cuvintele

poate trece o iarna peste tine ca un tavalug, te poate bascula de colo-colo ca pe un bulgare de zapada. iarna asta m-am straduit sa uit ca exista acest anotimp si am respirat aerul ei cu plamanii incarcati de soarele de asta vara. acum insa, cand cantitatea de radiatie pe metrul patrat din strada sau pe milimetrul de pe pistruiul meu a revenit, am o reactie bizara, de om obidit sub povara unei bate solare. e adevarat ca primavara am metabolizat-o mereu la modul angoazant, si de 1 martie ma bucuram ca era de fapt o copie nereustita a unei zile de iarna, insa acum percep venirea ei ca o iminenta. simt cum de sus ma strapung sageti de lumina, pe alocuri un vant cu intentii nedeslusite se insinueaza contondent printr-un cercel, iar faptul ca zambilele au ajuns sa se vanda la preturi de nimic ma deruteaza: e primavara sau nu? come on, am visat o iarna intreaga la intoarcerea verii, and now what? ce ma tine in loc? am o banuiala sinistra ca incepusem sa ma obisnuiesc cu zapada, cu ideea de iarna ca rezervor de speranta, cand de fapt ea nu mi-a alimentat de fapt decat iluzii.
basmul lui andersen, o zi de 19 decembrie, la zapada, survoland poduri in discutii despre porumbei si unde dorm noaptea pasarile din parcuri. apoi o zi de 29, in care au fuzionat niste orizonturi. pentru prima si ultima data. restul nu mai conteaza, cel putin nu acum. a fost mai bine ca am ales sa imortalizez in alt fel realitatea, nu e nimic mai de pret ca si cuvantul, nimic pe lumea asta care sa redea mai bine o stare, sa incastreze ca intr-un chihlimbar momente. cuvantul e moarte, dar e si viata, e cel care ma face acum sa ies din iarna si sa cutez a privi catre vara. ma mir si eu cum raportarea mea la existenta se produce sezonier, nu neaparat cronologic. cum in viata mea au inceput sa fie doua anotimpuri, structurand maniheic evenimente si trairi.
am crezut multa vreme ca vocatia mea de filolog imi va inghiti vietuirea pe lumea asta, sufocand-o, si am incercat sa separ cele doua vitae> realmente in vita activa si vita contemplativa. numai ca acum realizez ce infuzie de putere furnizeaza cuvintele, ce virtuti taumaturgice zac in ele. " ca un orb langa un taumaturg", asa ma asez si acum langa ele. am sa le cer mai intai iertare, rugandu-le sa ma mai rabde langa ele. am nevoie de ele, in mintea mea staruie o iarna cu zapezi insistente, agasante prin recurenta, frustrante prin taceri interminabile, insuportabil de reci prin culoare. am obosit sa vad numai alb in fata ochilor, iar lumina de zilele astea ma orbeste. tocmai de asta am nevoie de ele, de cuvinte, sa-mi tina de cald. niciodata nu mi-a fost mai dor de ele ca acum.