne autoleza si autoliza?
am revenit asupra acestor intrebari azi, la o lectura unei carti pe care o vedeam in vitrina casei din bucuresti de cand eram mica, si tot amanam momentul deschiderii ei, pana cand m-a mirat asemanarea cu feridun zaimoglu, "liebesbrand". ca majoritatea covarsitoare a cartilor pe care le citesc din pura placere estetica si autohipnotica, si apropierea de "le desert de l'amour" a lui francois mauriac, a avut un sens ascuns. la prima vedere e o carte in buna traditie a romanelor de introspectie de tip proustian, cu accente stendhaliene. nimic neobisnuit, o idila dubla, de fiecare parte ilicita, dar dintr-una in mod clar mai primejdioasa, intrand in zona unei pedofilii camuflate in perversitate. discursul imi devenise interesant de data asta din perspectiva jocului la fel de perfid al autorului cu cititorul. ca de obicei, prima impresie inseala. in realitate, cartea e un sir de interogatii pe tema misterului inefabil intretinut de relatia morganatica, generatoare de confuzii, angoase si nedumeriri, dintre iubirea spirituala si cea fizica. in sine, aparenta frivolitate, mai degraba usuratate cu care autorul se desparte in final de lector, e dezarmanta, insa e de fapt dovada unei necesare detasari de cele narate, si mai departe, de inchidere lejera a unui cerc crezut imposibil. nu adolescentul framantat de intrebari si instincte incipiente e cel ce inseteaza dupa puritate, ci eroina, maria cross, o femeie intretinuta, dorita si temuta in acelasi timp pentru reputatia ei, careia fiul medicului curant, prins de asemenea in mrejele ei, ii desteapta iremediabil gustul pentru inocenta, motiv pentru care se sustrage tanarului.
impresionant mi s-a parut inainte de toate momentul astral al primei lor intalniri in tramvai, cand li s-au incrucisat privirile, dupa care tacit au convenit sa se regaseasca seri de-a randul in acelasi loc. si dupa ce am pus un diagnostic cartii,tot nu pot explica ceea ce ni se intampla tuturor, unora la prima vedere, altora mai tarziu: momentul de gratie care marcheaza trecerea de la stranietate la tulburatoarea familiaritate cu fiinta din fata ta. care, la fel ca in finalul romanului, revine la un moment dat la statutul de necunoscut(a). de aici titlul cartii, traducerea in romaneste prin "pustiu" e suficient de permeabila polisemiei, in acelasi timp nu reda, din pacate, dimensiunea de dogoare sterila per se, fara finalitate, din original. e ceea ce ii chinuie pe eroi pe parcursul actiunii, sentimentele sau productiile debordante ale unei imaginatii scapate de sub control, si pana la urma tot ce ramane din incandescenta inchipuita e un parjol aspru, sterp. convertirea strainului devenit cofiintial in necunoscut ramane insa o crima de proportii, pe care o comitem cu totii, asumat sau nu. probabil ca, after all, e un proces la fel de firesc si indispensabil ca si uitarea, fara de care nu am putea supravietui.

stigmatele toamnei

toamna de afara nu e defel copia celei de anul trecut, asa cum simteam eu de fiecare data la schimbarea dintre anotimpuri, facand apel, din motive de adaptare, la stereotipii securizante. parca au trecut ani de atunci, si cu asta imi vine din ce in ce mai greu sa ma recunosc. daca de obicei ma uitam la copacul din parc, cu scanteieri fosforescente de clorofila agonizanta, si imi repetam cu reconfortare ca se vor colora in auriu, si apoi din ce in ce mai acut si opulent, acum tot ce mi-a venit in minte a fost ca da, iarna e o iminenta, si ca oricum frunzelor nu le revine nimic mai bun de facut decat sa moara. am incercat in vara asta la tara, in singura mea luna de concediu, august, sa-mi amintesc de vara cealalta, si nu am mai reusit, deci procesul de verfremdung dureaza cam de atunci. un singur moment, intrand in camaruta in care ma trezeam la 6 dimineata cu un sms, am avut o tresarire, ca o chemare din strafundurile unui lac inghetat, si am incuviintat, dar cu constiinta ca nu se mai poate clinti de acolo. probabil ca nu poti sa vezi pana in adancuri decat daca esti insuti foarte limpede, si inocenta e singura in stare sa lumineze si sa arate calea. si de toamna trecuta si iarna trecuta imi amintesc nu ca de niste anotimpuri, ci ca de miliarde de rani pe toata suprafata chipului meu interior. rani deschise, supurande, unele cu puroi, altele ca niste stigmate, picurand molcom, in ritm de lacrimi, carora nu te poti opune, fiindca vin de Sus. rani cu care vorbesc adesea si care imi cer sa nu ma rog de inchiderea lor, si eu le ascult cum suspina incet, doar pentru mine. rani ca miliarde de ochi, cu care vad dincolo de zambete amare masti pe fetele trecatorilor, sau citesc cata nevoie au de alinare. si in acele momente sunt complet solidara cu toti si toate, pentru ca e singurul lucru pe care acum il mai pot oferi: compasiunea, impreuna-plangerea.

blogul fara parola, bucurestiul fara mistere

de ceva timp nu mai pot accesa propriul blog, pentru ca am uitat parola. de parca m-am ratacit prin mine, si il lecturam cu ochi straini, plini de admiratie si compasiune. oricum, septembrie a adus doza sperata de echilibru, prin dezechilibrare si reechilibrare fortata. nici nu stiu cu ce sa incep. m-am trezit in mijlocul unor evenimente care altadata m-ar fi hipnotizat, acum insa nu au avut decat efect de somnifer, acest firesc ce asterne aripa uitarii peste tot. la fel de groaznic de firesc am primit intr-o seara tarzie un trandafir galben, cu mentiunea "Misterele Bucurestilor si trandafirul galben", altfel intreaga initiativa nu avea sens, numai ca pentru mine nimic nu mai are de mult vreun mister. in fine, un demers subtil si simbolic, la care am raspuns necorespunzator prin tacere, pentru ca sunt implantata asa de ferm in firesc, incat nu mai am ce spune. si nici cui, decat daca are nevoie disperata de mine, altfel cineva a pus lacate peste sufletul meu. nu sunt locurile, ci oamenii cei ce ne marcheaza. asa cum am plecat eu sambata seara de la cocktailul de la ateneul roman de plictiseala, cu constiinta unei inconsistente dureroase in splendoarea etalata in hol. lumini peste tot, vizavi muzeul national de arta inecat in stralucire, calea victoriei care ma imbata pana la depersonalizare in alte dati: de data asta am iesit boicotandu-mi colegii si cunoscutii angajati in dialoguri sterile. de asta, pentru ca singur, bucurestiul nu mai are mistere, decat in carja amintirilor.

facebook

a inceput sa ma enerveze sinceritatea de parada cu care isi expun diversi pe facebook viata in poze, ready sa se faleasca pe unde au mai umblat sau ce cunostinte noi au facut. ma tem ca m-am molipsit si eu de acest obicei pagubos in definitiv, pentru ca prietenii mei stiu oricum compozitia vietii mele si nu ii mira ca plec vreo data pe luna la vreo conferinta, si nu stiu cu ce i-as mai surprinde, da, poate cu o schimbare de status marital, dar si asta se inscrie in firescul lucrurilor, si vad si eu de la o vreme cata liniste iti da reconfortarea cu acest firesc, ce de multe ori aluneca in banalitate. dar e, oricum, tranchilizant. ce am inceput sa spun acum e ca nu mai am dorinte alambicate si nazuinte astrale, poate si din cauza ca am primit foarte mult de-a lungul vietii, poate de multe ori mult prea devreme, si nu vreau sa-mi imbatraneasca sufletul prea de timpuriu prin saturatie. si zilele trecute la pecs, cand ma asteptam mai putin, cand incetasem sa mai vreau ceva de la vreun om, intalnesc un personaj in care m-am vazut ca intr-o oglinda, sobra si nonsalanta, un alter ego care imi vorbea pe tonuri molcome, neuitand din cand in cand sa ma priveasca din alta lume, care era de fapt a mea. ocazie cu care am realizat cat de neintamplator e ce ni se intampla. fireste ca noua mea amica nu are cont pe facebook, dar eu, cu incapatanare, m-am grabit sa postez o poza cu noi sub umbrele si langa un monument cu lacate, simbol, asa cum ni s-a spus, al eliberarii din armata, iar dupa altii al juramintelor de iubire.

un ceai in budapesta

am ajuns intr-o dimineata zilele trecute la budapesta, dupa un zbor din care nu mai tin minte nimic, decat gentlemenii de la business class, care la debarcare proferau un limbaj de sant, si degeaba mi s-a facut mie greata, daca lumea se invarte dupa ei, ca it's a men's world, si dupa aceasta experienta dezagreabila a venit si vremea restabilirii unei normalitati. n-am crezut ever ca asa e, si n-am sa cred de acum incolo. am regasit budapesta cu acelasi efect de deja vu ca anul trecut, si m-am asezat nonsalanta intr-un mc donald's, desi puteam alege o cafenea specifica, doar ca era cea mai simpla solutie de langa gara, cu geamantanul dupa mine si traditionala esarfa roz. fata de anul trecut,se construia temeinic si gara era flancata de pasaje improvizate si rromi unguri care imbiau la porumb. nu eram obosita, doar cu constiinta tranzitarii din nou a unui oras care imi e drag, si caruia voiam sa-i promit ca am sa revin ca turist. de asta am sorbit un ceai fierbinte, cu gandul ca data viitoare va fi o cafea tihnita intr-un salon de moda veche.
am incercat toate zilele astea un sentiment simplu, de care oarecum ma jenez: o seninatate imperturbabila, desi a plouat la pecs zile la randul, si parca nici timpul nu mai trecea atat de repede. in mare tranzit am haladuit prin budapesta si la intoarcere, cand era sa ma ratacesc cu colega de la sofia intre metrou si aeroport, si iar m-a invaluit graba unei metropole hartuitoare, care nu mai are rabdare.