melcii

luni, 11 ianuarie 2010
melcii
de ce pana si melcii imprudenti sunt redusi la tacere atunci cand le e lumea mai draga? cand si au scos capsorul firav din carapace, au cutezat deja prea mult, au atentat la ordinea lumii, au indraznit sa o priveasca asa, plina de corola ei de minuni. si drept rasplata, au primit raspuns, nu, nici macar nu au primit un raspuns, au trebuit sa si -l dea pe cel anterior, al intregii lor vieti de pana acum.

am obosit de contradictiile dintre vita activa si vita contemplativa, dintre imaginatie si realitate. de cum folosesc eu deficitar rabdarea ca ingredient in retete inventate de mine si servite impreuna cu ceilalti. ma oboseste asteptarea. ma oboseste si galopul, desi imi plac la nebunie caii. si am crezut in pulverizarea barierelor spatio-temporale in anumite momente ale existentei. da, e posibil sa te prefaci ca ele nu mai exista, dar cateva momente mai tarziu te vei trezi. nu poti sa traiesti cu amagiri. desi de multe ori as fi implorat sa fiu mintita frumos.

ceea ce vad eu ca inseamna viata e un amestec complicitant pe care eu refuz sa-l ingurgitez. am luat in calcul posibilitatea de a ma eschiva, sau in cel mai rau caz de a scuipa cu toata puterea. ma reconforteaza gandul ca nu fac compromisuri.

melcii de care vorbeam s-au trezit intr-o dimineata de decembrie si au facut o confuzie fundamentala, vazand vremea de afara: s-au complacut in iluzia ca vine primavara. sau vara. si s-au ales striviti de ganduri, de nori prabusindu-se peste tarini mocirloase. dar se asteptau la asta si nu i-a surprins momentul in care s-au pierdut fara sa ma stie de ei, acolo de unde au venit.