in and out of time

e de multe ori ca si cum as fi sarit peste anotimpuri, peste ani, un sentiment de irealitate. si in orasul pe care il iubesc atata nimic nu mai pare sa aiba sens. e o vara fara absolut nici un rost in momentul de fata, cu mine asteptand sa treaca. si cand va veni toamna, imi voi spune ca va trece si ea, si apoi, ca trebuie sa treaca si iarna. am epuizat azi, mental si nu numai, topografii bucurestene, din dorinta de a digera lacom etape, doar ca apetitul meu era la cote infime, si peste tot ma insotea o senzatie dezarmanta de saturatie. pana si iesirea triumfala a episcopului de la patriarhie se desfasura intr-o liniste angoazanta de dinaintea ploii, ca la o inmormantare cu audienta redusa. si tot asa, ca o ploaie incapatanata care nu vrea sa inceteze, m-am scurs catre casa. singurul lucru care are sens pe lumea asta sunt visele noastre, sau in termeni crestini, speranta.

bolta

e un topos care imi staruie in minte de cateva zile: bolta. de la intrarea sau iesirea dintr-o casa, universitate, si cel mai frumos din curtea unei manastiri. un moment de imortalizat, care bate in cuie un ciclu, inaugural, sau de final. si in camera din convento san michele erau bolti, si pe hol, si de cand m-am intors le-am salutat deasupra capului in pitar mos. asadar zi de zi ma incadreaza proteguitor, fara ca eu sa fi remarcat in 11 de ani. si cand am iesit ieri de la o alta admitere, fara cuvinte dupa ore intregi de corectura si ascultare, au fost cateva secunde de gratie cand m-am pomenit in prag. sentimentul insolit ca nu sunt singura, ca in fata e cineva care ma priveste, sau si deasupra, si la dreapta si la stanga, mii de ochi ca serafimi batand din miliarde de aripi. sub o bolta m-am vazut de exemplu si intr-o poza de la botez, in bratele mamei, la iesirea din biserica. si tot langa o bolta eram pozata la o manastire pe un varf de munte, cred ca magura, cu l. ultima poza. arhetipuri ale umanului in ipostaze ale desavarsirii, reale sau cautate.

libertate

am auzit de cateva ori la el cuvantul asta magic numit libertate, care inauntrul si in afara contextului este la fel de fascinant si auratic, si daca mai adaugi si o doza de fermitate, efectul e garantat. atata ca e ca un banc fara sens, cum am o vara la dispozitie -incompleta, caledaristic, si presaturata in perceptie- cu care nu am nici cel mai mic habar ce sa fac. decat sa o las sa treaca. constructiv, asezandu-ma in august la scris, ca de fiecare data.

die mörderin

vollbewaffnet tauche ich im gebäude dem volkshaus gegenüber auf, kümmere mich nicht um die pförtner, gehe langsam die treppe rauf, bis zum HP, ängstlich, weil mein herz mir wieder streiche spielt, verdammt, ich kann mich nicht auf mich selber verlassen, und dann muss ich ihn irgendwo finden, obwohl ich keine ahnung habe, wo sich sein büro befindet, ich mach die tür auf, es ist zuerst morgen früh, ich schau ihm in die augen und flehe ihn an, mir alles zu verzeihen, gehe in die knie und verspreche ihm alles, vor der ganzen gesellschaft, vor dem staatssekretär. dann wird es nacht und winter und er ist alleine im büro und liest zeitung und ich komme wieder wie ein gespenst. ich denke die ganze zeit an dich und hasse dich vom ganzen herzen. ich möchte dich jetzt erschiessen, wenn du gestattest.
ich glaube, einen geliebten wie gantenbein zu brauchen.

plecare

gara din münchen, vazuta de la hackerbrücke, adica o statie inainte de ea, e ca un presentiment inaintea plecarii, un preludiu la despartire. mai multe sine, unele in linie dreapta, altele taind si intersectand cu precizie pe urmatoarele, si pe fundal emblemele orasului: domul cu turnurile rotunde, alter peter, olympiaturm. la hackerbrücke, pe terasa unui hostel, incepuse sa ploua, in sfarsit, dupa zile intregi de canicula, si m-am adapostit si eu in prima faza alaturi de ceilalti, dupa care am vrut sa ies, dar usa se blocase, si am sarit pe fereastra, direct in ropote. a cazut o ploaie nervoasa, isterica, grabita, hohotind, acompaniata de fulgere albastre, din care ne-am revenit la fel de urgent, ca dupa o pacaleala. mai traisem o ploaie de vara in germania in 97, cand in camera de la mansarda am crezut ca se prabusteste cerul pe mine. si acum m-am intors acasa la münchen tot intr-o mansarda, era 2 noaptea si clopotul bisericii nu mai batea, si ciresul se lasa furat de frunze galbene, si tunetele substituiau batai de inima. am fost penibil de prozaica, am urcat scarile, m-am uitat pe fereastra fara ganduri, apoi culcat. de dimineata era tulbure, ceasul bisericii batuse de nenumarate ori, era preziua plecarii.

negasire

in urmele din asfalt s-a gravat respiratia ta,
si nu mai pot calca nicaieri, de teama sa nu-ti sterg urmele:
sunt numai pasii tai in drumurile mele, pentru ca
nu mai sunt ale mele,
si bulevardele tac in ritmul soaptelor tale,
si miscarile intre puncte a si b
sunt cu tinta ratata, pentru ca nu stiu de unde sa te mai iau,
dar refac itinerarii redescriind aure de familiaritate,
incet, calm, ca sa te regasesc in ele.
si dupa ce sorb din aerul respirat de tine
ma intorc acasa cu sufletul oxigenat
ca sa te visez,
ca pleci,
si strabat codri si pesteri sa te prind,
si te pierd si acolo.

19

a fost 19, sau 20? era duminica, probabil 19 ca si ieri. o data in iulie si o data in decembrie. nici un paianjen nu se impleticeste in propria panza.

wrong sign

mi-am umplut gura de stele si m-am inecat, am scuipat speriata
si s-au rostogolit in ploaie, haotic, cu zgomot de sfere metalice
pe biroul dintre etaje.
si privindu-le te inspira,te fac sa te simti zen,
pentru ca iti place cand ninge sau ploua,
si plansul meu te linisteste,
pentru ca esti zodie de apa.

pentru d.

e d., cea mai incredibila prezenta din viata mea, de nici un an incoace. atat de fragila si atat de puternica. fara sa vrea nimic in schimb, ba chiar protestand energic la fiecare gest al meu de recunostinta. care imi stie cv-ul mai bine decat mine, cred ca si simte miscarile sufletului meu, pentru ca suna uneori si spune ca s-a gandit ca e ceva. alteori nu ma mai intreb ce e, pentru ca e parte din mine. cel mai serios plan de viitor e ca va fi nasa fetitei mele. propunere la care s-a topit, literalmente. dar, ca toate lucrurile pe care mi le doresc prea mult, trebuie sa mai mai astept. de la d. am invatat sa am rabdare, sa nu ma iau dupa prima impresie, sa dau sanse, sa-mi iau Crucea si sa nu ma mai vait. si puterea cu care m-a incurajat cand am fost la pamant tot de Sus vine, si nu stiu pe nimeni mai daruit si mai traitor decat ea, fara sa degenereze in cabotinism, fundamentalism si sa raneasca. niciodata d. nu a spus un singur cuvant rautacios sau nelalocul lui, si cand a simtit cea mai mica unda de suparare in tonul sau privirea mea, a actionat instant, remediind. cred ca e singura persoana la care nu am ridicat niciodata tonul, pentru ca nu am avut de ce. nu stiu de ce pun gandurile astea pe blog, poate ca pentru ca pe 30 e ziua ei si lumea asta nu e prea darnica cu ea, si iar zic ca numai Cerul ii da puterea sa duca cu infinita seninatate si blandete ce duce, dar si cu multa fermitate. d. e o combinatie minunata de filolog si teolog, si de aici am asteptat mereu discutii palpitante despre texte si dogmatisme pe care sa mi le impuna cu personalitatea ei de leu. nimic din astea, in mod surprinzator suntem de acord in opiniile critice, cu mici variatiuni pe care le brodam in functie de firea fiecareia, eu, cu tivituri poetice, ea cu distantarea celui care stie ca sunt doar artefacte, fara sa le idolatrizeze, cum fac eu, transformandu-ma in vestala lor.
si cu asta, desi ea nu-mi citeste blogul, ii multumesc ca exista si lui Dumnezeu ca mi-a facut parte de asa suflet langa mine.

lacomia

simteam de ceva vreme asta, ca s-a sfarsit iremediabil. si e adevarat. cred ca suntem nostalgici dupa ipostaze ale propriului eu. ale eului care se detaseaza de cel pe care-l purtam zilnic pana la rutinizare. in momentul in care simti ca eul tau topeste osmotic generatiile anterioare de euri inscrise in adn, te si gandesti ca esti pe punctul sa inchei un ciclu evolutiv si sa predai stafeta mai departe. in mod sigur aviditatea de a trai, setea exacerbata de simtire, e tot un pacat corespondent al lacomiei. si lacomia stim bine ca se domoleste prin cumpatare. daca suntem crestini, se presupune ca trebuie sa fim in stare sa ne luam Crucea.

tara bilantului

cum se face ca iar timpul se contracta din ce in ce mai mult, si sunt doar ani, secvente de gratie in decursul existentei noastre milimetrice, in care Cerul ingaduie sa simtim ca traim? anul trecut reusisem sa ies din timp, si din februarie incoace am revenit, asa, ca la o aterizare inceata, prudenta si previzibila, dar la care rotile scrasnesc, incapatanandu-se sa refaca aderenta cu solul. astfel ca am ajuns de vreo saptamana sa ma confrunt neputincioasa cu imposibila iminenta a unui alt zbor. pentru ca de prin mai anul trecut soarele stralucea altfel, lumina se dispersa altfel, aerul mirosea altfel, si acum nu-mi ramane altceva de facut decat sa inspir cat mai adanc arome imortalizate in subconstient.
poate e doar germania de vina, tara in care se implinesc vise si mor sperante, cum mi s-a intamplat mie mereu. monitorul evolutiei mele profesionale, barometrul succeselor mele, cu corifeii pe care nu-i mai pot impresiona prin carti si articole, nici macar prin proiectul de la iasi, care e cea mai mare realizare de mult timp incoace, care au gasit potrivit sa-mi reproseze de data asta ambitia excesiva. nu, de data asta s. a privit tinta spre inelarul stang si a pus reprosator o intrebare, pentru ca in noiembrie aflase ceva de la mine care ii intretinea curiozitatea, si a trebuit sa ma scuz cumva ca i-am inselat asteptarile, eu, care niciodata nu l-am dezamagit, pe el, s., mentorul meu stiintific si idolul meu multa vreme. stateam in biroul lui cu esarfa roz de anul trecut, erau peste 30 de grade, a intrat managerul lor si nu intelegea cum rezist infasurata in ea, dar nu stia ca ma simteam infasurata in flori, si atunci mi s-a facut cumplit de cald, am simtit ca ma sufoc, ca imprimeul ma strange de gat, si m´-am jenat pana la ultimul grad de ce am putut sa nu las sa se intample. si acum mai primesc sfaturi ca trebuia sa mai am rabdare, numai ca putina lume stie ce greu imi e mie in lumea asta cu un suflet care nu-i apartine si care se pune de-a curmezisul a ceea ce in vietile altora vine firesc. si s. era mai necajit decat mine cand a aflat motivul, ca de fapt a fost un sacrificiu pentru viata stiintifica. suna pompos si artificial, si din asta nu e adevarat decat ca scrisul face parte din mine si ca nu pot fiinta altfel. doar ca l-am linistit eu, spunandu-i ca sunt multumita de viata mea, si s-a linistit si el.
atata ca toata lumea asta, binevoitoare sau imbecila, uita un lucru esential: ca nu se clinteste fir de par fara stirea lui Dumnezeu. si ca ce e pe pamant si tine de teluric trece.

münchen, vara

münchen, total altfel decat pana acuma, vara ca o afrodita in deplinatatea feminitatii ei, vilele elegante si somnolente din pasing, imprudenta mea de a incalta numitele sandale veronesse si de a ma alege cu rani. caldura era in stare sa-mi reduca perceptiile la contemplari tacute de tip exclusiv vizual. si cand duminica, dupa slujba de la alter peter, apar la bayerische staatsbibliothek in faldurile unei rochii pana in pamant de culoarea prunei, primesc un mesaj cu un link catre taylor swift, love story, si o floare, si intreb ce legatura are cu mine, la care fireste ca nu mai vine nici o replica, doar asa, ca o ironie amara, eventual si la post festumul de vineri, in amintirea lui 7 iulie, cand iar am uitat ca e vineri, zi cu program scurt, si ca in romania era ora 3, si ca e zi de herastrau, si i-am urat un penibil "servici usor", dupa care m-am uluit cum reusesc mereu sa-l conving de contrariu. si mai grav e diagnosticul pus de l., cunostinta din avion, dar iar ma fac ca fentez realitatea, deliberat, fiindca altfel eu stiu cel mai bine cat de banala e si m-am ferit mereu de prozaic.
si desi eram absolut convinsa ca dupa italia nu ma mai poate clinti nimic de la locul meu, s-a intamplat iar. probabil aceasta inmormantare la care nu mai ajung, sau pe care nu o las sa aiba loc, sau, si mai probabil,in urma careia port doliu. la intoarcere, am zburat via sibiu, si pe drum de la sibiu la bucuresti, ramasesera in avion vreo 5 persoane, si traversam muntii, si la un moment dat vad un baraj, un rau tulbure si trist, si in mintea mea e vidraru sau vidra, si izbucnesc instant in lacrimi, care cad cu zgomot pe obraji si de acolo pe hublou, si poate mai departe in rau, printre perdeaua de nori, sub care se formase un curcubeu, si vine stewardul si ma intreaba daca vreau sa beau ceva, si mi-e ingrozitor de jena de cum arat, si ii spun ca nu. eram oricum inecata.
si cobor la bucuresti demna din avion si ma izbeste la otopeni un val de caldura, si mi-e o sila viscerala de vest, de modernitate, de acest secol damnat, chiar si de cum am citit iar ca iesita din minti la muenchen, de oameni confuzi, de exaltarea nevoilor trupului, de necesitati si imperative sociale. din fericire, in spatiul ortodox sunt din nou acasa.

pompei

goethe a spus, la intoarcerea din italia, ca nu va mai putea fi niciodata fericit. asa cum vad acum lucrurile, fericirea e un streang pe care ni-l legam singuri de gat. gandind mai aerisit, evenimentele par sa se altoiasca mai bine pe trunchiul asteptarilor. si pentru ca acolo m-au uluit cele mai mari lamai din viata mea, am sa adopt si eu atitudinea din proverbul cu para malaiata, asteptand sa imi cada un fruct in gura, fara sa culeg eu vreun mar din vreun pom si sa mai induc in eroare si pe altii. la pompei m-au palit odata cu soarele diverse consideratii, pasind intr-un sit arheologic plamadit din combustii de diverse tipuri si revigorare a unui trecut pagan. am avut sentimentul acut al confruntarii cu dimensiunile carnale ale unui ev frustrat de ce da sens vietii omului, cunoasterea Creatorului. m-au infiorat strazile pustii, clocotind de magma unui soare ostil, casele strajuite de bolti de vie, gradinile care se terminau cu capete de chiparosi si tufe galbene, toate strajuite de vezuviu. o lume infatisandu-se ochilor de secol 21 in toata nuditatea ei grotesca si in acelasi timp inofensiva, scoasa din pamant pentru devoratori de senzational, si adusa sub daramaturi pentru un stil de viata pe care il cultivam si noi, crestinii de azi, care spre deosebire de romani nu mai avem insa nici o scuza. multe grade in termometrele italiene si euforia calatoriei, o combinatie generatoare de miraje in desertul pavat cu lendrii, maci si cactusi, in care imaginatia mea urzea urme de romani chipesi, dornici de paine si circ, sau matroane respectabile, ingrijindu-se de tihna caminului, apoi odihnindu-se sub un arbust molatic din gradina. apoi un capitel solitar in caldura ce degaja aburi, un cer laptos din care nu picura acum decat jarul unui soare de ieri si azi, si pe fundal vezuviul, bland si resemnat, impadurit si proteguitor. la iesirea de la porta marina se deschidea, dupa mai putin de un km, marea.