„cîntec de bucurie că oriîncotro mă duc/ duhul tău mă întîmpină blînd şi îmi spune/ că din el vin şi-n el mă voi întoarce/ la ceasul cînd soarele meu va apune// e amiază şi soarele este încă sus/ şi mă uit cum razele lui cad mereu/ ca nişte săgeţi ascuţite pe care/ le frînge încă osul pieptului meu“.
(Ileana Malancioiu, Cantec de bucurie)
miercuri, 29 decembrie 2010
miercuri, 22 decembrie 2010
sub
sunt zile care trec asa cum isi petreci o suvita rebela de par peste frunte, cum dai jos o geana din ochi, cum demarezi cand esti primul la semafor, cum te infrupti dintr-un covrig de la coltul strazii dupa o munca de 10 ore. in astfel de zile nu ma mai simt, nu mai am senzatia elementara de apartenenta la corpul meu, parcug metri de asfalt fara sa-mi simt picioarele desenand traiectorii certe pe caldaram. si cand ajung la vreo destinatie, e ceva care ma reda mie insami, poate familiaritatea gradinii sau cei care ma asteapta.
gradina de care spun s-a umplut si ea incet incet de zapada. nu ma mai asteptam, nu o mai vazusem niciodata asa, doar inundata de frunze aurii, zambind stralucitoare cat a fost toamna de mare, cu trandafirii pe care nu-i puteam cuprinde din odaie, si la care nu m-am mai gandit de multa vreme: i-a prins oare iarna deschisi, anesteziidu-i pe neanuntate, sau au avut timp sa se ascunda, ca in fata unui asalt armat, in timp ce parcelele sunt asediate sau spulberate in bataia copitelor de nea? a venit odata seara in gradina, si eu am intampinat-o de la fereastra: albastra, timida, cu fulgi spontani. data venirii primei zapezi, cand ne-am ridicat privirile si am ramas cateva secunde in expectativa, pentru a ne confirma banuiala.
aerul de dupa prima ninsoare a avut gust ca in copilarie,
de brazi strajuind curtea bunicii,
am simtit cum mi se face fata mai alba,
cum mi se decoloreaza ochii,
cum in locul degetelor imi cresc crengi de copac,
cum cristale de acvamarin imi napadesc pleoapele,
inchizandu-le pentru a le deschide in alta lume cheile persefonei.
la poarta de arama a gandului
au latrat caini in orizontul de portocala necoapta
si nu am putut sa le deschid,
pentru ca nu eu am fost rapita holdelor,
si nu am facut promisiuni sa ma intorc acolo sus.
gradina de care spun s-a umplut si ea incet incet de zapada. nu ma mai asteptam, nu o mai vazusem niciodata asa, doar inundata de frunze aurii, zambind stralucitoare cat a fost toamna de mare, cu trandafirii pe care nu-i puteam cuprinde din odaie, si la care nu m-am mai gandit de multa vreme: i-a prins oare iarna deschisi, anesteziidu-i pe neanuntate, sau au avut timp sa se ascunda, ca in fata unui asalt armat, in timp ce parcelele sunt asediate sau spulberate in bataia copitelor de nea? a venit odata seara in gradina, si eu am intampinat-o de la fereastra: albastra, timida, cu fulgi spontani. data venirii primei zapezi, cand ne-am ridicat privirile si am ramas cateva secunde in expectativa, pentru a ne confirma banuiala.
aerul de dupa prima ninsoare a avut gust ca in copilarie,
de brazi strajuind curtea bunicii,
am simtit cum mi se face fata mai alba,
cum mi se decoloreaza ochii,
cum in locul degetelor imi cresc crengi de copac,
cum cristale de acvamarin imi napadesc pleoapele,
inchizandu-le pentru a le deschide in alta lume cheile persefonei.
la poarta de arama a gandului
au latrat caini in orizontul de portocala necoapta
si nu am putut sa le deschid,
pentru ca nu eu am fost rapita holdelor,
si nu am facut promisiuni sa ma intorc acolo sus.
sâmbătă, 4 decembrie 2010
Rede zum Nationalfeiertag
ma inspaimanta lejeritatea declarata a societatii actuale in a dori sa-si sufoce dreptul la libertatea spirituala cu care am fost inzestrati de la Creatie. a ajuns sa ne fie unora dintre noi jena ca avem un anumit nivel de aspiratii,ca mergem la Biserica, un om cu venituri indestulatoare recunoaste uneori cu capul plecat cum nu se multumeste sa le imputineze la mall sau in vacante exotice. ma intreb daca nu cumva democratia imprumutata si altoita defectuos pe solul autohton nu este o forma camuflata de cenzura, de impilare si mai violenta a unor drepturi elementare. se tot vorbea despre regimul trecut ca nu-ti permitea sa mergi la Biserica, iar guvernul actual (de exemplu, asta nu inseamna ca cele de dupa '89 au avut vreo ocazie reala de gol la poarta istoriei) hotaraste ca vacanta de Craciun a studentilor sa inceapa pe 23 decembrie, pentru a se termina pe 2 ianuarie. poate e o masura de criza, pentru ca pana acum vacanta incepea undeva in jurul datei de 18. nu stiu ce surprize ni se pregatesc la anul de Pasti, dat fiind faptul ca studentii nu au niciodata vacanta, oficial e liber vineri si uneori marti, si sunt nevoiti sa-si ia singuri. in schimb au o aproape patru luni de vacanta de vara. nu cred ca e cazul sa ne mai facem vreo speranta, in conditiile in care ni se flutura incontinuu prin fata ochilor modele de trai, cu genti de mii de euro, masini luxoase, muzee transformate in resedinte si vacante in insule de domeniul SF-ului. e de aceea extrem de firesc sa auzi la tot pasul incercari patetice de pastisizare a pseudo-oligarhiei romanesti. asa cum predilectia pentru stralucitor in vestimentatia rromilor e explicata de etnologi ca un gest compensator al saraciei lor simptomatice, tot astfel romanii de mai toate categoriile sociale cauta cu gura deschisa si limba scoasa branduri: si cel mai amarat zidar are adidasi puma, daca stai la confort 2 trebuie neaparat sa ai parcata o masina straina in fata blocului, etc. fireste, pretentiile cresc odata cu nivelul financiar, si cu el si parerea de sine, asa se ajunge la transformarea-deformarea de la o zi la alta intr-o natie de inchipuiti, cu ochii la modelele de la acces direct, click, cancan si acasa tv. in tot hatisul de istorii de succes promovat de mass media, romanul se pierde ca sub efectul unui drog si devine victima propriei adictii.
de aceea, e lesne de inteles cum nu ne mai intelegeem, decat daca impartasim aceleasi experiente, aceleasi repere. e grav ca s-a ajuns sa se construiasca o majoritate, grefata pe temelia facilului. nu incurajez disputele de conceptii de viata, pentru ca adeseori sunt insurmontabile, cred insa ca oamenii trebuie invatati sa gandeasca, sa-si doreasca sa fie liberi. sa inceteze a mai infiera valori, singurele care dau sens si trainicie vietii.
de aceea, e lesne de inteles cum nu ne mai intelegeem, decat daca impartasim aceleasi experiente, aceleasi repere. e grav ca s-a ajuns sa se construiasca o majoritate, grefata pe temelia facilului. nu incurajez disputele de conceptii de viata, pentru ca adeseori sunt insurmontabile, cred insa ca oamenii trebuie invatati sa gandeasca, sa-si doreasca sa fie liberi. sa inceteze a mai infiera valori, singurele care dau sens si trainicie vietii.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)