sete

am fost mai mereu o adepta a explicatiilor logice, poate si din pricina ca mi-a lipsit un al saselea simt si nu am fost suficient de stapana incat sa ma ma lamuresc pe mine insami. dintr-o doza considerabila de nesiguranta s-a nascut si cuibarit la mine nevoia imperioasa de a sti, eventual cat mai repede si chiar cu pretul unei sinceritati brutale, de ce e asa si nu altfel. in caz contrar, de la o zi la alta gradul de incertitudine se dilata monstruos, amenintand sa ma striveasca. numai ca de la o vreme incoace sunt lucruri, vorkommnisse, pe care daca mi le explic stric totul. si nu pot accepta sa le reduc la simple reactii chimice, la molecule plutitoare prin aer care dau planuri peste cap. si mai aveam o fixatie, adusa cu mine de la jena, despre d.n.a.-spuren peste tot. intre timp, am biruit-o, asa cum am facut cu multe superstitii, numai ca acum am transferat-o asupra intelectului si memoriei. sau poate dezvoltam reactii de aparare pana ajungem sa ne autohipnotizam si ne imploram autoamagirea. oare suntem cu adevarat noi in momentele de suferinta? de ce ieri am savurat, efectiv, baia de stropi de afara si ploaia din maruntaiele mele, de ce m-am simtit atat de eu? pentru ca in suferinta infloreste aspru si cuminte in noi smerenia, si suntem doar noi cu noi, departe de asteptari si pretentii, dar dispusi pana la sacrificiu de sine sa ne daruim celorlalti fara sa cerem nimic in schimb. si in momentele acelea ne picura in suflete balsam din tarii care vindeca rani, cruste si bube, si Duhul lui Dumnezeu suspina impreuna cu noi, poposind bland si tandru, cu aburi calzi si buni de fagure de miere in vara, si ne priveste cu ochi mari de copil, ne atinge cu manute nevinovate care nu mai vor sa ne dea drumul. si in rugaciunea fara cuvinte am ajuns sa marturisesc ceva ce a venit inapoi instantaneu, sau s-a produs in acelasi timp, si am conchis, asa cum citisem acum cateva zile ca ar fi spus si Sf. Maxim Marturisitorul, ca "prima cauza a erosului ceresc este Dumnezeu", iar "Dumnezeu este erosul care le uneste pe toate, adica dragoste."

privirea la stanga

o dimineata de luni, cu acealasi tramvai, aceeasi zona plina de comercianti ambulanti, si acelasi chei al dambovitei. soare din toate directiile, nu m-am putut feri, m-a nimerit in plin. apoi traversarea grabita de la acelasi semafor, privirea care se duce involuntar spre stanga, apoi "stop, ce faci?", nu, si apoi o tiganca la un colt de strada, cu lalele rosii, apoi cu autobuzul, si iar privirea spre stanga, si nimic, am intarziat la seminar. iar cand s-a terminat si ziua mea de servici, m-am asezat pe scaun in alt autobuz si am decis sa imi sorb momentele de mourning, asa cum unii iau un ceai. si iar a fugit privirea la stanga cand am trecut pe langa parcul cu poduri si porumbei, dar copacilor le crescusera aripi verzi de clorofila, si iar nu am mai recunoscut nimic, si mi-am zis ca va veni iarna la un moment dat.

luni, primavara

posibil sa fim lasi, sa plecam de frica, sa ne lasam pacaliti de vremea de afara. credeam ca am sa urasc forever iarna, asteptam vara cum o asteapta si copacii, sau nu, ei au rabdare si nu se precipita, pentru ei e o iminenta. nu, eu o asteptam flamanda, pregatita sa o devorez cu toata puterea pe care o am, intr-un acces de nebunie salbatica, dezlantuindu- ma cu disperare, ca un muribund care soarbe ultimele picaturi de viata lacom, jenant, amoral. ma astepta si ea, simteam pe undeva, si voiam sa o intampin cu linistea acumulata in iarna. doar ca m-am inselat. azi cismigiul mi s-a parut ridicol, invadat de lalele aduse parca de slujbasii de la primarie, biete flori de plastic, ranjind patetic globului de soare drapat in rafale de vant. nu am mai recunoscut nimic, e oare posibil ca un anotimp sa stearga cu atata sadism urmele altuia? si eram cat pe ce sa il strabat in ritm de maraton, in drumul dinspre schitu spre pitar mos, intre un seminar si altul, barbar, cu pasi mari si grabiti, sa il calc in picioare, sa-l storc ca pe o lamaie si sa beau suc de matraguna dintr-o rasuflare, fara sa ma gandesc la consecinte. am vrut sa-i absorb veninul, ca sa-mi rasara din piele flori alta data. la fel, mi-am raspuns ca parcul ca si parc va mai arata ca asta iarna doar la iarna, pana atunci nu-l mai recunosc. insa m-am recunoscut pe mine, cea de atunci, si mi-a fost iar drag de mine, si apoi mila, si am inceput sa plang cand am ajuns in fata la inter, si apoi mi-am sters ochii, pentru ca trebuia sa ajung la seminar. si mi-am fagaduit sa nu uit iarna asta, pentru ca m-as uita pe mine, cea de care ajunsese sa-mi fie drag.

11 aprilie 2010

nu am mai fost demult asa obosita ca azi, desi tre sa marturisesc ca am avut un debut in tromba in ziua de 11 aprilie, cu trezire la 04. 45 a.m., atata ca a fost in unul din orasele mele preferate, adica viena. am premeditat sa ma trezesc acolo azi, in masura in care premeditarea merge mana in mana cu ofertele austrian airlines. anyway, am deschis telefonul, desi o luasem inaintea alarmei, l-am pornit ca sa o opresc, si m-am trezit cu un sms de la un insomniac, probabil, desi nu il stiam asa, dar poate a devenit intre timp. restul a fost simplu, am prins avionul in timp oarecum util si am avut un zbor necomplicat, of, taman eu, care sfidez consecvent cotidianul, sau nu, a falfait de cateva ori spre aterizare. in rest, primavara si aici, si la otopeni, si cand am ajuns acasa si era 12, am realizat ca nu mai pot face acordul subiectului cu predicatul, si dupa o masa de la care nu mai tin minte mare lucru, decat ca a fost frumos, s-a impus inchiderea telefonului si redeschiderea unui ciclu de somn, intrerupt brutal. nici acum nu sunt foarte sigura de cum ma simt, toata lumea mi-a pus intrebarea asta imbecila azi, si probabil ca raspunsul meu cu oboseala a fost pe plac, doar ca e o coincidenta. azi e o zi ca oricare alta din calendar, e ziua tatalui meu si a unui prieten de la muenchen, si poate maine am sa scriu mai multe despre cum m-am simtit azi. pot insa relata ca ieri si alaltaieri mi-a fost extrem de bine la viena, mi-am confirmat un statut, o stare de spirit care e un fel de a fi, care dureaza de atata vreme, incat nu vad diferenta dintre cum eram acum 10 ani si acum. sufleteste, altfel da, e o evolutie la care pe atunci doar visam, nerealizabila altfel decat in durata cronologica. asta e, suntem ontologic programati asa, nu e un lucru pe care sa-l schimb. altfel, din cat de acasa mi-a fost viena zilele astea, nu pot decat sa mai imi dau un 10 si la capitolul liniste si linistire. wow, cata modestie! but it's a fact, m-am saturat sa-mi cer scuze si sa regret ca sunt asa, si poate ar trebui sa ma impac si eu cu gandul asta, care le displace multora, si care ar trebui sa ma flateze. si daca o zic eu despre mine, eu, cel mai aspru critic, inseamna ca asa e.

der traummann

am inteles ieri seara, aproape de miezul noptii, cu ochii la finalul din homo faber, sursa tragediei mele: fictionalizarea vietii, perspectivizarea oricarui eveniment prin prisma memoriei afective a diverselor lecturi. sau, cum zicea tot frisch, prin gura lui gantenbein, alt fentator celebru al realitatii: "ich stelle mir vor." acum totul are sens: e evident ca, in masura in care mintea si sufletul transpun permanent prin drapaje in literatura sau compara involuntar secvente subliminale cu cele reale, se produce un clivaj intre cotidian si imaginar. si nu stiu cine in lumea asta ar putea raspunde nevoii acute, nascute probabil din deformatie profesionala, de a furniza si reactiona sfidand cu buna stiinta legile prozaicului. ich meine, de-adevaratele, nu in proze.
nu cred ca mi-a dat prin cap pana acum sa adresez aceasta intrebare lui h.b., cel mai in masura sa raspunda la ea. asa e, langa h. viata a avut intotdeauna o alta calitate, chiar si in momentele domestice, cand il contemplam din pragul usii cum scria, fara sa stie, si daca ciocaneam si-mi ceream scuze ca-l intrerup ridica ochii din hartie uneori extrem de prezent, alta data din alte lumi. sau cand gonea cu 200 pe autobahn cu schwarzkopf pe bayern 3, si eu ii povesteam despre proiecte grandioase, printre care monografii despre deutschsprachige autoren in suedosteuropa. h. a fost dinainte de a ma cunoaste cel mai aprig sustinator al meu, si nu s-a dat nici un moment inapoi de la a crede cu tarie ca pot revolutiona germanistica de pe aici. anyway, in toate ipostazele in care l-am trait, h. a ramas artistul, omul care se ridica, din lumea asta pornind si iubind-o, deasupra ei, si de asta ii mai spun eu din cand in cand, el crede ca glumesc, dar e adevarat, ca "vezi, mai h., so einen mann wie dich brauche ich..."
dar oricum, pentru mine a fost un aha-erlebnis aseara, dupa care am inchis cartea linistita si am adormit fara complicatii, din nou victorioasa prin excentricitate asupra lumii de afara. si raman la parerea ca viata fara sentimentul irealitatii iti strepezeste dintii, lasa gura punga, iti ramane in gat ca o bucata de gutuie.