sticla

jurnal de blog, 11. 08. 2009


sticla

mult asteptata calatorie la tara. de vreo doua saptamani visam sa ma imbarc la bordul autocarului de o familiaritate letargica, cu soferi burtosi, mustati de stana si maniere de coltul gardului, in fine, totul pregatit ca sa simt ce trebuie, adicatelea ca ma intorc de unde am plecat. dupa ce am rabdat cu stoicism un drum de vreo ora cu taxiul pana in military, timp in care brunetul focos de la volan, ceva mai brunet decat in preferintele mele, lucru explicabil prin apartenenta etnica, sa fim insa political corecti si sa dam al trelingarului ce-i al lui, care a facut loopinguri pe background de manele date la maxim, vorbit cu handsfree-u’ cu un amic ceva de tipul “ba, hai ca tie iti placea sana, hai sa mergem, ca la magazine la nevasta-mea a adus de aia de care iti place tie, hai te pup, ma”, no comment, subscriu, mens sana in corpore sano, dupa ce nu m-a scutit de priviri de macho si schimbat brutal de viteze, dupa toate astea, ce ma asteapta in military?

ma urc in autocar, demareaza la ora stabilita, déjà ma intrebam care e sursa unui zgomot care imi amintea de mijloacele mele de transport favorite, avioanele, sa fie aerul conditionat sau un motor de mare putere, ce mai conta? vad ca se indreapta spre mine in mare viteza un consatean. vara, pe care mi-o petrec in mare parte la tara, simt si eu ca ma ruralizez. pana mai acum ceva vreme eram mandra de abilitatile mele de comunicare cu exponenti ai diverselor medii socio-profesionale, mai nou ma felicit pentru rabdarea de care am dat dovada nu numai in a dialoga cu ei , dar si a-I asculta. de data asta s-a intamplat ceva care mi-a scos din cap for ever ideea ca vesnicia s-a nascut la sat. acuma depinde care vesnicie. sa ma explic. se cuvine totusi o precizare: evenimentul e absolut real, chiar daca o sa credeti ca l-am scornit. niste coincidente ingrozitoare. consateanul e dascalul de la biserica din sat, zis si nea nicu’ tarcovnicul. un om decent, pana la proba contrarie. se vede treaba ca totul pe lumea asta e relativ. nea nicu’ e mic de stat, credeam eu ca mare la sfat, si timpul i-a rotunjit si mai tare trasaturile. se rostogolea intr-un outfit negru, compus din pantaloni (nu cred ca erau blugi, totusi!) si camasa descheiata, in stil latino. tot din outfit faceau parte si doua papornite, nu de firma, nici de fake, dar cu elemente perturbatoare si diversioniste. “a, sa traiesti, raluca, te duci pe la mamaia? da’ mamaia stie ca te duci?”. doua intrebari stereotype, repetate cu asiduitate si incapatanare de fier, strecurate strategic pe tot parcursul drumului. nu cumva sa-mi para monoton. privirile mele contrariate se indreptau catre sursa zgomotului, care nu mai semana cu cel al motoarelor de avion. nici pomeneala. “vrei sa vezi ce am acolo? hai ca-ti arat.” era ceva de vazut. o pereche de gaini motate, despre care un pasager din spatele meu tot intreba daca sunt pitice sau nu. in alta sacosa se chinuia un cocos. “asta e mare”. totusi, orataniile nu erau atat de turbulente cum crezuse soferul, care, inainte sa bage in viteza, se napustise cu furie asupra consateanului, somandu-l sa puna plasele in cala de bagaje. numai ca omul nostru nici n-a vrut sa auda, le-a strans in brate si nu a mai vrut sa le dea drumul pana ce sefu’ a facut stanga-mprejur.

nea nicu’ e un om curios. nu s-a putut abtine sa-mi puna tot felul de intrebari. cel mai preocupat parea insa de starea mea civila. si mai avea un tic. o sticla. ma intreba in continuu daca servesc apa minerala. asta numai in cazul in care aveam pahar la mine. n-aveam. se mai intampla. am trecut si peste asta. noroc cu un apel telefonic de vreo trei sferturi de ora, care m-a tinut departe de el. ca sa recupereze, a solilocvat sarguincios, intreband si raspunzand la intrebari complicate. care mie altfel imi plac. pe la jumatatea drumului, mister morfeu l-a palit delicat in crestet, si a fost nevoie de interventia mea in forta pentru a-l trezi la destinatie. nea nicu’ era pravalit pe toata bancheta, contagiase iremediabil pasaretul, din gura cascata ieseau sunete a caror insemnatate nu am putut-o decripta. classified. calatorii de langa mine zambeau amar. am incercat prin mijloace verbale intai, dar am esuat, apoi a trebuit sa apelez la para si non-verbale. ca in comunicarea interculturala. Intr-un final, cerul s-a indurat. numai ca, odata descalecat, nea nicu’ a sustinut ca vrea sa mearga cu mine cu taxiul pana la tara, ceea ce era ok, numai ca a trebuit sa il si asteptam. intre timp, ceva i-a cazut din buzunar, cand sa se aplece, era sa se rostogoleasca de pe trotuar, fara sa mai poata reveni la pozitia initiala. abia atunci remarcasem ca era cam rosu la fata. de la caldura. sticla cu apa minerala pe care nu o dovedise, de, daca nu am avut pahar, nu l-am putut ajuta, parea sa il incomodeze in acest demers. de pasari uitase. cu ultimele puteri, nea nicu’ a luat-o si a zvarlit-o cu naduf ca pe o grenada peste garduletul ce ne despartea de un parc. “de ce ati aruncat-o?” nu era un repros. eram doar nedumerita. a ramas perplex. nu a stiut ce sa-mi raspunda. a preferat in schimb sa imi expedieze o propozitie plina de sens, acum, cand nu mai era nimic de facut. sticla zacea ca un cadavru in iarba, fara simtire. “am aruncat-o”.

in taxi nea nicu’ a atipit din nou, si am hotarat sa mergem sa-l debarcam acasa la el, dupa care am ajuns si eu la domiciliul de vara. n-am sa uit niciodata aceasta frumoasa intamplare. am avut grija sa nu trantesc usa, un gest necugetat mai vechi de-al meu, cu care ma jenez foarte.