vorbe

am vorbit zilele trecute cu l. tot fara explicatie, sau mai bine zis dintr-un sentiment care la mine incurca drumuri si induce in eroare: mila. eram atat de deschisa, gata sa-i dau si adresa blogului, la care renuntasem intr-o vreme, pentru el. nu din mila, ci din alt considerent, onoare. si ca sa-mi restabilesc demnitatea, am declarat ca imi datorez, si mie si lui, o zi comemorativa, cu mail, sms si telefon in acest sens, toate din initiativa mea, careia drumul la iasi ii adusese iar aminte de localitatea "cornatel", unde eu exclamasem ca e cea din cantecul popular cu dorul si dragostea. si in amintire e totul proaspat si fara pata, ca ajungi sa te intrebi de ce, cum ai putut sa, cand era totul atat de roz. si desi cuvantul "comemorativ" l-a indurerat si amarat profund, eu tot nu inteleg, in ciuda criticilor tuturor amicilor care au aflat de isprava mea, ce altul pot gasi, pentru ca mai ales acum sunt usurata de moartea unei entitati diforme si monstruoase create de asteptarile noastre, si mai ales nu pricep de ce nu a agreat o astfel de vocabula cu care, subliminal, speram sa-i fiu pe plac: sobra, cernita, agasant de profunda ca si el. in definitiv, nu e libertate mai mare ca in renuntare. si chiar daca seara de luni fusese incheiata ca niciodata pe la 24.20, timp in care eu primeam mailul de la iasi care mi-a semnat o sentinta pe urmatorii 3 ani, cu formule cunoscute, dar scrise la rece si neasumate, nu am mai putut face nici o corelatie cu ce fusese in vara, toamna si iarna. cuvinte eviscerate, golite de continut, care farmeca prin coloare si forma, dar ingrijoreaza prin superficialitate. le-am spus iar, parca in reluare, putine la numar, strecurate strategic, aproape insesizabile, interpretate drept cinism.

BBU

am plecat iar pe nepusa masa, de data asta in italia, si nu aveam mare lucru in minte decat ca trebuie sa bifez niste obiective, of, pragmatismul asta al meu pe care taman cine trebuie sa il vada nu il vede, iar cine nu, se simte lezat de el. si de vreo aproape doua saptamani de cand m-am intors tac ca un peste, siderata, fara replica. italia nu m-a redus la tacere, cum s-ar crede, mi-a furnizat insa TOATE raspunsurile de care aveam nevoie. TOATE. asa ceva e incredibil.
inca de la aeroportul baneasa, ca de altul nu putea fi vorba, singurul zbor spre napoli era cu escala si imi pare rau sa o recunosc, dar am obosit sa schimb avioane si lucruri, atmosfera balcanica a fost inlocuita de un haos pe care doua ore mai tarziu aveam sa-l categorisesc drept mediteranean. papornite all over the place, oameni disperati sa se urce intr-un autobuz cat mai repede,incat pentru mine chiar a devenit dilematic in care ma arunc, pentru ca BBU nu are porti de imbarcare, pe biletul meu nu scria nimic, decat destinatia finala, si de deschide o usa care da afara, si sunt 2 autobuze, no. 6 si no.9, si nici pe ele nu scrie nimic, si in discutie intra inca vreo 3 aeroporturi din italia, si ma intreb unde vreau sa ajung eu de fapt, ca imi e totuna pana la urma, numai ca intreb sfioasa care autobuz duce spre napoli si mi se raspunde cu o imensa nonsalanta. si imi pare bine ca macar aici nimeni nu arunca nimanui cu praf in ochi si nu strica orzul pe gaste, cum fac eu, platind polite enorme pentru bunuri care nu-mi apartin, aici nimeni nu vinde iluzii, pentru ca acceptam cu totii conventia unui zbor low cost. si nici nu am asteptat mai mult, doar ca eram pentru prima data in postura respectiva si ma miram. desi coada de la security check semana cu ce se intampla pe vremea lui ceausescu in alimentare, nimeni nu se imbulzea, nimeni nu profera comentarii acide la adresa auroritatilor aeroportuare, o pereche de indragostiti plecati in vacanta isi lua cu satisfactie adio pentru o saptamana de la tara in care, la intoarcerea lor, se va afla daca motiunea va trece sau nu. in rest, lume plecata la munca, obidita de greutati, spasita si mult pre ingrijorata ca sa emita pretentii.
de care uitasem si eu, care nu aveam asteptari deliberate de la italia, doar sa nu atrag atentia mafiei napolitane si ma intorc cu bine. n-am avut asemenea emotii de la primul meu zbor ever, numai ca acuma nu-mi era teama de avioane, ci de oameni.

eternitatea din mormant

savarsitu-s-a. din mormantul de azi, 25, nu mai invie insa nimeni.

bella italia, bellissima roma

azi mi s-a insinuat zburdalnic gandul de a include in itinerariul de saptamana viitoare si, chiar, taman, suprema, magnifica, bellissima roma! desi, imprumutand pliante si lasandu-ma initiata, m-am trezit spunand ca mi-e teama sa nu lesin de atata frumusete. vorbeam serios. cu fiecare ora ma obisnuiesc cu gandul si imi face bine, initial ma gandeam sa nu ma prapadesc, despre napoli se spune "vedi napoli, poi mori", dar eu as adapta zicala romei.
am incercat in fel si chip sa ma calmez, spunandu-mi ca sunt in definitiv artefacte, botticelli si rafael, michellangelo si da vinci erau oameni ca toti oamenii, come on, get real! dincolo de picturile in sine, cu care am crescut efectiv din albumele cumparate de parintii mei, undeva cand eram prin clasa a 2a sau a 3a, si de istoria unei civilizatii din care facem parte indiferent ce parere au italienii sau vesteuropenii, cred ca ma fascineaza pana la ameteala si veneratie, cum altfel, dar una nelinistita, gandul la sfintii perindati la roma, sau care si-au pecetluit tocmai acolo destinul martiric. si dincolo de asta, natura, Doamne sfinte, o sa zac in extaz zile si noptile n-am sa mai pot dormi, soarele care lumineaza altfel, aerul cu arome mediteraneene, ape de turcoaz. cum sa reziste un muritor la atata splendoare? cu ocazia asta imi vine in minte ce mi-a spus in 2003 un calugar de la manastirea sinaia, care mi-a si deschis ochii cu privire la ce cautam atunci, in fine, la un moment dat imi spune ca o pasiune aparent inofensiva precum cea pentru flori poate degenera in patima si deveni periculoasa. la vremea aceea nu mi s-a parut nimerit deloc exemplul, asa cum si eu dau unele destul de nereusite cand trebuie sa le explic stundentilor ceva si nu-mi vine in minte altceva mai bun. dar avea perfecta dreptate, trebui sa ne stapanim: pe noi insine, tot timpul, suntem ingrozitor si nebanuit de vulnerabili. si cu asta incerc sa ma conving si pe mine ca de fapt it's no big deal ca ma duc sa ma intalnesc acolo cu capela sixtina, mormantul Sfantului Petru, arenele care nasteau sfinti crestini, pentru ca de fapt suntem acasa peste tot in universul asta. unul dintre avantajele de a fi oameni.

cv

aveam o melodie care ma obseda, una dintre ele, whatever, si eu ma mir, facand un bilant, cu cata usuratate trec de la un subiect la altul, poate din pricina efemeritatii suparatoare a oamenilor de care dau, in fine, adrian daminescu, "sunt doar un om", care a rascolit in mine pe A1 amintiri din copilarie si ganduri de regresie in timp, devenit atunci circular. era in december, 29, intuneric, oboseala, curtea de arges, vidraru, autostrada, o masina imensa care ma imbia la somn, cu doar 100 km/h la activ, iar perceptia mea deformata a realitatii, national fm, melodii pe care nu le mai ascultasem de cand eram mica. ce forta extraordinara are refugiul in copilarie, psihologii spun ca e un mecanism de aparare! si cat de mult te poti insela regresand in imaginatie. ma gandeam, for real, ca that's it, are sens, se inchide un cerc, si come on, asteptam de la inceputul lumii asta! imi amintesc ca am scris chiar pe situl lui daminescu, cu numele meu de botez, am blogged ce am simtit in momentele acelea, si bine am facut, trebuie sa ne bucuram de tot ce ne da Dumnezeu. in mod sigur ne va folosi mai tarziu. cum nu ma gandeam eu sa pot sa scriu ever pe blog despre 29 december, asa curand, cu atata lejeritate si lentoare, vorba lui kundera.
niciodata nu am fost mai convinsa ca saptamana asta de mantuirea mea. vorbesc serios. sunt norocoasa cu ce mi se da si mi se ia. si ce nu mi se ia. pentru ca asta imi alimenteaza speranta. privind in urma, realizez ca fara experienta unor evenimente din trecut nu am fi evoluat, nu am fi facut niste pasi spre completarea unor date. toata lumea stie ca e nevoie de un cv si o scrisoare de intentie cat mai bune pentru a obtine ce ne dorim. so, teoria mea makes sense.

soothing

cred ca era luni, dimineata in care am deschis ochii si m-am mirat ca nu mai sufar. nu stiu, ba stiu, cum a survenit vindecarea. stiam ca asta e solutia. in definitiv, era totul ataaaaat de simplu. e sau nu e. si am obosit de remanenta trecutului, a sufocantei veri, a frigului de asta iarna. cred ca trebuie sa multumim Cerului pentru ce ne da si ne ia, pentru ca a fost bine, chiar daca pentru scurt timp. ce e sa fie dureaza mai mult. hopefully. si teoria lui l. de aseara de pe la orele 23 avea sens, ca doar nu degeaba am primit eu de ziua mea de la el "salammbo", dupa ce in iunie anul trecut ma cadorisise cu "numele trandafirului". ei da, probabil si vara asta o vom sfarsi pe un tarm de mare, el disperat ca iar a cheltuit o avere pe carti comandate pe amazon.de, eu hotarata sa luam cu asalt terasele de la vama veche. de data asta, cu sandalele cu toc, veronesse, din mallul din pitesti, peste care a venit toamna si nu am apucat sa le port, dupa ce facusera cu mine drumul pana la 2 mai. ca tot se intreba el anul trecut unde e persoana deschisa si toleranta pe care a cunoscut-o in trenul de sofia in 2006. aseara la telefon nimic nu ma mai putea clinti din linistea infuzata de el, care, in timp ce imi sugera sa facem un proiect, dupa ce m. ne ameninta de la sibiu ca declansam ofensiva, ma intreba de ce dupa "als " vine verbul, spre deosebire de "als ob", si a trebuit sa-mi dea dreptate, cu gramatica helbig/buscha in mana, ca nu ma credea altfel. and yes, si asa boem si dezlanat in ce scrie cum e, multumesc si pentru l., ca exista si nu-mi incurca viata.

amurg

prin plete imi flutura fumul lemnelor ingrijind de mancarea de sambata,
cand norul a tras la indigo ploaia de vara trecuta,
si au cazut din cer boabe mirate de sidef,
care s-au topit pe mana mea.
peste spinarile dealurilor se unduie duios un prezent fara trecut,
cascand copilaros a somn.
cand soarele inchide ochii dupa coline
ierburile isi descanta una alteia de deochi,
in cazanul de miresme nu mai stiu de ele
si luna mesteca ascutit in ele cu argint,
si in sat cineva boceste in tacere un mort.