fara rost

erau dati in care spuneam live cuvinte care trebuiau sa dea viata, si se loveau de un zid, sau de un zambet incurcat.. . ca in serile in care ma incurcam eu de mine, nu-mi gaseam cuvintele, ce folos are un filolog cand nu stie ce sa spuna? momentele unei supreme umilinte, cand e ausgeliefert propriei neputinte. nu ma gandeam sa ma impiedic in propriile cuvinte, iar cand eram coerenta si precisa, ma trezeam ca monologhez, tin discursuri de a caror limpezime eram mandra, dar care nu foloseau la nimic. ma plictiseam pe mine insami cu ele, nu ma mai voiam in ipostaza de spatiu de refractie. pana la urma, era mult mai simplu. puteam spune orice, nu ar fi contat. de ce libertate extraordinara m-am bucurat, si iar nu m-am priceput sa uzez de ea! dar asta ar fi insemnat sa golesc cuvintele de sens, sa le privez de functia lor fundamentala, reducandu-le la semne lingvistice cu semnificat si semnificant arbitrare ambele. dar ar fi meritat incercat, si iar nu am avut curaj. desi, in una din ultimele seri, i-am sugerat sa ne prefacem ca nu intelegem ce vorbim, sa vorbim fara rost, dar in mod deliberat, nu cum o faceam de obicei. sa ne propunem sa nu ne intelegem. macar din asta s-ar fi putut crea efecte hilare. sa agree to disagree.