duminică, 28 martie 2010
a fost 8 martie
martie care ninge e o gluma proasta, o fisura in memoria mea, un bisturiu intr-o rana noua. fulgi contondenti zvarcolindu-se spasmatici in aer, rafale de vant usturator, oameni care isi strand paltoanele pe ei, infricosati. de ce sta in fata mea si se uita la mine cu ochi mari si privire ratacita, pe care o stiam, si o uitam, si cand ne revedeam mi-o aminteam din nou, si intelegeam de ce? pe fereastra, se vede un intuneric inutil, in zona de langa Sf. Spiridon, un caine haladuieste la intamplare, luat pe sus de valatuci de vant si zapada. o seara de martie cu zapada are gust de arsenic, o simt la atingere ca petale incinerate de lalea galbena. tot ce avea sens in decembrie, ianuarie si februarie a cazut in desuetudine, iar eu nu fac fata. de unde sa incep, cu ce sa continui? de terminat se termina oricum, dar timpul se scurge in ritmul fulgilor de zapada, incoerent, in vartejuri, fara finalitate, fara sa ma intrebe de ce. si nici macar un ceai normal nu gasesti aici, nu au decat verde cu iasomie, si trebuie sa aleg intre iasomie infuzie si iasomie ceai, asta ca sa diversifice oferta. nu pot alege intre unul si acelasi lucru, asa ca il las pe el. n-am baut niciodata ceai mai amar, facand eforturi disperate sa-mi tin pleoapele deschise pana aproape de ora 22, cand mi-am amintit ca am a doua zi ore de la 8. era 8 martie, o zi ca o batjocura, ca o prajitura sarata, ca un ranjet ironic la o declaratie de dragoste.
mugurii
azi, undeva pe la drumul gazarului, pe unde o faci stanga catre mine, o zi ca cea de 12 decembrie, de Sf. Spiridon, cu ploaie si copaci zgribuliti. si azi doar cu mine, singura in tramvai, dar incarcata de ramuri de salcie, tramvaiul care nu face stanga, ci merge inainte inca o statie, dupa care tre sa traversez. da, pe 12 decembrie auzisem si incuvintasem cu toata energia mea filologica si sensibila o asemenea remarca, anume ca nu-i adevarat, iarna ce va veni nu e un anotimp de care sa ne temem, cu siluete solitare de copaci de plumb, pentru ca "nu vezi, ia uita-te mai bine, copacii au muguri!" n-am crezut, cum din principiu am tendinta sa contrazic, eram la un stop, si pentru ca iar aveam probleme cu cuvintele care nu ma ascultau, m-am uitat in dreapta, la pomii de pe marginea strazii, si am constatat siderata ca asa era. am trait cu gandul si speranta asta, am ingurgitat numai din ratiunile date iarna asta.
azi aveam in mana salcii cu muguri, care teoretic si atunci existau, expliciti sau nu. si acum nu mai imi e teama, pentru ca nu mai vine iarna. dar nici nu mai sper ca atunci.
azi aveam in mana salcii cu muguri, care teoretic si atunci existau, expliciti sau nu. si acum nu mai imi e teama, pentru ca nu mai vine iarna. dar nici nu mai sper ca atunci.
fara rost
erau dati in care spuneam live cuvinte care trebuiau sa dea viata, si se loveau de un zid, sau de un zambet incurcat.. . ca in serile in care ma incurcam eu de mine, nu-mi gaseam cuvintele, ce folos are un filolog cand nu stie ce sa spuna? momentele unei supreme umilinte, cand e ausgeliefert propriei neputinte. nu ma gandeam sa ma impiedic in propriile cuvinte, iar cand eram coerenta si precisa, ma trezeam ca monologhez, tin discursuri de a caror limpezime eram mandra, dar care nu foloseau la nimic. ma plictiseam pe mine insami cu ele, nu ma mai voiam in ipostaza de spatiu de refractie. pana la urma, era mult mai simplu. puteam spune orice, nu ar fi contat. de ce libertate extraordinara m-am bucurat, si iar nu m-am priceput sa uzez de ea! dar asta ar fi insemnat sa golesc cuvintele de sens, sa le privez de functia lor fundamentala, reducandu-le la semne lingvistice cu semnificat si semnificant arbitrare ambele. dar ar fi meritat incercat, si iar nu am avut curaj. desi, in una din ultimele seri, i-am sugerat sa ne prefacem ca nu intelegem ce vorbim, sa vorbim fara rost, dar in mod deliberat, nu cum o faceam de obicei. sa ne propunem sa nu ne intelegem. macar din asta s-ar fi putut crea efecte hilare. sa agree to disagree.
sâmbătă, 27 martie 2010
parcul ca non-parc
in octombrie fusesem in cismigiu, fiecare din noi incepea o viata noua, amandoi eram plini de sperante. afara erau temperaturi de vara, desi era clar de multa vreme ca ne invadase toamna, insa cumva subliminal. cred ca cerusem un ceai fara cafeina, si chelnerita imi adusese altceva, c. era cu masina cea noua, cu numar rosu de ag. nu stiam pe atunci cat de mult te poate durea o zi de iarna in cismigiu, si mai grav, una din preajma lui 1 martie. atunci, intr-o vineri, fusesem sfatuita sa las ghioceii si florile galbene de abia iesite de sub zapada, covoare tematoare sub copacii de asta iarna, sa le las acolo, ca stau mai bine. de fapt, era o intrebare retorica, daca nu cred ca stau mai bine acolo. fireste ca nu credeam, si ma culpabilizam pentru asta. tot atunci am vazut ca salciile si-au schimbat culoarea, din galbenul din iarna in verzui, si la mirarii mele i s-a raspuns ca mi s-a parut. fireste, ca si pe 8 martie, la "illusion" sau "illusions", cat de importanta e o inflexiune... nu-mi vine nici acum sa cred ca s-a terminat cu iarna, ca a disparut, as fi zis despre ea cum ziceau unii despre ceausescu, ca l-ar fi omorat cu mana lor, asa as fi facut si eu, nu se mai putea.
anyway, in octombrie in cismigiu era inca soare si c. si cu mine faceam planuri, desi eram amandoi nesiguri, si ne-am promis marea cu sarea, ca o sa ne vedem, ca o sa mearga cu masina in dreapta mea, si alte grozavii de care nu ne-am tinut de cuvant. doar eu am facut ce i-am spus lui c., mi-am petrecut ultima zi de noiembrie in parc, povestind despre carute cu fan, luna si gascani buni de luat in brate, despre cum, peste doua saptamani, din crengi nu vor mai suna frunze, ci vor picura fluturi de gheata. si asa a fost. mirosea a fum si se lasa inserarea, in zare intepau cerul turlele unei biserici. nu eram in cismigiu, ci intr-un cismigiu extended. nu am avut nici o clipa perceptia parcului aceluia ca gradina, necum ca gradina a edenului, poate din pricina anotimpului neprielnic. niciodata nu mi-a fost mai frig in parc, nici macar la jena paradies, unde mancam dropsuri de ciocolata si am scapat unul pe jos, la care mi s-a raspuns "macht nichts, es freut sich ein tier", ein tier sa fie, ca eu nu. dar oricum, iarna asta m-a durut ingrozitor in natura, pe tot parcursul ei. grea, inaccesibila, angoazanta, datatoare de nesiguranta. upon a closer look, frigul mi-a patruns in oase de atunci, din "ultima zi de noiembrie", trebuia sa-mi dau seama ca era ultima zi cand inca puteam sa ma intorc, mai tin si acum minte salul roz si hugo boss XX pe care le purtam, si, anticipator, la intoarcere a uitat sa faca dreapta la un moment dat, sau da, stiu, era incadrat gresit, si ne-am pomenit pe alt drum, pe care l-am parcurs si ultima data, tot din neatentie.
si raman la impresia de prin facultate, ca cismigiul e cel mai prozaic parc din cate exista, care, daca il calc, anunta nefericire.
anyway, in octombrie in cismigiu era inca soare si c. si cu mine faceam planuri, desi eram amandoi nesiguri, si ne-am promis marea cu sarea, ca o sa ne vedem, ca o sa mearga cu masina in dreapta mea, si alte grozavii de care nu ne-am tinut de cuvant. doar eu am facut ce i-am spus lui c., mi-am petrecut ultima zi de noiembrie in parc, povestind despre carute cu fan, luna si gascani buni de luat in brate, despre cum, peste doua saptamani, din crengi nu vor mai suna frunze, ci vor picura fluturi de gheata. si asa a fost. mirosea a fum si se lasa inserarea, in zare intepau cerul turlele unei biserici. nu eram in cismigiu, ci intr-un cismigiu extended. nu am avut nici o clipa perceptia parcului aceluia ca gradina, necum ca gradina a edenului, poate din pricina anotimpului neprielnic. niciodata nu mi-a fost mai frig in parc, nici macar la jena paradies, unde mancam dropsuri de ciocolata si am scapat unul pe jos, la care mi s-a raspuns "macht nichts, es freut sich ein tier", ein tier sa fie, ca eu nu. dar oricum, iarna asta m-a durut ingrozitor in natura, pe tot parcursul ei. grea, inaccesibila, angoazanta, datatoare de nesiguranta. upon a closer look, frigul mi-a patruns in oase de atunci, din "ultima zi de noiembrie", trebuia sa-mi dau seama ca era ultima zi cand inca puteam sa ma intorc, mai tin si acum minte salul roz si hugo boss XX pe care le purtam, si, anticipator, la intoarcere a uitat sa faca dreapta la un moment dat, sau da, stiu, era incadrat gresit, si ne-am pomenit pe alt drum, pe care l-am parcurs si ultima data, tot din neatentie.
si raman la impresia de prin facultate, ca cismigiul e cel mai prozaic parc din cate exista, care, daca il calc, anunta nefericire.
despre derapaje controlate (lui C., de Florii)
azi a fost soare, iar ieri nu stiu de unde am avut atata energie sa las sa treaca o zi prin mine, nu pe langa mine, in toiul treburilor curente, dupa o saptamana de telefoane de cele mai diverse tipuri, de la telefonul stiintific de dimineata, la al tanjiei de la pranz, al nu mai stiu cui de seara, al schimburilor de replici cu d., adorabila d. azi am simtit insa ca e o zi pe care vreau sa o ocolesc, sa o fentez, poate la gandul ca se scrie referatul singur? saptamana asta am inhatat si cartea lui bodrozic, cu svemirska, fireste ca tot ce citeam luam iarasi personal, pacat capital pentru un filolog in serviciu. azi am aflat ca trandafirul de asta vara a degerat, ceea ce nu m-a afectat teribil, pentru ca, asa cum spuneam asta iarna, eu cred in minuni. daca si asta iarna credeam, inseamna ca optimismul meu e incorigibil. dar azi nu am fost o optimista, ci ceea ce asteptam si eu de la mine, filologul sobru, care scrie fara implicare. am o banuiala ca ma insel insa, nu exista lucru pe care sa-l fac si in care sa nu pun suflet, poate doar stersul prafului. in fine, eu m-am simtit azi detasata, si mai grav e ca vedeam cum se umplu paginile si eu tre sa ma opresc la 5. imi amintesc in momentul asta de ce intelegeam eu prin "derapaje controlate", in sens strict automobilistic, poate asta am facut si eu azi cu ce am scris, insa c. era de parere ca sunt numite impropriu asa, nu mai tin minte explicatia, desi am asimilat-o pe moment, doar ca era o dupa-amiaza de marti, aveam o durere ucigatoare de dinti si nu-l mai vazusem din octombrie, si taman cand sa ma asez si eu in dreapta lui in alta calitate decat cea de pana acum, ma ia nevralgia, verdammt, si nu mai pot scoate un cuvant, si nu-mi vine sa cred ca e tot c., cel de asta vara, dar care nu mai are chef de depasiri si sa accelereze la 100 in pasaj. intre timp, durerea se atenueaza, trece o dupa-masa in mallul meu preferat, si c. ma conduce acasa, ia sa vedem daca mai tine minte unde tre sa faca stanga. mormaie ceva, la care ii zic ca s-a incadrat bine, de ce sa schimbe banda, la care c. imi reproseaza ca il subestimez, stie un loc perfect unde imi poate demonstra ce inseamna derapaj controlat, si da, era cel de asta vara, si da, c. nu s-a dezis si am luat o portie buna de adrenalina intr-o marti din martie, dupa care a insistat sa-l privesc din fata blocului cum demareaza. da, si peste c. au trecut niste taifunuri, si c. zicea ca "da, ce a mai fost asta vara..."
back la scris
azi m-am inchis in casa, dupa cum stia toata lumea din jurul meu, sa-mi scriu vortragul pentru viena. amenintasem pe toti, inca de saptamana trecuta, ca sunt inabordabila, pana si pe tanja, amica din slovenia care oarecum avea nevoie de mine. nu stiu de unde atata timiditate la mine, de ce imi era teama sa ma apuc de scris, poate din pricina ca nu mai scrisesem un text filologic din vara, sau ma rog, nu unul de tip conferinta. si prevedeam ca voi avea nevoie de claustrare, spalarea creierului de ganduri colaterale, etc., sa trag jaluzele, sa-mi pun ochelarii, sa fac ordine pe birou, sa ma asez cuminte la masa de scris, nu in pat, unde stau cu laptopul boema si domestica atunci cand nu se anunta la orizont vreo conferinta sau raluca nu tre sa produca vreo carte. dar nu, m-am inselat. poate din cauza ca citisem asta vara cartea despre care aveam sa scriu azi, si am constatat cu surprindere ce bine tineam minte. era pe la sfarsitul lui august, eu la tara in sezlong, cu un mar intr-o mana si pisica forfotind pe langa mine, nu mai tin minte mare lucru in definitiv, decat ca ma pregateam sa plec la mare si intr-o dupa amiaza i-am dat un sms lui l. si l-am intrebat daca vrea sa mearga cu mine. in fine, cartea am ispravit-o intre sms-ul de intrebare si raspunsul lui, cred ca a durat doua zile, de abia se intorsese de la dresda si avea iar a funeral in his brain, din cauza lecturilor in exces.
sasa stanisic, wie der soldat das grammofon repariert, nici nu am discutat la mare despre asta, ci despre dinev, eu tinand mortis ca mai tre sa citesc niste teorie despre preferinta pentru thanatos, dupa care, in stilul propriu, i-am gasit niste noduri in papura si lui dinev, pe care l. nu-l citise, dar care m-a ascultat cu luare aminte si s-a lasat in cele din urma convins, nu pentru ca as fi adus cine stie ce argumente stiintifice, dar pentru ca eram eu convingatoare, cred, prin privire, ton, expresia fetei, germana mea cu accent sofisticat, pe care nu ratez sa o etalez cand vorbesc cu l.
despre stanisic m-am trezit in dupa-amiaza asta ca nu am atat de multe de zis pe cat ma gandeam, poate din cauza ca a trebuit sa comprim in cateva pagini. adevarul e ca nimic nu se compara cu analiza in amanunt, nu-mi plac si nu am agreat niciodata sinopsele, privirile de ansamblu, rezumatele, pentru ca sufera de superficialitate. si fireste ca m-am temut sa nu devin si eu superficiala, ceea ce mi-ar fi un dezastru. imi amintesc ca am fost odata acuzata de asa ceva, era coordonatorul meu de doctorat, nu mi-a venit sa cred, am izbucnit prompt cu un "nu e adevarat". si am mai primit in iarna asta un repros pe acelasi motiv, la care nu am mai ripostat, pentru ca se referea la cat de mult am asimilat eu principiile religioase in ce fac, si a trebuit sa tac.
dar ziua de azi, in care am intuit ca se insinueaza ploaia, cu care se termina si romanul lui stanisic, mi-a amintit de una de pe vremea cand scriam la teza de doctorat si aprinsesem pe masa o lumanare mov, ca sa ma inspire. si azi eram cat pe ce, aveam una vanilata adusa de la frankfurt de vreo doi ani, totusi nu stiu de ce n-am aprins-o, poate din cauza ca era afara soare, si in sufletul meu la fel.
sasa stanisic, wie der soldat das grammofon repariert, nici nu am discutat la mare despre asta, ci despre dinev, eu tinand mortis ca mai tre sa citesc niste teorie despre preferinta pentru thanatos, dupa care, in stilul propriu, i-am gasit niste noduri in papura si lui dinev, pe care l. nu-l citise, dar care m-a ascultat cu luare aminte si s-a lasat in cele din urma convins, nu pentru ca as fi adus cine stie ce argumente stiintifice, dar pentru ca eram eu convingatoare, cred, prin privire, ton, expresia fetei, germana mea cu accent sofisticat, pe care nu ratez sa o etalez cand vorbesc cu l.
despre stanisic m-am trezit in dupa-amiaza asta ca nu am atat de multe de zis pe cat ma gandeam, poate din cauza ca a trebuit sa comprim in cateva pagini. adevarul e ca nimic nu se compara cu analiza in amanunt, nu-mi plac si nu am agreat niciodata sinopsele, privirile de ansamblu, rezumatele, pentru ca sufera de superficialitate. si fireste ca m-am temut sa nu devin si eu superficiala, ceea ce mi-ar fi un dezastru. imi amintesc ca am fost odata acuzata de asa ceva, era coordonatorul meu de doctorat, nu mi-a venit sa cred, am izbucnit prompt cu un "nu e adevarat". si am mai primit in iarna asta un repros pe acelasi motiv, la care nu am mai ripostat, pentru ca se referea la cat de mult am asimilat eu principiile religioase in ce fac, si a trebuit sa tac.
dar ziua de azi, in care am intuit ca se insinueaza ploaia, cu care se termina si romanul lui stanisic, mi-a amintit de una de pe vremea cand scriam la teza de doctorat si aprinsesem pe masa o lumanare mov, ca sa ma inspire. si azi eram cat pe ce, aveam una vanilata adusa de la frankfurt de vreo doi ani, totusi nu stiu de ce n-am aprins-o, poate din cauza ca era afara soare, si in sufletul meu la fel.
joi, 25 martie 2010
stürmer und dränger
s-a intamplat, tardiv, fara regrete. am scris aseara cel mai sec mail din viata mea, fara filigranuri, dar nici din cuvinte de iasca. dar consistent, ca o mancare in care ai gresit proportiile si a trebuit, de nevoie, sa adaugi apa in prostie. un mail total neromatic, de care nu credeam sa fiu in stare. dar iata ca si un filolog se inseala. m-am prins de ceva vreme ca nu sunt stapana pe cuvinte asa cum credeam eu, ca pot controla si ce se ascunde in spatele lor.
era un text pe care l-am servit de ceva vreme, inclusiv semestrul asta, studentilor, despre cum in sturm und drang tipii astia vor sa faca din literatura viata si din viata literatura. incepuse sa ma plictiseasca pasajul asta. stiam de mult bucata, dar nu mi-a trecut ever prin cap cat de conformist am actionat eu, cu cat elan masochist, in wertherkleidung. si totusi, dupa lunile astea mi-am dat seama ca nu pot fi altfel, altfel decat efervescenta, debordand, clocotind. cum am raspuns ieri la intrebarea lui, ca eu "am mereu ceva in minte". "si acum, ce ai?" "vara". numai eu stiam care. poate si eu am o slabiciune, cuvant de care s-a abuzat in viata mea de ceva vreme, nu pot sa traiesc fara vointa si reprezentare, ma paralizeaza gandul ca as putea sa ma circumscriu unei letale banalitati. nu ca nu am incercat, Doamne, cat mi-am dorit sa fiu ca altii, sa o las mai moale, sa cer mai putin, sa ofer "suficient"! dar nu-mi iese. am incercat din decembrie si pana acum ceva vreme, din rasputeri, ba chiar am mers mai departe, mi-am propus si autoindus ca intrarea in randul lumii e, pentru mine, o extravaganta, doar-doar sa ma motivez in felul asta. nu stiu ce-mi lipseste de nu ma pot impaca la contactul cu cotidianul care nu e mai mult de atat. obosita de analize si interpretari, care by the way nu mi se mai par de mult incitante, m-am lasat pagubasa. aseara am capitulat oficial. inca imi da de gandit retragerea mea, nu stiu cat de coerenta sunt cu mine insami, doar ca nu s-a mai putut. si cu ocazia asta mi-am confirmat statutul de stürmerin und drängerin.
era un text pe care l-am servit de ceva vreme, inclusiv semestrul asta, studentilor, despre cum in sturm und drang tipii astia vor sa faca din literatura viata si din viata literatura. incepuse sa ma plictiseasca pasajul asta. stiam de mult bucata, dar nu mi-a trecut ever prin cap cat de conformist am actionat eu, cu cat elan masochist, in wertherkleidung. si totusi, dupa lunile astea mi-am dat seama ca nu pot fi altfel, altfel decat efervescenta, debordand, clocotind. cum am raspuns ieri la intrebarea lui, ca eu "am mereu ceva in minte". "si acum, ce ai?" "vara". numai eu stiam care. poate si eu am o slabiciune, cuvant de care s-a abuzat in viata mea de ceva vreme, nu pot sa traiesc fara vointa si reprezentare, ma paralizeaza gandul ca as putea sa ma circumscriu unei letale banalitati. nu ca nu am incercat, Doamne, cat mi-am dorit sa fiu ca altii, sa o las mai moale, sa cer mai putin, sa ofer "suficient"! dar nu-mi iese. am incercat din decembrie si pana acum ceva vreme, din rasputeri, ba chiar am mers mai departe, mi-am propus si autoindus ca intrarea in randul lumii e, pentru mine, o extravaganta, doar-doar sa ma motivez in felul asta. nu stiu ce-mi lipseste de nu ma pot impaca la contactul cu cotidianul care nu e mai mult de atat. obosita de analize si interpretari, care by the way nu mi se mai par de mult incitante, m-am lasat pagubasa. aseara am capitulat oficial. inca imi da de gandit retragerea mea, nu stiu cat de coerenta sunt cu mine insami, doar ca nu s-a mai putut. si cu ocazia asta mi-am confirmat statutul de stürmerin und drängerin.
sâmbătă, 20 martie 2010
cuvintele
poate trece o iarna peste tine ca un tavalug, te poate bascula de colo-colo ca pe un bulgare de zapada. iarna asta m-am straduit sa uit ca exista acest anotimp si am respirat aerul ei cu plamanii incarcati de soarele de asta vara. acum insa, cand cantitatea de radiatie pe metrul patrat din strada sau pe milimetrul de pe pistruiul meu a revenit, am o reactie bizara, de om obidit sub povara unei bate solare. e adevarat ca primavara am metabolizat-o mereu la modul angoazant, si de 1 martie ma bucuram ca era de fapt o copie nereustita a unei zile de iarna, insa acum percep venirea ei ca o iminenta. simt cum de sus ma strapung sageti de lumina, pe alocuri un vant cu intentii nedeslusite se insinueaza contondent printr-un cercel, iar faptul ca zambilele au ajuns sa se vanda la preturi de nimic ma deruteaza: e primavara sau nu? come on, am visat o iarna intreaga la intoarcerea verii, and now what? ce ma tine in loc? am o banuiala sinistra ca incepusem sa ma obisnuiesc cu zapada, cu ideea de iarna ca rezervor de speranta, cand de fapt ea nu mi-a alimentat de fapt decat iluzii.
basmul lui andersen, o zi de 19 decembrie, la zapada, survoland poduri in discutii despre porumbei si unde dorm noaptea pasarile din parcuri. apoi o zi de 29, in care au fuzionat niste orizonturi. pentru prima si ultima data. restul nu mai conteaza, cel putin nu acum. a fost mai bine ca am ales sa imortalizez in alt fel realitatea, nu e nimic mai de pret ca si cuvantul, nimic pe lumea asta care sa redea mai bine o stare, sa incastreze ca intr-un chihlimbar momente. cuvantul e moarte, dar e si viata, e cel care ma face acum sa ies din iarna si sa cutez a privi catre vara. ma mir si eu cum raportarea mea la existenta se produce sezonier, nu neaparat cronologic. cum in viata mea au inceput sa fie doua anotimpuri, structurand maniheic evenimente si trairi.
am crezut multa vreme ca vocatia mea de filolog imi va inghiti vietuirea pe lumea asta, sufocand-o, si am incercat sa separ cele doua vitae> realmente in vita activa si vita contemplativa. numai ca acum realizez ce infuzie de putere furnizeaza cuvintele, ce virtuti taumaturgice zac in ele. " ca un orb langa un taumaturg", asa ma asez si acum langa ele. am sa le cer mai intai iertare, rugandu-le sa ma mai rabde langa ele. am nevoie de ele, in mintea mea staruie o iarna cu zapezi insistente, agasante prin recurenta, frustrante prin taceri interminabile, insuportabil de reci prin culoare. am obosit sa vad numai alb in fata ochilor, iar lumina de zilele astea ma orbeste. tocmai de asta am nevoie de ele, de cuvinte, sa-mi tina de cald. niciodata nu mi-a fost mai dor de ele ca acum.
basmul lui andersen, o zi de 19 decembrie, la zapada, survoland poduri in discutii despre porumbei si unde dorm noaptea pasarile din parcuri. apoi o zi de 29, in care au fuzionat niste orizonturi. pentru prima si ultima data. restul nu mai conteaza, cel putin nu acum. a fost mai bine ca am ales sa imortalizez in alt fel realitatea, nu e nimic mai de pret ca si cuvantul, nimic pe lumea asta care sa redea mai bine o stare, sa incastreze ca intr-un chihlimbar momente. cuvantul e moarte, dar e si viata, e cel care ma face acum sa ies din iarna si sa cutez a privi catre vara. ma mir si eu cum raportarea mea la existenta se produce sezonier, nu neaparat cronologic. cum in viata mea au inceput sa fie doua anotimpuri, structurand maniheic evenimente si trairi.
am crezut multa vreme ca vocatia mea de filolog imi va inghiti vietuirea pe lumea asta, sufocand-o, si am incercat sa separ cele doua vitae> realmente in vita activa si vita contemplativa. numai ca acum realizez ce infuzie de putere furnizeaza cuvintele, ce virtuti taumaturgice zac in ele. " ca un orb langa un taumaturg", asa ma asez si acum langa ele. am sa le cer mai intai iertare, rugandu-le sa ma mai rabde langa ele. am nevoie de ele, in mintea mea staruie o iarna cu zapezi insistente, agasante prin recurenta, frustrante prin taceri interminabile, insuportabil de reci prin culoare. am obosit sa vad numai alb in fata ochilor, iar lumina de zilele astea ma orbeste. tocmai de asta am nevoie de ele, de cuvinte, sa-mi tina de cald. niciodata nu mi-a fost mai dor de ele ca acum.
wallowing
am avut doua saptamani de "wallowing" la muenchen, cum zicea o prietena. atata ca nu mi-a folosit la nimic terapia autodistrugatoare pe care mi-am administrat-o.
intr-un colt de cer s-au strans stelele, care acum ne privesc mirate, cu ochi de sticla aburita, care din cand in cand picura stropi de mare. clipeau si in vara, iar mai tarziu mi se parea ca se intepau in gardul care trasase limitele interpretarii unui basm. m-am gandit cu cata imposibila usuratate nu m-am invrednicit sa-l revad. dar nu e de regretat, il pastrez pentru momente de inaltatoare tristeti, cand amintirea lui imi va reda puterile pierdute. e adevarat, in noaptea aceea, care de fapt e metonimia altor seri, amurguri, inserari, miezuri de noapte si ore 3 sau 4, pe cer se teseau panze usoare, care drapau ochi curiosi de stele flamande. iar alte seri, crepuscule, ore 21 sau 23, sau momente psihologice de 23.45, sunt invariantele aceleiasi nopti.
ochiul nostru percepe lumina si intuneric, in functie de care numeste si imparte cele 24 de ore in zi si noapte. asa ca nu e gresit daca vorbesc despre o unica si sublima noapte ca summum. desi eu nu am perceput-o ca absenta a luminii, ci ca fiind luminata de o altfel de sursa. pana la urma, eu una nu am facut diferente si discriminari, nu am polarizat relatia lumina - non-lumina. pentru ca sufletul le-a perceput la fel.
impresia de obiect contondent care lezeaza am avut-o si la muenchen, uitandu-ma la turnul bisericii de langa casa unde locuiam. turnul intepa cerul, uneori aveam inpresia ca si luna se inteapa in el. din muenchen, stele se uitau la mine compatimitor, iar luna se straduia sa schiteze un zambet jenat. aici am avut senzatia acuta ca noaptea ma inghite pantagruelic, ma topeste in masa amorfa de creaturi ale intunericului. erau clipe cand doar gandul la pamantul la fel de negru, dar din care ziua vedeam cum cresc flori si copaci, ma facea sa uit de pustiul ei. lupta cu durerea ca amintirea refuza sa-si mai aminteasca:florile din mall, iluzii incremenite, anesteziate intr-un colt, vecin cu office shoes sau house of art. intre marasesti si budapesta, una din intersectiile mele preferate la orele de sofat, o fata se impiedica in rochia cu volane. am purtat si eu fusta de in verde, cu volane, cand am revazut locul unde nu existau limite ale interpretarii.
in realitate, exista limite in masura in care ni se trasam. suntem atat de LIBERI, God, ATAT de liberi sa ni le stabilim singuri, incat nu stiu de ce ne complacem in statutul de sclavi si ne mai cerem si iertare de la un trecut care de multe ori ne-ar fi limitat iremediabil perspectiva.
intr-un colt de cer s-au strans stelele, care acum ne privesc mirate, cu ochi de sticla aburita, care din cand in cand picura stropi de mare. clipeau si in vara, iar mai tarziu mi se parea ca se intepau in gardul care trasase limitele interpretarii unui basm. m-am gandit cu cata imposibila usuratate nu m-am invrednicit sa-l revad. dar nu e de regretat, il pastrez pentru momente de inaltatoare tristeti, cand amintirea lui imi va reda puterile pierdute. e adevarat, in noaptea aceea, care de fapt e metonimia altor seri, amurguri, inserari, miezuri de noapte si ore 3 sau 4, pe cer se teseau panze usoare, care drapau ochi curiosi de stele flamande. iar alte seri, crepuscule, ore 21 sau 23, sau momente psihologice de 23.45, sunt invariantele aceleiasi nopti.
ochiul nostru percepe lumina si intuneric, in functie de care numeste si imparte cele 24 de ore in zi si noapte. asa ca nu e gresit daca vorbesc despre o unica si sublima noapte ca summum. desi eu nu am perceput-o ca absenta a luminii, ci ca fiind luminata de o altfel de sursa. pana la urma, eu una nu am facut diferente si discriminari, nu am polarizat relatia lumina - non-lumina. pentru ca sufletul le-a perceput la fel.
impresia de obiect contondent care lezeaza am avut-o si la muenchen, uitandu-ma la turnul bisericii de langa casa unde locuiam. turnul intepa cerul, uneori aveam inpresia ca si luna se inteapa in el. din muenchen, stele se uitau la mine compatimitor, iar luna se straduia sa schiteze un zambet jenat. aici am avut senzatia acuta ca noaptea ma inghite pantagruelic, ma topeste in masa amorfa de creaturi ale intunericului. erau clipe cand doar gandul la pamantul la fel de negru, dar din care ziua vedeam cum cresc flori si copaci, ma facea sa uit de pustiul ei. lupta cu durerea ca amintirea refuza sa-si mai aminteasca:florile din mall, iluzii incremenite, anesteziate intr-un colt, vecin cu office shoes sau house of art. intre marasesti si budapesta, una din intersectiile mele preferate la orele de sofat, o fata se impiedica in rochia cu volane. am purtat si eu fusta de in verde, cu volane, cand am revazut locul unde nu existau limite ale interpretarii.
in realitate, exista limite in masura in care ni se trasam. suntem atat de LIBERI, God, ATAT de liberi sa ni le stabilim singuri, incat nu stiu de ce ne complacem in statutul de sclavi si ne mai cerem si iertare de la un trecut care de multe ori ne-ar fi limitat iremediabil perspectiva.
melcii
luni, 11 ianuarie 2010
melcii
de ce pana si melcii imprudenti sunt redusi la tacere atunci cand le e lumea mai draga? cand si au scos capsorul firav din carapace, au cutezat deja prea mult, au atentat la ordinea lumii, au indraznit sa o priveasca asa, plina de corola ei de minuni. si drept rasplata, au primit raspuns, nu, nici macar nu au primit un raspuns, au trebuit sa si -l dea pe cel anterior, al intregii lor vieti de pana acum.
am obosit de contradictiile dintre vita activa si vita contemplativa, dintre imaginatie si realitate. de cum folosesc eu deficitar rabdarea ca ingredient in retete inventate de mine si servite impreuna cu ceilalti. ma oboseste asteptarea. ma oboseste si galopul, desi imi plac la nebunie caii. si am crezut in pulverizarea barierelor spatio-temporale in anumite momente ale existentei. da, e posibil sa te prefaci ca ele nu mai exista, dar cateva momente mai tarziu te vei trezi. nu poti sa traiesti cu amagiri. desi de multe ori as fi implorat sa fiu mintita frumos.
ceea ce vad eu ca inseamna viata e un amestec complicitant pe care eu refuz sa-l ingurgitez. am luat in calcul posibilitatea de a ma eschiva, sau in cel mai rau caz de a scuipa cu toata puterea. ma reconforteaza gandul ca nu fac compromisuri.
melcii de care vorbeam s-au trezit intr-o dimineata de decembrie si au facut o confuzie fundamentala, vazand vremea de afara: s-au complacut in iluzia ca vine primavara. sau vara. si s-au ales striviti de ganduri, de nori prabusindu-se peste tarini mocirloase. dar se asteptau la asta si nu i-a surprins momentul in care s-au pierdut fara sa ma stie de ei, acolo de unde au venit.
melcii
de ce pana si melcii imprudenti sunt redusi la tacere atunci cand le e lumea mai draga? cand si au scos capsorul firav din carapace, au cutezat deja prea mult, au atentat la ordinea lumii, au indraznit sa o priveasca asa, plina de corola ei de minuni. si drept rasplata, au primit raspuns, nu, nici macar nu au primit un raspuns, au trebuit sa si -l dea pe cel anterior, al intregii lor vieti de pana acum.
am obosit de contradictiile dintre vita activa si vita contemplativa, dintre imaginatie si realitate. de cum folosesc eu deficitar rabdarea ca ingredient in retete inventate de mine si servite impreuna cu ceilalti. ma oboseste asteptarea. ma oboseste si galopul, desi imi plac la nebunie caii. si am crezut in pulverizarea barierelor spatio-temporale in anumite momente ale existentei. da, e posibil sa te prefaci ca ele nu mai exista, dar cateva momente mai tarziu te vei trezi. nu poti sa traiesti cu amagiri. desi de multe ori as fi implorat sa fiu mintita frumos.
ceea ce vad eu ca inseamna viata e un amestec complicitant pe care eu refuz sa-l ingurgitez. am luat in calcul posibilitatea de a ma eschiva, sau in cel mai rau caz de a scuipa cu toata puterea. ma reconforteaza gandul ca nu fac compromisuri.
melcii de care vorbeam s-au trezit intr-o dimineata de decembrie si au facut o confuzie fundamentala, vazand vremea de afara: s-au complacut in iluzia ca vine primavara. sau vara. si s-au ales striviti de ganduri, de nori prabusindu-se peste tarini mocirloase. dar se asteptau la asta si nu i-a surprins momentul in care s-au pierdut fara sa ma stie de ei, acolo de unde au venit.
iarna lui andersen, vara si iarna mea
miercuri, 16 decembrie 2009
iarna lui andersen, vara si iarna mea
blogul meu svemirska, oglinda in care ma privesc in loc sa vars lacrimi, fara sa stiu daca impart trairi la turatie maxima cu cineva sau doar cu ecranul calculatorului sau cu mine insami.
a venit iarna, ceea ce se prefigura de sambata s-a adeverit. adevarul e ca nu credeam, ma sfiam sa sper. si a venit pe neasteptate, opulenta, fara falsa modestie ca e frumoasa si alba, fara sa se mai gandeasca de o suta de ori daca i se permite sa isi faca aparitia, daca e bine sau nu, daca e real ce se petrece. poate s-a bazat pe ideea ca prerogativele ii apartin, a fost inzestrata de sus in acest sens, incoronata ca regina, poate e mai sigura pe ea decat o banuim noi.
am vazut intr-o iarna pe hallmark un film dupa povestea omonima a lui andersen, "craiasa zapezii". o ecranizare a unui basm inspirat din realitate, despre iluzii care iti inteapa inima si nu te mai lasa sa traiesti si sa fii fericit, dar care pot fi demontate tocmai de ea, atat de temuta realitate, in conditiile in care in ea se gaseseste un personaj cald care sa creada in dragoste. care nu se lasa, parcurge mii de probe initiatice si razbate pana in tinutul inghetat al frigului din sentimentele si falsele noastre convingeri pentru a-si recupera ceea ce ii apartine: sufletul-pereche. prin hatisul de piedici si ispite, eroina pare sa se piarda la un moment dat tocmai unde orice om obisnuit ar fi crezut ca ii era locul, la un aparent bine. ea se rataceste in regatul zanei Vara, care ii promite nemurire in schimbul privarii totale de libertate, cel putin asa percepe ea lancezeala aparent binefacatoare, plutirea printre tufe de trandafiri, claustrata in perimetrul aceleiasi gradini de o pseudo-mama posesiva si egoista care o pofteste sa guste din placintele infuzate cu somnifere sau sa se intinda intr-un pat unde se doarme fara vise si in nestire.
oare basmul lui andersen si filmul care m-a acaparat sa fie o aluzie subtila a memoriei mele afective la desertaciunea verii, la rolul ei de capcana amagitoare din viata mea? pe de alta parte, fara parcurgerea teritoriului verii eroina nu ajunge la iarna, unde isi regaseste iubitul pierdut tot intr-o iarna. viata noastra e scrisa in basme?
iarna lui andersen, vara si iarna mea
blogul meu svemirska, oglinda in care ma privesc in loc sa vars lacrimi, fara sa stiu daca impart trairi la turatie maxima cu cineva sau doar cu ecranul calculatorului sau cu mine insami.
a venit iarna, ceea ce se prefigura de sambata s-a adeverit. adevarul e ca nu credeam, ma sfiam sa sper. si a venit pe neasteptate, opulenta, fara falsa modestie ca e frumoasa si alba, fara sa se mai gandeasca de o suta de ori daca i se permite sa isi faca aparitia, daca e bine sau nu, daca e real ce se petrece. poate s-a bazat pe ideea ca prerogativele ii apartin, a fost inzestrata de sus in acest sens, incoronata ca regina, poate e mai sigura pe ea decat o banuim noi.
am vazut intr-o iarna pe hallmark un film dupa povestea omonima a lui andersen, "craiasa zapezii". o ecranizare a unui basm inspirat din realitate, despre iluzii care iti inteapa inima si nu te mai lasa sa traiesti si sa fii fericit, dar care pot fi demontate tocmai de ea, atat de temuta realitate, in conditiile in care in ea se gaseseste un personaj cald care sa creada in dragoste. care nu se lasa, parcurge mii de probe initiatice si razbate pana in tinutul inghetat al frigului din sentimentele si falsele noastre convingeri pentru a-si recupera ceea ce ii apartine: sufletul-pereche. prin hatisul de piedici si ispite, eroina pare sa se piarda la un moment dat tocmai unde orice om obisnuit ar fi crezut ca ii era locul, la un aparent bine. ea se rataceste in regatul zanei Vara, care ii promite nemurire in schimbul privarii totale de libertate, cel putin asa percepe ea lancezeala aparent binefacatoare, plutirea printre tufe de trandafiri, claustrata in perimetrul aceleiasi gradini de o pseudo-mama posesiva si egoista care o pofteste sa guste din placintele infuzate cu somnifere sau sa se intinda intr-un pat unde se doarme fara vise si in nestire.
oare basmul lui andersen si filmul care m-a acaparat sa fie o aluzie subtila a memoriei mele afective la desertaciunea verii, la rolul ei de capcana amagitoare din viata mea? pe de alta parte, fara parcurgerea teritoriului verii eroina nu ajunge la iarna, unde isi regaseste iubitul pierdut tot intr-o iarna. viata noastra e scrisa in basme?
ferestre
duminica, 22 noiembrie 2009
despre gradini
despre cum colinda fermina daza prin piata, reintoarsa si mai indragostita de cum plecase, cu parfumul de gardenie alba staruindu-i in vesminte, probabil tot in rochie cu volane, trimitandu-si mainile dupa cele mai diverse si mai necesare alimente, intr-o vara columbiana torida, gustand apoi cu pofta dintr-un ananas, gest nedemn de o "zeita incoronata" si care a declansat dezastrul.
de remarcat tehnica suspansului la marquez, orice ar zice o amica despre siropurile lui, in orice caz, scena e demna urmasa a multor pasaje din "Cantarea Cantarilor", cel putin coregrafic vorbind. o lume vegetala redusa la spatiul inchis-deschis al tarabelor, pe care negustorii isi etaleaza marfa ca intr-o miniatura a unei gradini, care de cele mai multe ori prefigureaza sugestia edenului. in care eva nu il mai recunoaste pe adam si il repudiaza cu gesturi de demiurg, fara ca insasi sa paraseasca toposul providential. situatia inverseaza cumva mitul clasic, sau il metamorfozeaza asa cum o feminista ar jubila sa il stie.
pe mine episodul m-a luat total prin surprindere ca pe un cititor naiv, sau ca pe o cititoare credula, telespectatoare si de telenovele, eu care rezist cu stoicism in lectura si nu imi pierd capul, firesc, din deformatie profesionala. dar de asta data marquez a facut inca o victima, dovada ca e carte grozav de bine scrisa, sau, la fel de posibil, ca ieri nu eram intr-o pasa foarte lucida.
stiu de ceva vreme ca a trecut vara, si am simtit cum imi recapat puterile. acuma am impresia din ce in ce mai acuta ca se pregateste sa treaca si toamna. si cum nu mai simt nevoia sa le pierd.
Publicat de Raluca la 10:29 0 comentarii
ferestre
o rochie cu volane ieri am aflat ca purtase adorata fermina diza, atunci cand a fost zarita prin fereastra, din parcul cu migdali. copacul din fata casei fremata de aur topit ieri, mi-am amintit invariabil de episodul din "ma numesc rosu", in care iubita e zarita tot la o fereastra, intr-o lumina crepusculara de domeniul mirajului, tot prin perdeaua unui arbore. tot prin fereastra priveam si eu spre tufa de trandafiri de la fereastra bunicii, cum raze de luna ii poleiau cu sangele unor visine putrede. si tot pe fereastra ma uitam dimineata, salutand cu cearcane vinetii un trandafir pitic, plantat acolo de Paste, si capete derutate de maci.
si pe fereastra poate mai privesc si acum, cu gandul la o mare absenta. desi pana acum nu am simtit ca imi deplang singuratatea, ci existenta unui esec sau absenta unei victorii.
despre gradini
despre cum colinda fermina daza prin piata, reintoarsa si mai indragostita de cum plecase, cu parfumul de gardenie alba staruindu-i in vesminte, probabil tot in rochie cu volane, trimitandu-si mainile dupa cele mai diverse si mai necesare alimente, intr-o vara columbiana torida, gustand apoi cu pofta dintr-un ananas, gest nedemn de o "zeita incoronata" si care a declansat dezastrul.
de remarcat tehnica suspansului la marquez, orice ar zice o amica despre siropurile lui, in orice caz, scena e demna urmasa a multor pasaje din "Cantarea Cantarilor", cel putin coregrafic vorbind. o lume vegetala redusa la spatiul inchis-deschis al tarabelor, pe care negustorii isi etaleaza marfa ca intr-o miniatura a unei gradini, care de cele mai multe ori prefigureaza sugestia edenului. in care eva nu il mai recunoaste pe adam si il repudiaza cu gesturi de demiurg, fara ca insasi sa paraseasca toposul providential. situatia inverseaza cumva mitul clasic, sau il metamorfozeaza asa cum o feminista ar jubila sa il stie.
pe mine episodul m-a luat total prin surprindere ca pe un cititor naiv, sau ca pe o cititoare credula, telespectatoare si de telenovele, eu care rezist cu stoicism in lectura si nu imi pierd capul, firesc, din deformatie profesionala. dar de asta data marquez a facut inca o victima, dovada ca e carte grozav de bine scrisa, sau, la fel de posibil, ca ieri nu eram intr-o pasa foarte lucida.
stiu de ceva vreme ca a trecut vara, si am simtit cum imi recapat puterile. acuma am impresia din ce in ce mai acuta ca se pregateste sa treaca si toamna. si cum nu mai simt nevoia sa le pierd.
Publicat de Raluca la 10:29 0 comentarii
ferestre
o rochie cu volane ieri am aflat ca purtase adorata fermina diza, atunci cand a fost zarita prin fereastra, din parcul cu migdali. copacul din fata casei fremata de aur topit ieri, mi-am amintit invariabil de episodul din "ma numesc rosu", in care iubita e zarita tot la o fereastra, intr-o lumina crepusculara de domeniul mirajului, tot prin perdeaua unui arbore. tot prin fereastra priveam si eu spre tufa de trandafiri de la fereastra bunicii, cum raze de luna ii poleiau cu sangele unor visine putrede. si tot pe fereastra ma uitam dimineata, salutand cu cearcane vinetii un trandafir pitic, plantat acolo de Paste, si capete derutate de maci.
si pe fereastra poate mai privesc si acum, cu gandul la o mare absenta. desi pana acum nu am simtit ca imi deplang singuratatea, ci existenta unui esec sau absenta unei victorii.
limite
miercuri, 18 noiembrie 2009
limite
am avut doua saptamani de "wallowing" la muenchen, cum zicea o prietena. atata ca nu mi-a folosit la nimic terapia autodistrugatoare pe care mi-am administrat-o.
intr-un colt de cer s-au strans stelele, care acum ne privesc mirate, cu ochi de sticla aburita, care din cand in cand picura stropi de mare.
impresia de obiect contondent care lezeaza am avut-o si la muenchen, uitandu-ma la turnul bisericii de langa casa unde locuiam. turnul intepa cerul, uneori aveam inpresia ca si luna se inteapa in el. din muenchen, stele se uitau la mine compatimitor, iar luna se straduia sa schiteze un zambet jenat. aici am avut senzatia acuta ca noaptea ma inghite pantagruelic, ma topeste in masa amorfa de creaturi ale intunericului. erau clipe cand doar gandul la pamantul la fel de negru, dar din care ziua vedeam cum cresc flori si copaci, ma facea sa uit de pustiul ei. lupta cu durerea ca amintirea refuza sa-si mai aminteasca.
in realitate, exista obiecte contondente in masura in care nu stim sa le imblanzim, si limite in masura in care ni le trasam. suntem atat de LIBERI, God, ATAT de liberi sa ni le stabilim singuri, incat nu stiu de ce ne complacem in statutul de sclavi si ne mai cerem si iertare de la abordari care de multe ori ne-ar fi limitat iremediabil perspectiva.
limite
am avut doua saptamani de "wallowing" la muenchen, cum zicea o prietena. atata ca nu mi-a folosit la nimic terapia autodistrugatoare pe care mi-am administrat-o.
intr-un colt de cer s-au strans stelele, care acum ne privesc mirate, cu ochi de sticla aburita, care din cand in cand picura stropi de mare.
impresia de obiect contondent care lezeaza am avut-o si la muenchen, uitandu-ma la turnul bisericii de langa casa unde locuiam. turnul intepa cerul, uneori aveam inpresia ca si luna se inteapa in el. din muenchen, stele se uitau la mine compatimitor, iar luna se straduia sa schiteze un zambet jenat. aici am avut senzatia acuta ca noaptea ma inghite pantagruelic, ma topeste in masa amorfa de creaturi ale intunericului. erau clipe cand doar gandul la pamantul la fel de negru, dar din care ziua vedeam cum cresc flori si copaci, ma facea sa uit de pustiul ei. lupta cu durerea ca amintirea refuza sa-si mai aminteasca.
in realitate, exista obiecte contondente in masura in care nu stim sa le imblanzim, si limite in masura in care ni le trasam. suntem atat de LIBERI, God, ATAT de liberi sa ni le stabilim singuri, incat nu stiu de ce ne complacem in statutul de sclavi si ne mai cerem si iertare de la abordari care de multe ori ne-ar fi limitat iremediabil perspectiva.
crima din sosea
vineri, 16 octombrie 2009
crima din sosea
aseara, la sosea, in kiseleff, dupa un fiasco al lui plesu pe o tema pe care nu trebuia sa o abordeze, am trait ceva care a venit in completare, desavarsind seara la modul melodramatic. in statia lui 381 de la victoriei batea un vant dusmanos, autobuzul nu se grabea sa vina, dar masinile se scurgeau alert, manate din spate de suieratul unei seri de octombrie care nu trebuia sa fie asa. asa de friguroasa. si conferinta lui plesu ma dezamagise. desi in ultima vreme pariez pe intamplarile care sfideaza banalul cotidian, de data asta nu am gustat incercarea lui jalnica de a fi pe plac unui auditoriu in fata caruia nu era nevoie sa se prostitueze cu strategii ieftine de captatio benevolentiae. publicul venise pentru el, ii citise cartile, si era suficient de matur pentru a putea trece peste o incalzire de compromis. acelasi public insa nu l-a santionat, poate din evlavie pentru un idol, ceea ce il califica pentru pacatul de a-si face, cu propria mana, chip cioplit.
dar nu asta m-a marcat aseara, ci un episod marunt si obscur. imi plac masinile. dintotdeauna. in toamna asta am invatat sa conduc, si ma aflu in iminenta intrarii in posesie a unei masini. ma straduiesc sa ma gandesc ce mi s-ar potrivi. fac asta de vreo 2 saptamani si nu mai am ochi pentru altceva. aseara tintuiam diverse marci in statie, si brusc mi-am pomenit privirea paralizata asupra unui trandafir. au inceput sa ma chinuie intrebari de genul cum a ajuns acolo. nu era nici macar trecere de pietoni. cineva traversase neregulamentar, punandu-si viata in pericol, si trandafirul ii scapase din mana. asta a fost ipoteza prietenei mele. nu a mea, eu m-am gandit ca cineva l-a aruncat pe geamul masinii. absurd. de ce sa fi facut asta? si totusi, eram atat de convinsa ca asa s-a intamplat. scena a conntinuat cu rafale de vant, in care capsorul cu bucle purpurii s-a invartit incoace si incolo, dupa care a trecut o masina, sau cateva, si petalele s-au desprins cu spasme scurte, raspandindu-se teatral pe covorul de asfalt, pana au ajuns in dreptul meu, de cealalta parte a carosabilului. ca si cand intr-o masina o ea isi scutura pletele in disperarea ca nu a gasit ce cauta, si ca sa puna capat agoniei, ucide dovada dragostei lui, aruncand-o in bataia rotilor, de fata cu el. trandafirul a continuat cateva secunde sa stropeasca cu sange asfaltul, in urma ramasese doar axul tulpinei si receptacolul gol, infertil, sterp.
crima din sosea
aseara, la sosea, in kiseleff, dupa un fiasco al lui plesu pe o tema pe care nu trebuia sa o abordeze, am trait ceva care a venit in completare, desavarsind seara la modul melodramatic. in statia lui 381 de la victoriei batea un vant dusmanos, autobuzul nu se grabea sa vina, dar masinile se scurgeau alert, manate din spate de suieratul unei seri de octombrie care nu trebuia sa fie asa. asa de friguroasa. si conferinta lui plesu ma dezamagise. desi in ultima vreme pariez pe intamplarile care sfideaza banalul cotidian, de data asta nu am gustat incercarea lui jalnica de a fi pe plac unui auditoriu in fata caruia nu era nevoie sa se prostitueze cu strategii ieftine de captatio benevolentiae. publicul venise pentru el, ii citise cartile, si era suficient de matur pentru a putea trece peste o incalzire de compromis. acelasi public insa nu l-a santionat, poate din evlavie pentru un idol, ceea ce il califica pentru pacatul de a-si face, cu propria mana, chip cioplit.
dar nu asta m-a marcat aseara, ci un episod marunt si obscur. imi plac masinile. dintotdeauna. in toamna asta am invatat sa conduc, si ma aflu in iminenta intrarii in posesie a unei masini. ma straduiesc sa ma gandesc ce mi s-ar potrivi. fac asta de vreo 2 saptamani si nu mai am ochi pentru altceva. aseara tintuiam diverse marci in statie, si brusc mi-am pomenit privirea paralizata asupra unui trandafir. au inceput sa ma chinuie intrebari de genul cum a ajuns acolo. nu era nici macar trecere de pietoni. cineva traversase neregulamentar, punandu-si viata in pericol, si trandafirul ii scapase din mana. asta a fost ipoteza prietenei mele. nu a mea, eu m-am gandit ca cineva l-a aruncat pe geamul masinii. absurd. de ce sa fi facut asta? si totusi, eram atat de convinsa ca asa s-a intamplat. scena a conntinuat cu rafale de vant, in care capsorul cu bucle purpurii s-a invartit incoace si incolo, dupa care a trecut o masina, sau cateva, si petalele s-au desprins cu spasme scurte, raspandindu-se teatral pe covorul de asfalt, pana au ajuns in dreptul meu, de cealalta parte a carosabilului. ca si cand intr-o masina o ea isi scutura pletele in disperarea ca nu a gasit ce cauta, si ca sa puna capat agoniei, ucide dovada dragostei lui, aruncand-o in bataia rotilor, de fata cu el. trandafirul a continuat cateva secunde sa stropeasca cu sange asfaltul, in urma ramasese doar axul tulpinei si receptacolul gol, infertil, sterp.
septembrie, luni- octombrie, marti , 13
13 octombrie 2009
septembrie, luni- octombrie, marti , 13
Am incetat sa ma mai judec, sa fiu excesiv de critica, sa imi asum cate o vina, am incetat in toamna asta sa regret, sa mai vars lacrimi, sa imi pun intrebari la care sa nu fiu in stare sa raspund. Si credeam ca voi renunta si la blog, pe motiv ca sunt suficient de fericita pentru a nu mai avea altceva de zis, in afara zambetelor. Poate m-am inchis in mine si nu imi dau seama, pana la urma nu vad motive de tristete, culmea, eu, melancolica eu! Si faptul ca rad poate prea des e poate din cauza ca viata o percep ca pe o comedie care nu iti ingaduie decat un singur tip de reactie si atitudine?! Oare rasul meu e mai degraba sarcastic?
Credeam ca am inchis un capitol, da, l-am inchis, si e ca in celebra pictura a lui Dali, Die Bestaendigkeit der Erinnerung, ce fac eu aici cu titlul in germana e un act de barbarie, insa am constatat cu uimire la mine o constanta care m-a mirat. In toamna asta am avut senzatia ca vreau schimbare, profunda, pana la capat, cu tot riscul. Setea de viteza de asta vara, pe care mi-am explicat-o la malul marii, muscand dintr-o para si cu un articol din Dilema pe prosop, s-ar traduce prin nostalgia vidului, a unei iesiri din materialitate, ultima speculatie imi apartine. Intre timp, nu ii mai vad rostul. Lumea in care traiesc a inceput sa imi placa din ce in ce mai mult. Ma surprind angajandu-ma in conversatii pigmentate cu argou in piata, la coada la ceva, la semafor, la metrou, cam oriunde si cu oricine. Au inceput sa ma fascineze oamenii, pana acum ma acaparau textele. Nu cred in ce spunea un amic asta vara, asta din cauza ca i-o indusesem eu, si eram foarte convingatoare la mare, poate din cauza radiatiilor ultraviolete in exces, dupa o lectura a Romanului adolescentului miop, ca in carti viata e mult mai intensa si mai autentica decat in realitate. Poate atunci cand sublimezi trairi sau cauti substitute. Si eu am cazut victima lui Eliade, i-am sorbit texte in vara si toamna asta, am respirat prin personajele lui. Mi-a luat apoi ceva vreme pana mi-am dat seama ca nu se procedeaza asa, nu te poti ascunde in carti, mai ales pentru ca eu nu sunt ca Ileana sau Christina. Eu vreau sa fiu fericita. Doar atat.
septembrie, luni- octombrie, marti , 13
Am incetat sa ma mai judec, sa fiu excesiv de critica, sa imi asum cate o vina, am incetat in toamna asta sa regret, sa mai vars lacrimi, sa imi pun intrebari la care sa nu fiu in stare sa raspund. Si credeam ca voi renunta si la blog, pe motiv ca sunt suficient de fericita pentru a nu mai avea altceva de zis, in afara zambetelor. Poate m-am inchis in mine si nu imi dau seama, pana la urma nu vad motive de tristete, culmea, eu, melancolica eu! Si faptul ca rad poate prea des e poate din cauza ca viata o percep ca pe o comedie care nu iti ingaduie decat un singur tip de reactie si atitudine?! Oare rasul meu e mai degraba sarcastic?
Credeam ca am inchis un capitol, da, l-am inchis, si e ca in celebra pictura a lui Dali, Die Bestaendigkeit der Erinnerung, ce fac eu aici cu titlul in germana e un act de barbarie, insa am constatat cu uimire la mine o constanta care m-a mirat. In toamna asta am avut senzatia ca vreau schimbare, profunda, pana la capat, cu tot riscul. Setea de viteza de asta vara, pe care mi-am explicat-o la malul marii, muscand dintr-o para si cu un articol din Dilema pe prosop, s-ar traduce prin nostalgia vidului, a unei iesiri din materialitate, ultima speculatie imi apartine. Intre timp, nu ii mai vad rostul. Lumea in care traiesc a inceput sa imi placa din ce in ce mai mult. Ma surprind angajandu-ma in conversatii pigmentate cu argou in piata, la coada la ceva, la semafor, la metrou, cam oriunde si cu oricine. Au inceput sa ma fascineze oamenii, pana acum ma acaparau textele. Nu cred in ce spunea un amic asta vara, asta din cauza ca i-o indusesem eu, si eram foarte convingatoare la mare, poate din cauza radiatiilor ultraviolete in exces, dupa o lectura a Romanului adolescentului miop, ca in carti viata e mult mai intensa si mai autentica decat in realitate. Poate atunci cand sublimezi trairi sau cauti substitute. Si eu am cazut victima lui Eliade, i-am sorbit texte in vara si toamna asta, am respirat prin personajele lui. Mi-a luat apoi ceva vreme pana mi-am dat seama ca nu se procedeaza asa, nu te poti ascunde in carti, mai ales pentru ca eu nu sunt ca Ileana sau Christina. Eu vreau sa fiu fericita. Doar atat.
septembrie, luni- octombrie, marti , 13
13 octombrie 2009
septembrie, luni- octombrie, marti , 13
Am incetat sa ma mai judec, sa fiu excesiv de critica, sa imi asum cate o vina, am incetat in toamna asta sa regret, sa mai vars lacrimi, sa imi pun intrebari la care sa nu fiu in stare sa raspund. Si credeam ca voi renunta si la blog, pe motiv ca sunt suficient de fericita pentru a nu mai avea altceva de zis, in afara zambetelor. Poate m-am inchis in mine si nu imi dau seama, pana la urma nu vad motive de tristete, culmea, eu, melancolica eu! Si faptul ca rad poate prea des e poate din cauza ca viata o percep ca pe o comedie care nu iti ingaduie decat un singur tip de reactie si atitudine?! Oare rasul meu e mai degraba sarcastic?
Credeam ca am inchis un capitol, da, l-am inchis, si e ca in celebra pictura a lui Dali, Die Bestaendigkeit der Erinnerung, ce fac eu aici cu titlul in germana e un act de barbarie, insa am constatat cu uimire la mine o constanta care m-a mirat. In toamna asta am avut senzatia ca vreau schimbare, profunda, pana la capat, cu tot riscul. Setea de viteza de asta vara, pe care mi-am explicat-o la malul marii, muscand dintr-o para si cu un articol din Dilema pe prosop, s-ar traduce prin nostalgia vidului, a unei iesiri din materialitate, ultima speculatie imi apartine. Intre timp, nu ii mai vad rostul. Lumea in care traiesc a inceput sa imi placa din ce in ce mai mult. Ma surprind angajandu-ma in conversatii pigmentate cu argou in piata, la coada la ceva, la semafor, la metrou, cam oriunde si cu oricine. Au inceput sa ma fascineze oamenii, pana acum ma acaparau textele. Nu cred in ce spunea un amic asta vara, asta din cauza ca i-o indusesem eu, si eram foarte convingatoare la mare, poate din cauza radiatiilor ultraviolete in exces, dupa o lectura a Romanului adolescentului miop, ca in carti viata e mult mai intensa si mai autentica decat in realitate. Poate atunci cand sublimezi trairi sau cauti substitute. Si eu am cazut victima lui Eliade, i-am sorbit texte in vara si toamna asta, am respirat prin personajele lui. Mi-a luat apoi ceva vreme pana mi-am dat seama ca nu se procedeaza asa, nu te poti ascunde in carti, mai ales pentru ca eu nu sunt ca Ileana sau Christina. Eu vreau sa fiu fericita. Doar atat.
septembrie, luni- octombrie, marti , 13
Am incetat sa ma mai judec, sa fiu excesiv de critica, sa imi asum cate o vina, am incetat in toamna asta sa regret, sa mai vars lacrimi, sa imi pun intrebari la care sa nu fiu in stare sa raspund. Si credeam ca voi renunta si la blog, pe motiv ca sunt suficient de fericita pentru a nu mai avea altceva de zis, in afara zambetelor. Poate m-am inchis in mine si nu imi dau seama, pana la urma nu vad motive de tristete, culmea, eu, melancolica eu! Si faptul ca rad poate prea des e poate din cauza ca viata o percep ca pe o comedie care nu iti ingaduie decat un singur tip de reactie si atitudine?! Oare rasul meu e mai degraba sarcastic?
Credeam ca am inchis un capitol, da, l-am inchis, si e ca in celebra pictura a lui Dali, Die Bestaendigkeit der Erinnerung, ce fac eu aici cu titlul in germana e un act de barbarie, insa am constatat cu uimire la mine o constanta care m-a mirat. In toamna asta am avut senzatia ca vreau schimbare, profunda, pana la capat, cu tot riscul. Setea de viteza de asta vara, pe care mi-am explicat-o la malul marii, muscand dintr-o para si cu un articol din Dilema pe prosop, s-ar traduce prin nostalgia vidului, a unei iesiri din materialitate, ultima speculatie imi apartine. Intre timp, nu ii mai vad rostul. Lumea in care traiesc a inceput sa imi placa din ce in ce mai mult. Ma surprind angajandu-ma in conversatii pigmentate cu argou in piata, la coada la ceva, la semafor, la metrou, cam oriunde si cu oricine. Au inceput sa ma fascineze oamenii, pana acum ma acaparau textele. Nu cred in ce spunea un amic asta vara, asta din cauza ca i-o indusesem eu, si eram foarte convingatoare la mare, poate din cauza radiatiilor ultraviolete in exces, dupa o lectura a Romanului adolescentului miop, ca in carti viata e mult mai intensa si mai autentica decat in realitate. Poate atunci cand sublimezi trairi sau cauti substitute. Si eu am cazut victima lui Eliade, i-am sorbit texte in vara si toamna asta, am respirat prin personajele lui. Mi-a luat apoi ceva vreme pana mi-am dat seama ca nu se procedeaza asa, nu te poti ascunde in carti, mai ales pentru ca eu nu sunt ca Ileana sau Christina. Eu vreau sa fiu fericita. Doar atat.
hungarian autumn
duminica, 27 septembrie 2009
hungarian autumn
am descins intr-o dimineata, barbar de devreme, catre debrecen, via praga si budapesta. proiect, discutii, vesnicele figuri pe care as fi vrut sa le uit. dar ce mai contau remarci si priviri nu tocmai bine intentionate, cand afara picurau din copaci boabe de aur! soarele toamnei isi facuse cuib in pomii din padurea in care eram cazati intr-un hotel de 4 stele. am incercat cateva zile sa uit de ce am venit acolo si sa metabolizez aerul pur si rece al padurii, sa ma inchipui intr-o cabana modesta, dar plina de caldura, izolata de restul lumii, de smaime si angoase, de teroarea lui "daca". seara veneam din oraselul adormit, de la statia de tramvai pana acasa faceam cinci minute, in care strabateam parcul poleit de frunze si amortit in ultimele cantari ale pasarilor, furate pe nesimtite de chemarile somnului. padurea ma primea deschizand ochi de muschi umed si moale, cu maini de ceata, printre degete ii citeam licariri de stele, in varfuri de copaci se intepa o luna diafana. in mintea mea rasuna cate un tril din goethe sau hölderlin, si nu ma puteam culca fara sa multumesc Celui ce tine in palma cerul si pamantul, si ne lasa si pe noi sa luam parte la minunile care se savarsesc zilnic acolo si aici. zilele astea cerul mi-a parut infinit mai aproape, se pogorase pentru clipe de gratie pe pamant, se contopise cu el, nimic nu parea sa tulbure linistea unui suflet impacat. diminetile ma trezeam spontan in jurul orei 6, si pe fereastra de la mansarda ardeau flacarile rasaritului, mistuind crengi si frunze, fara ca ele sa se usuce. dupa ce soarele trecea de timiditatea inceputului si isi lua culoarea obisnuita, copacul aplecat peste geam trimitea pana in camera o lumina verde, dulce si blanda, cu gust de limonada proaspata, dupa care pasarile padurii dialogau spumos pe teme fara prea mare importanta...
hungarian autumn
am descins intr-o dimineata, barbar de devreme, catre debrecen, via praga si budapesta. proiect, discutii, vesnicele figuri pe care as fi vrut sa le uit. dar ce mai contau remarci si priviri nu tocmai bine intentionate, cand afara picurau din copaci boabe de aur! soarele toamnei isi facuse cuib in pomii din padurea in care eram cazati intr-un hotel de 4 stele. am incercat cateva zile sa uit de ce am venit acolo si sa metabolizez aerul pur si rece al padurii, sa ma inchipui intr-o cabana modesta, dar plina de caldura, izolata de restul lumii, de smaime si angoase, de teroarea lui "daca". seara veneam din oraselul adormit, de la statia de tramvai pana acasa faceam cinci minute, in care strabateam parcul poleit de frunze si amortit in ultimele cantari ale pasarilor, furate pe nesimtite de chemarile somnului. padurea ma primea deschizand ochi de muschi umed si moale, cu maini de ceata, printre degete ii citeam licariri de stele, in varfuri de copaci se intepa o luna diafana. in mintea mea rasuna cate un tril din goethe sau hölderlin, si nu ma puteam culca fara sa multumesc Celui ce tine in palma cerul si pamantul, si ne lasa si pe noi sa luam parte la minunile care se savarsesc zilnic acolo si aici. zilele astea cerul mi-a parut infinit mai aproape, se pogorase pentru clipe de gratie pe pamant, se contopise cu el, nimic nu parea sa tulbure linistea unui suflet impacat. diminetile ma trezeam spontan in jurul orei 6, si pe fereastra de la mansarda ardeau flacarile rasaritului, mistuind crengi si frunze, fara ca ele sa se usuce. dupa ce soarele trecea de timiditatea inceputului si isi lua culoarea obisnuita, copacul aplecat peste geam trimitea pana in camera o lumina verde, dulce si blanda, cu gust de limonada proaspata, dupa care pasarile padurii dialogau spumos pe teme fara prea mare importanta...
sticla
jurnal de blog, 11. 08. 2009
sticla
mult asteptata calatorie la tara. de vreo doua saptamani visam sa ma imbarc la bordul autocarului de o familiaritate letargica, cu soferi burtosi, mustati de stana si maniere de coltul gardului, in fine, totul pregatit ca sa simt ce trebuie, adicatelea ca ma intorc de unde am plecat. dupa ce am rabdat cu stoicism un drum de vreo ora cu taxiul pana in military, timp in care brunetul focos de la volan, ceva mai brunet decat in preferintele mele, lucru explicabil prin apartenenta etnica, sa fim insa political corecti si sa dam al trelingarului ce-i al lui, care a facut loopinguri pe background de manele date la maxim, vorbit cu handsfree-u’ cu un amic ceva de tipul “ba, hai ca tie iti placea sana, hai sa mergem, ca la magazine la nevasta-mea a adus de aia de care iti place tie, hai te pup, ma”, no comment, subscriu, mens sana in corpore sano, dupa ce nu m-a scutit de priviri de macho si schimbat brutal de viteze, dupa toate astea, ce ma asteapta in military?
ma urc in autocar, demareaza la ora stabilita, déjà ma intrebam care e sursa unui zgomot care imi amintea de mijloacele mele de transport favorite, avioanele, sa fie aerul conditionat sau un motor de mare putere, ce mai conta? vad ca se indreapta spre mine in mare viteza un consatean. vara, pe care mi-o petrec in mare parte la tara, simt si eu ca ma ruralizez. pana mai acum ceva vreme eram mandra de abilitatile mele de comunicare cu exponenti ai diverselor medii socio-profesionale, mai nou ma felicit pentru rabdarea de care am dat dovada nu numai in a dialoga cu ei , dar si a-I asculta. de data asta s-a intamplat ceva care mi-a scos din cap for ever ideea ca vesnicia s-a nascut la sat. acuma depinde care vesnicie. sa ma explic. se cuvine totusi o precizare: evenimentul e absolut real, chiar daca o sa credeti ca l-am scornit. niste coincidente ingrozitoare. consateanul e dascalul de la biserica din sat, zis si nea nicu’ tarcovnicul. un om decent, pana la proba contrarie. se vede treaba ca totul pe lumea asta e relativ. nea nicu’ e mic de stat, credeam eu ca mare la sfat, si timpul i-a rotunjit si mai tare trasaturile. se rostogolea intr-un outfit negru, compus din pantaloni (nu cred ca erau blugi, totusi!) si camasa descheiata, in stil latino. tot din outfit faceau parte si doua papornite, nu de firma, nici de fake, dar cu elemente perturbatoare si diversioniste. “a, sa traiesti, raluca, te duci pe la mamaia? da’ mamaia stie ca te duci?”. doua intrebari stereotype, repetate cu asiduitate si incapatanare de fier, strecurate strategic pe tot parcursul drumului. nu cumva sa-mi para monoton. privirile mele contrariate se indreptau catre sursa zgomotului, care nu mai semana cu cel al motoarelor de avion. nici pomeneala. “vrei sa vezi ce am acolo? hai ca-ti arat.” era ceva de vazut. o pereche de gaini motate, despre care un pasager din spatele meu tot intreba daca sunt pitice sau nu. in alta sacosa se chinuia un cocos. “asta e mare”. totusi, orataniile nu erau atat de turbulente cum crezuse soferul, care, inainte sa bage in viteza, se napustise cu furie asupra consateanului, somandu-l sa puna plasele in cala de bagaje. numai ca omul nostru nici n-a vrut sa auda, le-a strans in brate si nu a mai vrut sa le dea drumul pana ce sefu’ a facut stanga-mprejur.
nea nicu’ e un om curios. nu s-a putut abtine sa-mi puna tot felul de intrebari. cel mai preocupat parea insa de starea mea civila. si mai avea un tic. o sticla. ma intreba in continuu daca servesc apa minerala. asta numai in cazul in care aveam pahar la mine. n-aveam. se mai intampla. am trecut si peste asta. noroc cu un apel telefonic de vreo trei sferturi de ora, care m-a tinut departe de el. ca sa recupereze, a solilocvat sarguincios, intreband si raspunzand la intrebari complicate. care mie altfel imi plac. pe la jumatatea drumului, mister morfeu l-a palit delicat in crestet, si a fost nevoie de interventia mea in forta pentru a-l trezi la destinatie. nea nicu’ era pravalit pe toata bancheta, contagiase iremediabil pasaretul, din gura cascata ieseau sunete a caror insemnatate nu am putut-o decripta. classified. calatorii de langa mine zambeau amar. am incercat prin mijloace verbale intai, dar am esuat, apoi a trebuit sa apelez la para si non-verbale. ca in comunicarea interculturala. Intr-un final, cerul s-a indurat. numai ca, odata descalecat, nea nicu’ a sustinut ca vrea sa mearga cu mine cu taxiul pana la tara, ceea ce era ok, numai ca a trebuit sa il si asteptam. intre timp, ceva i-a cazut din buzunar, cand sa se aplece, era sa se rostogoleasca de pe trotuar, fara sa mai poata reveni la pozitia initiala. abia atunci remarcasem ca era cam rosu la fata. de la caldura. sticla cu apa minerala pe care nu o dovedise, de, daca nu am avut pahar, nu l-am putut ajuta, parea sa il incomodeze in acest demers. de pasari uitase. cu ultimele puteri, nea nicu’ a luat-o si a zvarlit-o cu naduf ca pe o grenada peste garduletul ce ne despartea de un parc. “de ce ati aruncat-o?” nu era un repros. eram doar nedumerita. a ramas perplex. nu a stiut ce sa-mi raspunda. a preferat in schimb sa imi expedieze o propozitie plina de sens, acum, cand nu mai era nimic de facut. sticla zacea ca un cadavru in iarba, fara simtire. “am aruncat-o”.
in taxi nea nicu’ a atipit din nou, si am hotarat sa mergem sa-l debarcam acasa la el, dupa care am ajuns si eu la domiciliul de vara. n-am sa uit niciodata aceasta frumoasa intamplare. am avut grija sa nu trantesc usa, un gest necugetat mai vechi de-al meu, cu care ma jenez foarte.
sticla
mult asteptata calatorie la tara. de vreo doua saptamani visam sa ma imbarc la bordul autocarului de o familiaritate letargica, cu soferi burtosi, mustati de stana si maniere de coltul gardului, in fine, totul pregatit ca sa simt ce trebuie, adicatelea ca ma intorc de unde am plecat. dupa ce am rabdat cu stoicism un drum de vreo ora cu taxiul pana in military, timp in care brunetul focos de la volan, ceva mai brunet decat in preferintele mele, lucru explicabil prin apartenenta etnica, sa fim insa political corecti si sa dam al trelingarului ce-i al lui, care a facut loopinguri pe background de manele date la maxim, vorbit cu handsfree-u’ cu un amic ceva de tipul “ba, hai ca tie iti placea sana, hai sa mergem, ca la magazine la nevasta-mea a adus de aia de care iti place tie, hai te pup, ma”, no comment, subscriu, mens sana in corpore sano, dupa ce nu m-a scutit de priviri de macho si schimbat brutal de viteze, dupa toate astea, ce ma asteapta in military?
ma urc in autocar, demareaza la ora stabilita, déjà ma intrebam care e sursa unui zgomot care imi amintea de mijloacele mele de transport favorite, avioanele, sa fie aerul conditionat sau un motor de mare putere, ce mai conta? vad ca se indreapta spre mine in mare viteza un consatean. vara, pe care mi-o petrec in mare parte la tara, simt si eu ca ma ruralizez. pana mai acum ceva vreme eram mandra de abilitatile mele de comunicare cu exponenti ai diverselor medii socio-profesionale, mai nou ma felicit pentru rabdarea de care am dat dovada nu numai in a dialoga cu ei , dar si a-I asculta. de data asta s-a intamplat ceva care mi-a scos din cap for ever ideea ca vesnicia s-a nascut la sat. acuma depinde care vesnicie. sa ma explic. se cuvine totusi o precizare: evenimentul e absolut real, chiar daca o sa credeti ca l-am scornit. niste coincidente ingrozitoare. consateanul e dascalul de la biserica din sat, zis si nea nicu’ tarcovnicul. un om decent, pana la proba contrarie. se vede treaba ca totul pe lumea asta e relativ. nea nicu’ e mic de stat, credeam eu ca mare la sfat, si timpul i-a rotunjit si mai tare trasaturile. se rostogolea intr-un outfit negru, compus din pantaloni (nu cred ca erau blugi, totusi!) si camasa descheiata, in stil latino. tot din outfit faceau parte si doua papornite, nu de firma, nici de fake, dar cu elemente perturbatoare si diversioniste. “a, sa traiesti, raluca, te duci pe la mamaia? da’ mamaia stie ca te duci?”. doua intrebari stereotype, repetate cu asiduitate si incapatanare de fier, strecurate strategic pe tot parcursul drumului. nu cumva sa-mi para monoton. privirile mele contrariate se indreptau catre sursa zgomotului, care nu mai semana cu cel al motoarelor de avion. nici pomeneala. “vrei sa vezi ce am acolo? hai ca-ti arat.” era ceva de vazut. o pereche de gaini motate, despre care un pasager din spatele meu tot intreba daca sunt pitice sau nu. in alta sacosa se chinuia un cocos. “asta e mare”. totusi, orataniile nu erau atat de turbulente cum crezuse soferul, care, inainte sa bage in viteza, se napustise cu furie asupra consateanului, somandu-l sa puna plasele in cala de bagaje. numai ca omul nostru nici n-a vrut sa auda, le-a strans in brate si nu a mai vrut sa le dea drumul pana ce sefu’ a facut stanga-mprejur.
nea nicu’ e un om curios. nu s-a putut abtine sa-mi puna tot felul de intrebari. cel mai preocupat parea insa de starea mea civila. si mai avea un tic. o sticla. ma intreba in continuu daca servesc apa minerala. asta numai in cazul in care aveam pahar la mine. n-aveam. se mai intampla. am trecut si peste asta. noroc cu un apel telefonic de vreo trei sferturi de ora, care m-a tinut departe de el. ca sa recupereze, a solilocvat sarguincios, intreband si raspunzand la intrebari complicate. care mie altfel imi plac. pe la jumatatea drumului, mister morfeu l-a palit delicat in crestet, si a fost nevoie de interventia mea in forta pentru a-l trezi la destinatie. nea nicu’ era pravalit pe toata bancheta, contagiase iremediabil pasaretul, din gura cascata ieseau sunete a caror insemnatate nu am putut-o decripta. classified. calatorii de langa mine zambeau amar. am incercat prin mijloace verbale intai, dar am esuat, apoi a trebuit sa apelez la para si non-verbale. ca in comunicarea interculturala. Intr-un final, cerul s-a indurat. numai ca, odata descalecat, nea nicu’ a sustinut ca vrea sa mearga cu mine cu taxiul pana la tara, ceea ce era ok, numai ca a trebuit sa il si asteptam. intre timp, ceva i-a cazut din buzunar, cand sa se aplece, era sa se rostogoleasca de pe trotuar, fara sa mai poata reveni la pozitia initiala. abia atunci remarcasem ca era cam rosu la fata. de la caldura. sticla cu apa minerala pe care nu o dovedise, de, daca nu am avut pahar, nu l-am putut ajuta, parea sa il incomodeze in acest demers. de pasari uitase. cu ultimele puteri, nea nicu’ a luat-o si a zvarlit-o cu naduf ca pe o grenada peste garduletul ce ne despartea de un parc. “de ce ati aruncat-o?” nu era un repros. eram doar nedumerita. a ramas perplex. nu a stiut ce sa-mi raspunda. a preferat in schimb sa imi expedieze o propozitie plina de sens, acum, cand nu mai era nimic de facut. sticla zacea ca un cadavru in iarba, fara simtire. “am aruncat-o”.
in taxi nea nicu’ a atipit din nou, si am hotarat sa mergem sa-l debarcam acasa la el, dupa care am ajuns si eu la domiciliul de vara. n-am sa uit niciodata aceasta frumoasa intamplare. am avut grija sa nu trantesc usa, un gest necugetat mai vechi de-al meu, cu care ma jenez foarte.
pasarea cu cioc de rubin
duminica, 9 august 2009
pasarea cu cioc de rubin
s-a ratacit in oras, in apropierea zonei cutitul de argint. nimeni nu stia de unde venise, nimeni din cei care o observasera. tramvaiul care ducea spre o gradina cu arbori inalti, umbra si multa racoare, in care si profesorul gavrilescu se ratacise candva, i-a taiat calea. era un vehicol prajit de soare, ars de rugina si cu privire galesa, antropomorfizata, de om care a uitat de ce face acelasi lucru in fiecare zi. spre parcul de peste drum traversa un domn care locuia nu departe, pe strada martisor, in mana cu flori de mucigai care se dezintegrau alene, cu calm, in ritm de menuet. bucurestiul e vara un oras-furnicar, fara indoiala, numai ca in dupa-amiaza aceea semana mai degraba unui stup dulce si parfumat, cu oameni in miscare nu tocmai browniana. peste arbori se lasa o ceata de ceara topita, condimentata cu arome de salcam salbatic. pasarea isi curata tacticoasa penele pe un trotuar, langa un second hand si un frigider cu inghetata. langa ea, o piranda cu fusta cu picouri in culorile spaniei scuipa cu dispret coji de seminte de o mediocritate crasa, mult sub asteptarile ei. langa ea, un prichindel casca ochii la un bmw x6 parcat in imediata vecinatate, din care descinsese, cu pompa cuvenita unei aselenizari, un personaj in trening, ochelari de soare cat fata, infofolit intr-un nor gros de muzica marca umberto tomassi. proaspatul descalecator din spatiu se indreapta afectat catre magazinul caruia ii apartine frigiderul, achizitioneaza cea mai mare inghetata cu putinta, si o ingurgiteaza instant, de teama sa nu atenteze la ea piciul, sau de teama vreunui atac al klingonienilor, sau al unei ofensive armate de proportii. odata prada devorata, viata isi poate relua cursul ei firesc.
domnului de la martisor i-au alunecat cateva fire de flori de mugigai, care se preling pofticioase pe jos, intr-o simbioza perfecta cu asfaltul topit. nu-l mai vad, a intrat in parc. intr-o casa din dreapta intra un domn aproape de 40 de ani, cu putina barba, ochelari si ochi mirati. ofera lectii de pian? pasarea si-a terminat toaleta. tramvaiul se pregateste sa plece din statie. isi ia zborul spre gradina cu arbori inalti, si cum incearca sa treaca pe deasupra lui, din neatentie, sau in reveria dupa-amiezei de iulie, intra in plasa de paianjen a angrenajului de fire conducatoare de curent electric de pe acoperis. de atunci, eu o numesc pasarea cu ciocul de rubin.
pasarea cu cioc de rubin
s-a ratacit in oras, in apropierea zonei cutitul de argint. nimeni nu stia de unde venise, nimeni din cei care o observasera. tramvaiul care ducea spre o gradina cu arbori inalti, umbra si multa racoare, in care si profesorul gavrilescu se ratacise candva, i-a taiat calea. era un vehicol prajit de soare, ars de rugina si cu privire galesa, antropomorfizata, de om care a uitat de ce face acelasi lucru in fiecare zi. spre parcul de peste drum traversa un domn care locuia nu departe, pe strada martisor, in mana cu flori de mucigai care se dezintegrau alene, cu calm, in ritm de menuet. bucurestiul e vara un oras-furnicar, fara indoiala, numai ca in dupa-amiaza aceea semana mai degraba unui stup dulce si parfumat, cu oameni in miscare nu tocmai browniana. peste arbori se lasa o ceata de ceara topita, condimentata cu arome de salcam salbatic. pasarea isi curata tacticoasa penele pe un trotuar, langa un second hand si un frigider cu inghetata. langa ea, o piranda cu fusta cu picouri in culorile spaniei scuipa cu dispret coji de seminte de o mediocritate crasa, mult sub asteptarile ei. langa ea, un prichindel casca ochii la un bmw x6 parcat in imediata vecinatate, din care descinsese, cu pompa cuvenita unei aselenizari, un personaj in trening, ochelari de soare cat fata, infofolit intr-un nor gros de muzica marca umberto tomassi. proaspatul descalecator din spatiu se indreapta afectat catre magazinul caruia ii apartine frigiderul, achizitioneaza cea mai mare inghetata cu putinta, si o ingurgiteaza instant, de teama sa nu atenteze la ea piciul, sau de teama vreunui atac al klingonienilor, sau al unei ofensive armate de proportii. odata prada devorata, viata isi poate relua cursul ei firesc.
domnului de la martisor i-au alunecat cateva fire de flori de mugigai, care se preling pofticioase pe jos, intr-o simbioza perfecta cu asfaltul topit. nu-l mai vad, a intrat in parc. intr-o casa din dreapta intra un domn aproape de 40 de ani, cu putina barba, ochelari si ochi mirati. ofera lectii de pian? pasarea si-a terminat toaleta. tramvaiul se pregateste sa plece din statie. isi ia zborul spre gradina cu arbori inalti, si cum incearca sa treaca pe deasupra lui, din neatentie, sau in reveria dupa-amiezei de iulie, intra in plasa de paianjen a angrenajului de fire conducatoare de curent electric de pe acoperis. de atunci, eu o numesc pasarea cu ciocul de rubin.
fat frumos din lacrima
fat frumos din lacrima
am dat zilele trecute peste o revista pe care am cumparat-o de vreun an de la suceava, de la Sf. Ioan cel Nou, numita "atitudini", cu articole pe teme religioase in general. la un moment dat, ma lovesc de un articol despre "fat frumos din lacrima" de eminescu, un articol scris profesionist si bine documentat. mi am amintit de propp, cu morfologia basmului, cu probele necesare, cu sacaieli elementare aduse eroului de diverse forte, supranaturale sau nu, sau din pricina rautatii oamenilor. asa m am decis sa scriu si eu, dar in germana, v ati prins, despre eminescu, despre basmul asta incredibil, cu adanci implicatii mistice, in care e vorba despre viata si moarte, nu numai despre proiectii ireale, siropuri si dragoste, cum credeam eu.
Publicat de Raluca la 02:18 0 comentarii
Postari mai noi Postari mai vechi Pagina de pornire
Abonati-va la: Postari (Atom)
sâmbata, 8 august 2009
am dat zilele trecute peste o revista pe care am cumparat-o de vreun an de la suceava, de la Sf. Ioan cel Nou, numita "atitudini", cu articole pe teme religioase in general. la un moment dat, ma lovesc de un articol despre "fat frumos din lacrima" de eminescu, un articol scris profesionist si bine documentat. mi am amintit de propp, cu morfologia basmului, cu probele necesare, cu sacaieli elementare aduse eroului de diverse forte, supranaturale sau nu, sau din pricina rautatii oamenilor. asa m am decis sa scriu si eu, dar in germana, v ati prins, despre eminescu, despre basmul asta incredibil, cu adanci implicatii mistice, in care e vorba despre viata si moarte, nu numai despre proiectii ireale, siropuri si dragoste, cum credeam eu.
Publicat de Raluca la 02:18 0 comentarii
Postari mai noi Postari mai vechi Pagina de pornire
Abonati-va la: Postari (Atom)
sâmbata, 8 august 2009
sâmbata, 8 august 2009
mi-am aruncat azi o privire pe blogul unui prieten, si am ajuns la o concluzie indusa de un potential prieten> ceea ce spun eu "nu are legatura cu realitatea." aferim, pai nici nu mi-am propus asta, din moment ce tin cu dintii de bucatica mea de i-realitate. de ce credeti voi ca eu nu scriu niciodata despre Dokumentarliteratur? pentru ca sunt un om al fictiunii si fictionalizarii. si unul din marile mele pacate e ca judec oamenii dupa cum scriu. eroare fatala! anyway, nu ma treziti, va rog! altfel, s-ar putea sa va para rau.
mi-am aruncat azi o privire pe blogul unui prieten, si am ajuns la o concluzie indusa de un potential prieten> ceea ce spun eu "nu are legatura cu realitatea." aferim, pai nici nu mi-am propus asta, din moment ce tin cu dintii de bucatica mea de i-realitate. de ce credeti voi ca eu nu scriu niciodata despre Dokumentarliteratur? pentru ca sunt un om al fictiunii si fictionalizarii. si unul din marile mele pacate e ca judec oamenii dupa cum scriu. eroare fatala! anyway, nu ma treziti, va rog! altfel, s-ar putea sa va para rau.
schimbare, schimbari: la fata, la suflet
Entry for August 06, 2009
cand avem timp liber, facem tot posibilul sa il pierdem. cum necum, dar sa il facem praf. nu stiu de unde atata energie distructiva detinem, masochista, sadica, pe alocuri sinucigasa. nu ma gandeam sa fie adevarat, dar recunosc cu jena, ca cel mai bine m-am simtit in vara asta scriind. in timp ce sesizam strategii narative, teme si motive literare, ma bucuram concomitent de sarcasmul unuia din autorii mei preferati, depre care am privilegiul sa scriu. tot in momentele acelea, curios lucru, ma minunam cum mintea mea strabatea parcuri, miristi, malluri, manca o inghetata, se enerva, gusta un petic de cer senin. dar si afectele pareau sa functioneze la turatie neasteptat de buna, din moment ce o voce interioara imi spunea ca au fost frumoase dupa-amieze si seri impreuna, dar fara rost.
munca mea de om de litere vara: oaza mea de luciditate! of, odata cu inceperea facultatii nu mai promit sa ma descurc la fel de bine...
Publicat de Raluca la 02:17 0 comentarii
schimbare, schimbari: la fata, la suflet
schimbare, schimbari: la fata, la suflet
ieri m-am hotarat: mi-am facut breton. coceam de multa vreme o schimbare, si a venit si momentul sa o pun in practica. am fost blanda cu mine, nu mi-am facut ceva radical. de asta s-a ingrijit iulie asta, care m-a scos nitel din tâtâni. in timp ce ma chinuiam sa storc apa din piatra seaca, nu ca prima autoare de care se ocupa cea de-a doua carte a mea nu ar avea ce oferi, din contra, bodrozic e superba in toata opera ei, peste peisajul rural-idilic de la mine de la bunica s-au abatut multe vantoase, apoi arsite. o arsita ca intr-un roman de-al lui feridun zaimoglu. parerea mea e ca am exagerat fiind mult prea subtila, intr-o lume care nu are nevoie de asta decat in masura in care e o calitate care aduce bani sau poate fi luata de trofeu. filologul din mine a fost in vara asta tras pe sfoara. trebuia sa ma gandesc ca tufele de trandafiri din gradina, clocotind de flori sangerii, erau, asa cum stiam eu bine, de cel mai pur kitsch, nu stiu de ce am luat un cap rosu, i-am scos petalele si le-am imprastiat intr-un moment de reverie pe laptop. svemirska, welttraumhaft, era cuvantul care imi flutura prin minte cand scriam despre bodrozic. unul din putinele cuvinte in croata pe care le stiu. in romanul respectiv era vorba despre despartirea de copilarie, tot despre asta e vorba si in "jocurile daniei", dar in alt fel, in care cei doi nu isi dau pana la urma seama ce si de ce li s-a intamplat. doua carti fatale pe care le-am citit in vara asta. numai ca bodrozic constientizeaza imposibila intoarcere, in acelasi timp recunoaste din primul rand al cartii ca visele nu se maturizeaza niciodata, nu se incadreaza intr-o temporalitate si ca despartirea este un cuvant despre inceput si despre sfarsit, poate ar fi trebuit sa inverseze ordinea, oricum, e clar ca, incapatanata cum e, nu vrea sa renunte la copilarie. si e atat de cuminte si buna cu cititorul, faci pe distante mari o lectura autohipnotica, nu cum e cazul atator autori contemporani care isi bat joc de lector.
prin urmare, credem ca ne schimbam in timp, in realitate ne imbogatim, ne saracim, noi insine, unii pe altii, descriem diagrame ascendente si descendente, si de fapt ramanem tot noi, dar altfel. depinde de perspectiva. cei care ma stiu ma vor recunoaste si cu breton. ceilalti, nu au ce sa recunoasca. pentru aceia, eu sunt o persoana noua.
cand avem timp liber, facem tot posibilul sa il pierdem. cum necum, dar sa il facem praf. nu stiu de unde atata energie distructiva detinem, masochista, sadica, pe alocuri sinucigasa. nu ma gandeam sa fie adevarat, dar recunosc cu jena, ca cel mai bine m-am simtit in vara asta scriind. in timp ce sesizam strategii narative, teme si motive literare, ma bucuram concomitent de sarcasmul unuia din autorii mei preferati, depre care am privilegiul sa scriu. tot in momentele acelea, curios lucru, ma minunam cum mintea mea strabatea parcuri, miristi, malluri, manca o inghetata, se enerva, gusta un petic de cer senin. dar si afectele pareau sa functioneze la turatie neasteptat de buna, din moment ce o voce interioara imi spunea ca au fost frumoase dupa-amieze si seri impreuna, dar fara rost.
munca mea de om de litere vara: oaza mea de luciditate! of, odata cu inceperea facultatii nu mai promit sa ma descurc la fel de bine...
Publicat de Raluca la 02:17 0 comentarii
schimbare, schimbari: la fata, la suflet
schimbare, schimbari: la fata, la suflet
ieri m-am hotarat: mi-am facut breton. coceam de multa vreme o schimbare, si a venit si momentul sa o pun in practica. am fost blanda cu mine, nu mi-am facut ceva radical. de asta s-a ingrijit iulie asta, care m-a scos nitel din tâtâni. in timp ce ma chinuiam sa storc apa din piatra seaca, nu ca prima autoare de care se ocupa cea de-a doua carte a mea nu ar avea ce oferi, din contra, bodrozic e superba in toata opera ei, peste peisajul rural-idilic de la mine de la bunica s-au abatut multe vantoase, apoi arsite. o arsita ca intr-un roman de-al lui feridun zaimoglu. parerea mea e ca am exagerat fiind mult prea subtila, intr-o lume care nu are nevoie de asta decat in masura in care e o calitate care aduce bani sau poate fi luata de trofeu. filologul din mine a fost in vara asta tras pe sfoara. trebuia sa ma gandesc ca tufele de trandafiri din gradina, clocotind de flori sangerii, erau, asa cum stiam eu bine, de cel mai pur kitsch, nu stiu de ce am luat un cap rosu, i-am scos petalele si le-am imprastiat intr-un moment de reverie pe laptop. svemirska, welttraumhaft, era cuvantul care imi flutura prin minte cand scriam despre bodrozic. unul din putinele cuvinte in croata pe care le stiu. in romanul respectiv era vorba despre despartirea de copilarie, tot despre asta e vorba si in "jocurile daniei", dar in alt fel, in care cei doi nu isi dau pana la urma seama ce si de ce li s-a intamplat. doua carti fatale pe care le-am citit in vara asta. numai ca bodrozic constientizeaza imposibila intoarcere, in acelasi timp recunoaste din primul rand al cartii ca visele nu se maturizeaza niciodata, nu se incadreaza intr-o temporalitate si ca despartirea este un cuvant despre inceput si despre sfarsit, poate ar fi trebuit sa inverseze ordinea, oricum, e clar ca, incapatanata cum e, nu vrea sa renunte la copilarie. si e atat de cuminte si buna cu cititorul, faci pe distante mari o lectura autohipnotica, nu cum e cazul atator autori contemporani care isi bat joc de lector.
prin urmare, credem ca ne schimbam in timp, in realitate ne imbogatim, ne saracim, noi insine, unii pe altii, descriem diagrame ascendente si descendente, si de fapt ramanem tot noi, dar altfel. depinde de perspectiva. cei care ma stiu ma vor recunoaste si cu breton. ceilalti, nu au ce sa recunoasca. pentru aceia, eu sunt o persoana noua.
sacul
Entry for August 07, 2009
sacul
am fost de dimineata la posta, sa ridic un colet. cu inima cam stransa. din fericire, era altceva. comanda de pe amazon.de, carti, fireste. m-am asezat pe o banca sa deschid coletul, infasurat, din motive de siguranta, intr-un sac gigantic, ce pe deasupra il sufoca iremediabil. el insusi fiind strangulat cu o funie nemteasca, de care se lega un bilet romanesc, cu datele mele de contact scrise cu litere tremuratoare, ezitante. pe banca era un bichon auriu, l-am mangaiat cu mare elan si spor, sub privirile incurajatoare ale proprietarei. numai ca, odata intoarsa de la cosul de gunoi, unde m-am debarasat de abominabilul sac, cel mai bun prieten al omului si, se vede treaba, numai al stapanei, a descins intr-un latrat agresiv, scuturandu-si coada penibil toaletata, intreaga operatiune costase un milion de lei, vechi, thanks God, in semn de furie. m-am abtinut de la un "sa-i mananci coada potaii, cucoana!" si am sters-o englezeste.
de unde se vede treaba ca prietenii sunt schimbatori, manati de cine stie ce forte extraterestre, brusc nu te mai recunosc. sau recunosc ca au facut o alegere proasta, si umilinta de a fi gresit la modul grosolan se metamorfozeaza direct in furie. de ce mi-ai iesit in cale? destinul asta care mi-a jucat o farsa, of, cum sa-i vin de hac? macar aratandu-mi coltii, caninii, dantura perfecta sau nu. ca sa se stie.
ar mai fi o varianta, mai nemteasca, mai transanta. leaga un sac bine la gura, strange-l cat poti de tare, pana cand polietilena geme sub mainile tale de criminal in devenire, si expediaza-l, eventual peste hotare, exileaza-l. dupa aceea, ai sa poti deschide cu mult calm orice carte, venita de oriunde.
Publicat de Raluca la 02:13 0 comentarii
Postari mai noi Pagina de pornire
Abonati-va la: Postari (Atom)
sacul
am fost de dimineata la posta, sa ridic un colet. cu inima cam stransa. din fericire, era altceva. comanda de pe amazon.de, carti, fireste. m-am asezat pe o banca sa deschid coletul, infasurat, din motive de siguranta, intr-un sac gigantic, ce pe deasupra il sufoca iremediabil. el insusi fiind strangulat cu o funie nemteasca, de care se lega un bilet romanesc, cu datele mele de contact scrise cu litere tremuratoare, ezitante. pe banca era un bichon auriu, l-am mangaiat cu mare elan si spor, sub privirile incurajatoare ale proprietarei. numai ca, odata intoarsa de la cosul de gunoi, unde m-am debarasat de abominabilul sac, cel mai bun prieten al omului si, se vede treaba, numai al stapanei, a descins intr-un latrat agresiv, scuturandu-si coada penibil toaletata, intreaga operatiune costase un milion de lei, vechi, thanks God, in semn de furie. m-am abtinut de la un "sa-i mananci coada potaii, cucoana!" si am sters-o englezeste.
de unde se vede treaba ca prietenii sunt schimbatori, manati de cine stie ce forte extraterestre, brusc nu te mai recunosc. sau recunosc ca au facut o alegere proasta, si umilinta de a fi gresit la modul grosolan se metamorfozeaza direct in furie. de ce mi-ai iesit in cale? destinul asta care mi-a jucat o farsa, of, cum sa-i vin de hac? macar aratandu-mi coltii, caninii, dantura perfecta sau nu. ca sa se stie.
ar mai fi o varianta, mai nemteasca, mai transanta. leaga un sac bine la gura, strange-l cat poti de tare, pana cand polietilena geme sub mainile tale de criminal in devenire, si expediaza-l, eventual peste hotare, exileaza-l. dupa aceea, ai sa poti deschide cu mult calm orice carte, venita de oriunde.
Publicat de Raluca la 02:13 0 comentarii
Postari mai noi Pagina de pornire
Abonati-va la: Postari (Atom)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)