hibernarea

ok, deci toate sunt in ordine, tocmai pentru ca de fapt nimic nu e, dar tocmai asta ma constrange la maxima prudenta si coerenta cu viata mea, si cand intru triumfatoare ca de obicei la BAR si ma pregatesc de inca o zi de vineri in tihna obisnuita, ma trezesc cu acel approach pe care il regret de ieri si pana azi incontinuu. adica de ce, how come, wieso, ca ce chestie??!! aveam si eu o strategie: sa nu am o strategie. si acum, luata total prin surprindere, in loc sa ma flateze, mi se pare dezonorant. pentru ca realmente am interiorizat pana la osmoza concluzia ca nu am nevoie acum de confirmari, tocmai pentru ca imi lipsesc momentan si compania mea ma conforteaza la maxim. ce a fost frustrant si periculos pana la urma din tot episodul de ieri a coincis cu repunerea pe soclu a lui b.," cu care nimeni never ever nu se va mai compara", "la a carui inaltime nobody in vecii vecilor nu se va mai ridica", caci "cine mai stie mai bine ca tine..." s.a.m.d, usw., etc. cel mai mult in perioada asta am avut nevoie de mine in ipostaza impreuna-creata cu el si pe care mi-a lasat-o mostenire, care, altoita pe vechile radacini, mi s-a parut un monument. e lesne de inteles de ce am preferat sa ma asez pe mine pe soclu in locul lui, de vreme ce investitia in mine a fost mereu cea mai sigura si de incredere. si asa, de atunci si pana acum, ma contemplu in tacere, cu multumirea omului flamand care si-a astamparat foamea cu o mancare careia nu mai are rost sa-i dea vreun calificativ, si in acelasi timp, pe acelasi principiu al unei calde tolerante, pe toti cei din jur. nu ma asteptam in ruptul capului sa vina cineva sa-mi tulbure hibernarea dulce si securizanta pentru care am muncit serios sa o dobandesc. ca si cand suna ceasul aiurea, fara sa-l fi potrivit. si in seara asta la dedeman, fireste ca era el in gandurile mele, mai precis eram eu si el si imensa magie de atunci, care acum e total incompatibila cu peretii de zapada de afara si noroiul si baltile prin care iar am murdarit-o azi pe corsi. la raioane de mobila si accesorii eram ca o mamica ce proaspat a pierdut sarcina, sau copilul, si nu mai are ce cumpara, desi venise, sau nu, in acest scop. ca atunci cand m-au sunat de la una din firmele de atunci de la targul de nunti de cu doua zile inainte sa ne despartim sa ma intrebe ce am hotarat, iar eu am raspuns ca s-a anulat totul. asa ca ce cautam eu de fapt in raionul respectiv? sau ca oamenii care isi pierd o mana sau un picior si amintirea membrului-fantoma e cu ei mereu. "in amintire totul e arhetipal, poleit ca la inceput". ce confera vesnicie unor oameni?

reintalnirea

am reintalnit-o pe d. azi. ma gandeam cum era cu ea si cum e fara ea. au legatura imixtiunile celor dragi in viata noastra cu confortul nostru mental, spiritual? prima data era sa n-o recunosc, apoi o voce indescriptibil de delicata, un ton defensiv ca o suita de mangaieri ale strunelor unei harfe. nu am mai auzit de infinit de multa vreme asa ton, poate l-am asociat involuntar cu al mamei. apoi, dupa cateva ceasuri, mi-am recunoscut umilita slabiciunea in fata propriului sentimentalism. cum e posibil? atata infuzie de blandete si gingasie, cum nicicand nu am banuit la ea. cum e posibil? poate ea a fost mereu oglinda mea, asa cum incercam eu sa-mi induc si cu b.? si acum recunosc calitati de care m-am privat prin vointa proprie si pe care le-am indragit pana la limita irationalului?sau eu, cea de catva timp puternica, consimt, pentru o schimbare de decor, sa ma las impresionata? sau mi-am dorit din august si pana acum sa se intoarca? sau, dimpotriva, tanjesc dupa candoarea de care am fost deprivata vietuind langa el?

cum sa nu suferi cand iti inchipui ca suferi

incerc sa inteleg de ce. de ce nu pot demarca o suferinta de alta, poate ca sunt amandoua de calibru asemanator si intra in osmoza? sau se neutralizeaza, dimpotriva, una pe cealalta, si impreuna orice vibratto din fiinta mea? nu-mi amintesc sa mi se fi intamplat. nu am fost pana acum un om filantrop, dar acum traiesc stari ciudate, combinatii paradoxale de empatizari mentale si uri viscerale si fara motiv, ambele lipsite de cea mai mica urma de participare afectiva. credeam ca ce a urmat verii lui 2009 a fost greu, ce a venit dupa vara lui 2011 e imposibil de suportat. fara armura de aici si pana la cer a unei prefacute indiferente. care imi blocheaza accesul la simtire. printre pozele din israel l-am descoperit pentru prima oara pe un drum care nu stiu unde ducea, si ca dovada, nu sunt nici acum sigura ca era el. am rememorat de mii de ori episoade, conversatii, priviri, culminand cu camera galbena de la c.,si nu mai e nimic sa ma induioseze, sa-mi confirme ca mai sunt o fiinta umana. din valea plangerii nu te mai poti intoarce, imi vine acum in minte basmul lui ispirescu. uneori imi spun ca am uitat enorm din dupa-amiezele din septembrie, iar atunci nu scapa nici cel mai mic ton de culoare amintirii mele. e dureros ca inima mea nu sufera ca o bucata de carne, ca nu se indoaie in suspine, ca ochii nu varsa lacrimi, ci binecunoscuta substanta sarata care la femei apare ca exces de prolactina, ca l-am cedat de bunavoie, fara nici macar sa ma resemnez, universului de unde a venit, ca in principal imi staruie in minte doar iritarea si epuizarea din ultima vreme.
una peste alta, e o reteta de invidiat pentru cum sa nu suferim din dragoste, iar eu raman la convingerea ca nu e dragoste decat cea care se concretizeaza intr-un angajament pe viata, pentru inceput, apoi reuseste sa treaca proba anilor.