azi m-am inchis in casa, dupa cum stia toata lumea din jurul meu, sa-mi scriu vortragul pentru viena. amenintasem pe toti, inca de saptamana trecuta, ca sunt inabordabila, pana si pe tanja, amica din slovenia care oarecum avea nevoie de mine. nu stiu de unde atata timiditate la mine, de ce imi era teama sa ma apuc de scris, poate din pricina ca nu mai scrisesem un text filologic din vara, sau ma rog, nu unul de tip conferinta. si prevedeam ca voi avea nevoie de claustrare, spalarea creierului de ganduri colaterale, etc., sa trag jaluzele, sa-mi pun ochelarii, sa fac ordine pe birou, sa ma asez cuminte la masa de scris, nu in pat, unde stau cu laptopul boema si domestica atunci cand nu se anunta la orizont vreo conferinta sau raluca nu tre sa produca vreo carte. dar nu, m-am inselat. poate din cauza ca citisem asta vara cartea despre care aveam sa scriu azi, si am constatat cu surprindere ce bine tineam minte. era pe la sfarsitul lui august, eu la tara in sezlong, cu un mar intr-o mana si pisica forfotind pe langa mine, nu mai tin minte mare lucru in definitiv, decat ca ma pregateam sa plec la mare si intr-o dupa amiaza i-am dat un sms lui l. si l-am intrebat daca vrea sa mearga cu mine. in fine, cartea am ispravit-o intre sms-ul de intrebare si raspunsul lui, cred ca a durat doua zile, de abia se intorsese de la dresda si avea iar a funeral in his brain, din cauza lecturilor in exces.
sasa stanisic, wie der soldat das grammofon repariert, nici nu am discutat la mare despre asta, ci despre dinev, eu tinand mortis ca mai tre sa citesc niste teorie despre preferinta pentru thanatos, dupa care, in stilul propriu, i-am gasit niste noduri in papura si lui dinev, pe care l. nu-l citise, dar care m-a ascultat cu luare aminte si s-a lasat in cele din urma convins, nu pentru ca as fi adus cine stie ce argumente stiintifice, dar pentru ca eram eu convingatoare, cred, prin privire, ton, expresia fetei, germana mea cu accent sofisticat, pe care nu ratez sa o etalez cand vorbesc cu l.
despre stanisic m-am trezit in dupa-amiaza asta ca nu am atat de multe de zis pe cat ma gandeam, poate din cauza ca a trebuit sa comprim in cateva pagini. adevarul e ca nimic nu se compara cu analiza in amanunt, nu-mi plac si nu am agreat niciodata sinopsele, privirile de ansamblu, rezumatele, pentru ca sufera de superficialitate. si fireste ca m-am temut sa nu devin si eu superficiala, ceea ce mi-ar fi un dezastru. imi amintesc ca am fost odata acuzata de asa ceva, era coordonatorul meu de doctorat, nu mi-a venit sa cred, am izbucnit prompt cu un "nu e adevarat". si am mai primit in iarna asta un repros pe acelasi motiv, la care nu am mai ripostat, pentru ca se referea la cat de mult am asimilat eu principiile religioase in ce fac, si a trebuit sa tac.
dar ziua de azi, in care am intuit ca se insinueaza ploaia, cu care se termina si romanul lui stanisic, mi-a amintit de una de pe vremea cand scriam la teza de doctorat si aprinsesem pe masa o lumanare mov, ca sa ma inspire. si azi eram cat pe ce, aveam una vanilata adusa de la frankfurt de vreo doi ani, totusi nu stiu de ce n-am aprins-o, poate din cauza ca era afara soare, si in sufletul meu la fel.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu