consimtirea

nelinisti datatoare de intrebari, desi e totul limpede ca lumina zilei, si privirile verzi pe care le stiam si le catalogasem albastre, si apoi inflexiunile care mi-au rasunat recurent in auz, si eu care incerc sa complic lucrurile, ca sa le pot despica apoi de patru si sute de mii de ori. si in total miliarde de ipostaze, eu care ma temeam de numere fixe, si impulsul meu de a strange totul cu minutiozitate si pune sub un glob de sticla, de teama sa nu pierd nimic. sunt incantata ca am renuntat la "de ce-uri?", la "cum este posibil?", la "de ce eu?". nu a fost niciodata asa si este cum trebuie sa fie. poate fac rost de replicile de aseara sofiste, sofisticate si savante, in bloc, despre stiuturi si nestiuturi. daca mi-am pus vreodata problema, am lasat-o in secunda doi pe seama lui Dumnezeu. pana sa plec la ierusalim traiam cu impresia ca am epuizat tot, mental, ca stiu tot, din intuitie, din carti, din lecturile sfinte, neinchipuit de multe lucruri despre oameni, a caror existenta s-ar cam reduce la a trece prin suferinta cu Dumnezeu si a incerca sa-L gaseasca si sa traiasca, aici si in vesnicie, langa El. si acum ma incapatanez sa cred ca e asa, ca sunt cunoscatoarea legilor universului, prin recunoasterea umila a Creatorului. ce nu prea vreau sa inteleg, si aici sunt iar orgolioasa, e de ce trebuie sa trec si eu prin atari schimbari si sa experiez un drum pe care as fi putut, teoretic, sa nu consimt sa-l urmez. numai ca pe via dolorosa, mai precis inaintea de poarta oilor, mi-am promis si I-am promis ca am sa-mi iau si crucea asta, voluntar si deliberat, de vreme ce am simtit ca e si voia Lui.

conjuratia

"nu ma gandeam sa ajung sa nu mai pot cuprinde in cuvinte". e replica pe care am postat-o pe facebook acum cateva zile. adica recunoasterea capitularii filologului in fata evidentelor, miilor de lumi care se deschid in fiecare zi in mine si in fiinta de langa mine. lumi guvernate de forte centrifuge si centripete, actionand aparent brownian, in realitate sincronizandu-se cu precizia cu care un maestru alchimist potriveste dozele atat de reusit, incat combinatiile fac istorie si schimba destine. ma tot intreb si nu reusesc sa-mi raspund, de unde vin, cum se gasesc energiile astea incredibile, care e sursa tuturor misterelor nelinistitoare pana la urma, sau pana la proba contrarie, si apoi, in secunda urmatoare, ma rog sa nu se termine niciodata. da, stiu, am tot citit despre transformari, evolutii si trasee ascendente, care, prin vointa firii, intra pe fagase normale. oare sunt victima unei complicitati, unei conjuratii, din care toti citesc in stele si au aflat viitorul, iar eu sunt singura care sta si priveste cerul de vara fara sa poata decripta ceva in afara de amintirile copilariei din gradina bunicii? nu de putine ori am senzatii de deja vu, care au inceput de la Locurile Sfinte, odata cu convingerea mea ca vad si cred. de la bucuresti a inceput incredintarea, si cum se pare ca sovai oarecum, e nevoie sa-mi mai pun mainile in niste rani, de o mie de ori, pana inteleg. in duminici in care suntem cu El si apoi venim acasa. si iar combin in minte imagini din diferite registre, unele usor de tinut minte, altele greu de uitat, si pana la urma nu dau decat un singur verdict, ca simt un dor visceral, in pofida eternitatii pregustate si simtite.

prizonierat

septembrie, ah, septembrie, incolacindu-se tandru si acaparator peste gandurile mele, furisandu-se cu inocenta si fermitate in toate ungherele simtirii, septembrie luni, septembrie seara in intunericul fara speranta, si lumina de la capatul tunelului, septembrie de pe foaia de calendar de la r., planuind pe octombrie, si eu uitand de sweet november, septembrie la sinaia, cu neguri de iarna si fum risipit peste tarabele cu handmadeuri, septembrie la d., cu trandafiri si sfintii identificati de pe vaile israelului, septembrie everywhere, pana cand mi se face frica si vreau sa-i dau alt nume sau sa pasesc in urmatoarea luna, sau sa ma ascund in august. numai ca august e torid, bulversant, inchide usi si deschide altele, da raspunsuri si pune alte intrebari. si promite, promit in gand, promit cu privirea, imi impun sa cred, cred neconditionat, apoi cred in virtutea inertiei, si iar din adancuri, si ajung la bucuresti de la tel aviv si nu-mi mai vine sa cred.

de ce ne temem

cel mai teama cred ca ne e de temerile noastre, si nu constientizam acest lucru.

planul de toamna

m-am trezit de ceva vreme, si gandul asta nu mi-a dat pace la Locurile Sfinte, ca in fapt mai am enorm de multe de invatat, despre viata, despre latura ei practica. se pare ca fiecare decada de viata aduce cu sine o noua atitudine, necesitatea unei abordari fresh, a unor reinventari si reinterpretari. din deformatie profesionala, puneam pana acum etichete. pe studenti, ok, era un fapt firesc, mai grav ca si pe cei din jur. in special pe cei care, din pricina standardelor sau probabil a temerilor mele, nu apucau sa-mi devina prieteni. mai adevarat e ca nici ei nu-si dadeau foarte mult silinta, oricum, dezinteresul era mutual si consensul mi se pare linistitor, chiar daca e contraproductiv. pana de vreo cativa ani, cand am constatat ca legaturile trebuie sa treaca proba timpului ca sa fie validate, ca substantialul garanteaza durabilitatea, si nu amanuntele si accesoriile.
la fel, timpul imi va da dreptate daca toleranta e eficienta a la long, daca trecutul cu vederea te protejeaza de angoase, daca flexibilitatea in relatie cu celalalt si creditarea lui dincolo de indoieli te ajuta sa descoperi o complementaritate de care altfel te-ai fi lipsit. si pentru ca toamna a dat mereu gongul intr-un an nou, iata planul meu de septembrie. desi in ianuarie imi promisesem ca incep un an nou, nou-nout. care simt ca de abia acum se materializeaza, sau ca munca de abia incepe. cum suntem foarte receptivi la nou, probabil antrepriza ma va captiva, cel putin o vreme, cum s-a intamplat si anul trecut cu proiectul si cu noul statut. si atunci voiam o testare a mea, a reactiilor in noul mediu, mi-am pus deliberat la incercare conceptiile in fata huzurului realitatii, si am castigat. cel mai probabil din cauza programului incarcat si a responsabilitatilor. acum imi propun sa investesc intr-un teren destul de instabil, dar extrem de fertil: explorarea alterului pe filiera comunicationala. daca omul nu ar fi fost inzestrat cu afecte, era mai simplu si mai putin primejdios, pentru ca suntem cu totii, oricat de cerebrali ne-am declara, vulnerabili pana la autoliza in fata sentimentelor. si de aici ma declar exonerata de grija ca intreprind un demers egoist, din moment ce sunt expusa in mod egal. nu ma rugam eu pe Muntee Maslinilor sa schimb lumea? iar, dorinta fiind una recurenta, de dupa vara lui 2003.

flux si reflux

daca fericirea inseamna normalitate, inseamna ca ea trebuie cautata. sau poate mai intai trebuie sa stim ce vrem, sa trecem prin extravagante, cum spunea a. de pilda, nu imi sunt suficienta, dar ma inspaimanta si gandul de a nu-mi mai apartine. si mai grav e ca savurez si voluptatea ultimelor clipe. ca venite din alta lume, cu tinta directa spre mine, toate pentru mine, ca in desenele pictorilor, ale celor zece care se mira cat sunt de frumoasa.
prin 2009 vedeam enorm si simteam monstruos, de ceva timp, cel putin dupa ultimul an, am inceput sa ma distantez consistent de ce mi se intampla, sa ma bucur nebuneste, dar cu rezerva ca in secunda doi se poate narui totul, si mai ales am invatat sa traiesc real, dar mai ales virtual, si cand era real, sa cred ca visez, si invers. si cand in sfarsit am suprapus cele doua planuri, m-am trezit ca nimic nu avea substanta. tot am parte de simulari, de cum ar putea fi, si uneori consimt,si sorb hulpav momentele pana la ultima picatura, alteori ma infior si zbarlesc, a doua varianta de ceva timp. asadar am devenit oarecum constanta in sorbire si retragere, ca in flux si reflux.
in imaginatie am construit sau reconstruit in ultimul an atat de mult, am tesut atat de meticulos, cu rabdare perversa de paianjen, pana cand realitatea mi-a devenit insuficienta sau, si mai grav, recurenta. putine lucruri s-ar mai putea face si sa nu-mi para repetari lamentabile, pe care sa le primesc cu ingaduinta si compasiune. si iarasi talentul meu infailibil de a evalua si categorisi, si spune la revedere, si iesi aparent cu fruntea sus, dar cu sufletul crampotit. e si asta un semn de viata, de tinerete, pe care acum nu il mai simt.

titluri

nu sunt inca sigura in ce masura teoria suprapunerilor imi da vreun raspuns, mai curand ma prinde in plasa unor noi interogatii. a trecut grozav de repede ultimul an, deja nu ma mai ingrijoreaza duratele de asteptare, doar eternitatile de suferinta. si daca in virtual prezumtiile mele luau proportii apocaliptice, in realitate se precipitau pana la amalgamare si trebuia sa spun iar verweile doch, de cate ori pana acum? iar acum nu stiu de ce vreau sa fiu milostiva cu altii si mai putin cu mine, cand chiar e cazul. poate pentru ca am avut o zi de confirmare a statutului, ca am ajuns unde mi-am dorit de nu stiu cati ani, ca, in sfarsit, pot schimba cartile de vizita? asa usor devine cineva fericit? chiar schimbarea de titlu e datatoare de un suflu nou, sau mai degraba de un rasuflu de usurare?
cum ar fi cu schimbarea de nume? de domiciliu, de tara, de servici, de prieteni? trebuie sa schimbam ca sa fim fericiti? ce nu e bine la sucul propriu in care traim? ce nu a fost bine la vara asta, cu doza ei consistenta, dar controlata de adrenalina pe autostrada, cu eternele iritari pe marginea lipsei de comunicare cu corsi, apoi da, fericirea afisata de vecinatati, la care am raspuns cu so what, let it be, ce nu a fost?
am ajuns in bucuresti in august cu gandul ca trebuie sa evadez in civilizatie, si in urmatoarele saptamani am plans nu pe morminte, ci pe gropi comune, pana cand am ajuns la tel aviv, si nazaret, si betleem, si in final ierusalim. e ca in ce spuneam eu azi la prelegere, atata timp cat cele dpua parti cred in conventie si crediteaza iluzia, actul comunicarii poate avea loc. am oftat azi de cateva ori, a rutina, a om care stie ce face si are totul sub control.
si chiar credeam ca am sa dau un alt titlu vietii de acum incolo, ce parea atat de altfel. nimic nu a mai putut fi la fel dupa israel, dupa ierusalim. si totusi, acum incep sa inteleg, oarecum, ca suntem mai puternici decat credem, sau mai precis suntem incurajati substantial de Sus cand nu mai putem singuri.

septembrie flamand

dupa niste ani am trecut pe la d., numai ca stiam prea bine ca m. nu mai e demult acolo. nu treceam pentru el, ci cu el, ca sa i-l arat, sa-l vada si el prin peretii pictati cu chipurile de sfinti care ma inspaimantau de obicei. acum se uitau la mine mirati si la el cu intelegere, la mine mustratori si la el cu ingaduinta. dupa ce in soarele de septembrie nu mai vedeam alta solutie decat topirea in incandescenta lui, dizolvarea in restul de vara ce trecuse prea repede. dupa ce constatasem ca iar am un semn, de data asta tratat cu calm si un zambet. nimic nu era mai nimerit decat pierderea in caldura de afara, care etanseiza soapte si rauri de sudoare, facandu-le una cu copacii, cu ierburile uscate. in amintire, totul e arhetipal, cu nuante poleite, ca la inceput. in realitate, e epuizat, consumat, trait, baut pana la ultimul strop, cu lacomia muribundului. oarecum randurile mele sunt continuarea celor din 2009, dorit cu ardoare si primit iar full option, cu binecunoscuta scurta durata. apoi orhideea menita sa ma celebreze, in culoarea mea favorita, de care mi-am amintit abia de Craciun anul trecut. florile din glastra s-au uscat si le-am lasat asa, aidoma coroanelor de pe morminte, stranse abia dupa ce au fost spalate de ploi si zapezi. imi sunt inca dragi, culoarea inca persista in trupurile firave, si tot nu ma indur sa le declar trecerea in nefiinta. cum nu pot uita nici trecerea de la verde la azuriu si albastru a unei priviri. doar in sanctuarul amintirii ea are inca acces in altar, sau pe via dolorosa.

sa nu

haide, nu renunta, mai ai putina rabdare, inca putin, acum trece, o sa treaca si asta, o sa uiti repede, trece cum a venit, a fost doar o alta ispita, daca nu trece luam un analgezic, dar tot o sa treaca, nu dispera, nu-ti fie teama, e doar o zi proasta, maine va rasari din nou soarele, nu-ti face griji, Ingerul Pazitor nu doarme, si iar numele de la Poarta Oilor, roaga-te pentru mine, sa treaca si sa nu se mai intoarca!
dar ca toate astea sa se implineasca trebuie sa vrei si tu. amin.

impotriva substitutelor

am inteles zilele trecute cam ce trebuie sa fi trait anul trecut cineva care isi ia ramas bun de la o taina pe care o va pastra totusi in suflet toata viata. si eu am purtat un nume si un sfant cu mine pe drumurile din pustie sau printre bananieri si curmali, gata sa cred ca sunt pe punctul de a realiza o suprapunere. inca mai cred in posibilitatea materializarii ei candva. si intrucatva ma ingrijoreaza gandirea mea in arhetipuri. sunt convinsa ca am consumat acele etape de viata incat sa nu am nevoie de confirmari prin prezenta, asa cum nu era neaparata nevoie sa ajung in Tara Sfanta ca sa cred in El. dincolo de stolurile de ganduri negre din zilele anterioare vizitei la Mormantul Sfant, am realizat ca mintea noastra e grozav de marginita si ca darul discernamantului e o harisma rara. pe care nu o primim tot din pricina incapatanarii noastre, din refuzul taierii voii. cum bine spunea cineva, avem nevoie de calauzirea Lui in aceasta viata amagitoare. unii se amagesc singuri, se arunca in panza paianjenului de buna voie, inghit hulpav iluzii, pe post de substitut de realitate. ar trebui poate sa ne intrebam de ce nu suntem multumiti cu realitatea pe care o primim. candva m-am rugat sa schimb lumea, ma rog, la scara mica, microcosmosul in care activez. la zidul plangerii, duhovnicul meu spunea ca ii e foarte bine cu Hristos si asta ii e suficient. de ce sa cautam substitute, intreb eu? prin asta nu facem decat sa-i demonstram lipsa de incredere. de ce preferam clipa vesniciei? pentru ca suntem inca foarte strans legati de lume. de ce consimtim la inceputuri, desi stim ca nu putem continua, ca de fapt nu vrem sau exista impedimente? iarasi o lipsa de consecventa si o dovada ca nu suntem de incredere. suntem noi insine, crestinii declarati, fanfaroni. in spuse, in vorbe, in priviri, in roadele fetide ale imaginatiei ce calchiaza lamentabil scene de film si pasaje din lecturi de adolescenta. in capitularea reprezentarilor in fata constiintei si evidentei. in ezitarea de a spune nu cand drumul nu duce nicaieri. in coabitarea cu inselarea, intuitia falsa, pseudomodele, proiecte si aspiratii de bifat. de ce ne incalcam in mod deliberat libertatea? de ce nu vrem cu niciun pret sa ne onoram statutul de oameni si prin asta pe Creator?