vara inainte si dupa la tara

nichts scheint richtig zu sein, und doch ist alles so richtig in seinem verzweifelten elend. ca de obicei, vechea traiectorie, dar acum cu mult mai rau, sfarsind prin a inchide telefoane si intrerupe conversatii de consiliere pe fb. Sunt stoarsa, efectiv. am condus, si la ducere si la intoarcere, ca in transa, simtind ca abia mai am putere sa schimb vitezele. incerc sa fac sa fie totul ca anul trecut, dar am pierdut punctele de reper, sau mai precis pendulul e vesnica deprimare. ma consoleaza serile m.c., cu jurnalul lui "ZEN", care e cronica a ceea ce se ascunde dincolo de succes; fraze repetate de nu stiu cate ori cu "sunt teribil de nefericit". cum priveste cu infinita "duiosie", cuvantul lui d. cand se gandeste la mine, chipurile, mutrita micutului gabriel, in care isi regaseste si nu trasaturile, si pentru asta il iubeste si mai mult. i'm sick and tired de amintirea lui b., frecventand fantomatic camera de la c. si privindu-ma absent din coacazul plantat de el. ma lasa rece, efectiv. pot sa-mi caut nu stiu cate lucruri si oameni sa ma fascineze. dar nici asta nu-mi mai lipseste. simt cum ma dezintegrez, singurul obiect stabil era corsa la 120 km/h. incerc sa ma gandesc la ce ar mai putea fi nou. si bine. nu cutez sa sper. acum aproape un an totul avea sens, sau nu, in deruta mea nu, dar era nou si datator de speranta.saptamana trecuta credeam ca se deschide o poarta, fara sa astept nimic, propunandu-mi doar sa ofer, sa vindec. tot o masina albastra, langa parc, la amurg, o privire verde prin ochii mei si dincolo, scrutandu-mi tot adn-ul, si in secunda urmatoare verdictul linistitor ca nu. formidabil ce repede a decis totul. am planurile obisnuite, sa termin cartea in vara asta, si articolul pentru paris, din octombrie. cu sevilla, sa vedem, inca nu stiu cat ma mai tin curelele. c. e o imensa dilema nerezolvata, nu stiu de ce iubesc locurile de acolo pana la autoliza, fara speranta, si in secunda doi ma urasc pentru asta. as vrea sa le mut in alt spatiu, in alt timp, cu alti oameni, cu cei care erau in copilaria mea. a. va naste un baietel zilele astea, incredibil! nu voiam decat sa nu ma excluda din vietile lor, dar am cerut prea mult, imi fac reprosuri si pentru asta. cu fiecare vara e acolo mai sufocant, nu mai e loc pentru mine, sunt doar ei, care propasesc, se inmultesc, cresc si stapanesc pamantul. eu doar ma scufund intr-o mlastina, din cauza pasilor nesiguri pe nisipuri miscatoare. acolo totul doare, da palme si apoi vindeca, intr-un santaj perpetuu, nu ma pot sustrage sentimentelor care imi sunt demontate la orice pas. acolo pana si corsa e timida, pe teren nesigur, care nu ii apartine, si umblam amandoua ezitand, incet, sa nu suparam pe nimeni.

priviri

ma gandesc rar la el, si in majoritatea timpului e vorba pana la urma doar de momente comune. zilele trecute, dupa odiseea de la braga-lisabona-frankfurt si o aterizare ratata si transformata in decolare, sau revalorificata, ma rog, cum am tins sa fac si din ultimul esec, am plonjat direct in congresul germanistilor, sau mai bine zis am aselenizat. pentru ca nu mai era nimeni cum stiam. desi alterate de trecerea celor trei ani, nu chipurile erau diferite, ci starea de spirit pe care o emanau sau o inscenau. cel mai probabil raman insa la convingerea confirmata de el in martie ca sunt doar eu, cea care reprezinta in maniera schopenhaueriana, cazand victima propriei vointe si propriilor proiectii. reconstruind prin reduplicare, pana la paroxism, uneori pana la disolutie. cum se intampla, zi de zi, si cand credeam ca se atinge, prin cine stie ce miracol, un echilibru, nu, reprezentarile paraseau iar in ultima clipa pista de aterizare, pentru a porni in sus fara obiectiv, fara un plan de zbor, fara repere, fara o ora de sosire. asa cum disparuse cursa de la frankfurt de pe tabela din otopeni. era probabil rezultatul acumularilor a zeci de ani, care nu apucasera nici in 2009 sa coboare la sol. iar atunci se atinsese un prag de minim, dincolo de care, in ambele directii, orice era posibil. imi doream punctual sa se termine, sa ma cufund intr-o liniste prozaica, dar sanatoasa, pentru a ma putea bucura de realitate. numai ca realitatea trebuia fentata, si lucram amandoi consistent la cosmetizarea ei prin sedinte repetate de make-up cu branduri costisitoare. daca probabil ar fi fost una convenabila, say posibila, nu mai era nevoie de evadare si de reprezentari. te sustragi unui fapt cand exista inconveninente, si ma incapatanam sa raman prin boicotul realitatii, fabricand un camuflaj care sa o prezinte in culori favorabile, sau sigure. poate asa a fost, numai ca prea multele aparente indiscutabile nu imi lasau prea mult spatiu de manevra. eram prizoniera constructelor de o viata si de cativa ani, dar mai ales a unei pseudorealitati de a carei valoare de adevar ma indoiesc si azi. fara indoiala ca daca as lua-o de la inceput as proceda la fel, pentru ca intreaga constelatie de evenimente si schimburi de lumi, asa cum era pusa in scena, era irezistibila. poate nu am incercat suficient sa ma opun, pentru ca nu am avut motiv, nici nu mi-am pus problema, m-am lasat absorbita. si iar au venit clipele cand nu mai existam, si le-am gasit dureroase ca atunci, dar am gasit nimerit sa ii fac cadoul capitularii fiintei mele in fata simplei lui prezente. acum imi spun ca el nu trebuia sa faca nimic, decat sa existe si sa respire, si cel mai important, sa deschida ochii. in fata carora nu mai aveam nicio putere, intregul univers se pulveriza si incepea o alta lume. m-am intrebat de fata cu el daca e culoarea, sau e privirea, sau expresia fetei, sau de fapt numai eu, inventand si atribuindu-i insusiri care de fapt imi apartin, in stare de latenta, infipte undeva in subconstient? se pare insa ca nu e suficient sa ii recunosti victoria totala si neputinta ta absoluta in fata existentei lui. iar incetasem sa mai fiu, era numai el, iar eu nici macar victima, dar nici perechea lui, din moment ce tot timpul nevolnicia ma incarcera intr-o imposibilitate productiva. am crezut multa vreme ca refuzam sa mai conduc din pricina lui, cand statea in dreapta mea trebuia sa fac eforturi inumane sa-mi inchipui ca sunt stapana pe situatie. nu trebuia sa spuna nimic, simpla prezenta ma hipnotiza, nu ma mai lasa sa traiesc, imi fura toata energia vitala. culorile ochilor variau nu numai in functie de conditiile meteo, ci mai ales de dispozitia sufleteasca. erau albastri cand l-am cunoscut, in soarele orbitor din israel, cand era nesigur de ce se va intampla. erau verzi, cu inflexiunile indefinite de turcoaz si azuriu, inducand in eroare, desi stiam atunci ca e fericit. au ramas asa mai tot timpul cat a fost cu mine. deveneau aproape gri chiar daca afara nu erau nori, dar il astepta o zi grea la cabinet. in intuneric ii ghiceam azurii, cu luciri de piatra rara, cu valuri blande si racoritoare, mirosind a alge si spuma din larg, sau fosnind a padure moale de dupa ploaie. la c. s-au intunecat brusc, si atunci m-am intrebat ce caut acolo cu un barbat strain care nu stiu cine e. in ultimele zile, in cismigiu si la p., au redevenit albastri, usor decolorati, fara expresie, purtandu-i ca si cand nu erau ai lui. nu am inteles niciodata ce ce s-a inchis asa repede in el si a tras toate usile dupa el. si nici nu am sa pot sa-mi iert iesirea din viata lui, stiind ca ar fi insemnat disolutia mea continuarea. uneori imi spun ca poate nu voi mai vedea niciodata o asemenea privire, care in mod clar m-a marcat pentru totdeauna, fara ca el sa stie nimic din toate astea. am incercat aseara sa inregistrez schimbari de umoare si colorit la alte perechi de ochi, cel mai apropiat exemplu fiind r. nimic. poate imi era totul adresat mie? voiam de fapt sa ajung aici: intr-o seara ma apropiam de p-ta sudului in 381, ar fi fost o crima sa ma fi urcat la volan dupa cele 16 ore de congres, si tot vaitandu-ma in sine de lipsa de repere afective, observ intr-un mic scuar cu flori un caine. cred ca era trecut de ora 23 si isi facea culcus. cateva secunde a cautat cu privirea catre mine. apoi s-a asezat cu minutiozitate, descriind liniile curbe care ne fac sa spunem despre ei ca stau colac, buni de mancat. in schimbul nostru de priviri am inteles ceva ce m-a linistit. in ultima vreme cautam intentionat sa intalnesc priviri, de barbati sau femei, fara preferinte, si le sustineam cateva secunde. eram curioasa de ce au sa-mi spuna. unele tradau o lipsa acuta de afectiune, altele, dimpotriva, disponibilitatea de a o oferi. empatizam cu ambele categorii si rezonam cu ambele tipuri de neimplinire. le spuneam si eu la randul meu cate ceva despre mine, dar ma retrageam cand privirile zaboveau iscoditor. erau de cele mai multe ori ochi de culoare inchisa, insa am citit in toti caldura care mi-a incalzit multe seri de iarna in autobuz. si poate si de asta apelam la acest vampirism, la acest furtisag si insusire gratuita si clandestina de iubire. iar acum cateva seri am avut poate cel mai consistent schimb de energie afectiva. ce culoare au ochii cainilor? pe r. am sters-o azi de pe facebook, desi ea in sine nu merita, doar ca sa inchei cu totul un capitol. pe care nu pot, cu obiectelele tronand pe birou si prin cotloane, pentru ca nu vreau, chiar daca ultima floare in glastra rezista fara sa o ud de atata timp, doar fiindca nu ma indur sa o arunc, nici sa o las sa-si urmeze ciclul biologic firesc. nu stiu cu ce se hraneste, trebuie ca cineva din casa se milostiveste de ea si ii mai toarna in cap cateva picaturi de apa, pe care, ca o cactee ce e, le tezaurizeaza pentru luni de zile. in fapt, astept sa moara singura, nu o pot arunca, eutanasia nici atat. cainii au de regula ochii caprui si calzi, priviri matasoase si umede, cersind atentie si daruind din belsug fidelitate si caldura. cainele de la piata sudului doar se pregatea de culcare si ma imbia si pe mine sa-i urmez exemplul. odihna, ca solutie fiziologica, fireasca, la tracasarea ultimilor zeci de ani.

de la capat

sunt la lisabona si in tara e putin de miezul noptii. stay on this road, cred ca aha, pe magic fm. am incercat sa ma recompun din amintirile de la salerno de acum doi ani. imi lipsise teribil vegetatia mediteraneana, cu palmierii nonsalanti din curtile oamenilor, sau lamaile pantecoase. la braga in parc cazusera portocale pe jos, si cand am revenit in dupa amiaza de dupa intalnirea cu studentii nu mai erau. una din ele crapase si se vedea pulpa suculenta. de Pasti am primit cadou o crema braziliana de maini pe care scrie "polpa para as maos". ce am vazut pe drumul de la porto pana la braga mi-a hidratat consistent sufletul, deschizand porti catre reactualizarea momentelor din italia. si mai ales aromele, preponderent rurale, de fum amestecat cu ierburi aromate si fructe inca tinere. in seara cand am ajuns la braga orasul se costumase de sarbatoare pentru "semana romana". barbati si femei in straie romane inviau vremuri inca persistente in adn-ul portughezilor si al meu, desi eu una ma vad mai degraba descendenta a dacilor. de toate varstele, iesiti in procesiuni pagane, invartind gratare, sau pazind standuri inmiresmate, participantii sclipeau in straie dintr-o lume care parea dintr-o data incredibil de aproape. am strabatut cu valiza trecuta prin filtrele aeroportuare de la frankfurt si porto ulitele invaluite in aburi de antichitate si am avut de la primul contact sentimentul de apartenenta care imi recomanda un oras nou ca familiar sau nu. la lisabona am coborat din trenul de mare viteza dupa 3 ore si jumatate in care am ametit, in gustul amar lasat de ce citeam in cartea gabrielei adamesteanu, "dimineata pierduta", cumparata in acele zile magnifice de septembrie anul trecut. langa mine se asezase cineva cu un parfum cunoscut, pantaloni de vara beige si ochelari, cum am observat mai tarziu, D&G. nici nu se putea altfel. iar eu am coborat la lisboa oriente si am schimbat doua metrouri, ajungand necomplicat la destinatie, dar cand m-am uitat in oglinda camerei cu mobila de secol XVIII vazand alta persoana, venita din alt timp,cu alti ochi, tarand fusta de la roma, purtata abia la Locurile Sfinte, ca un cadavru in urma mea. un sentiment de sfarsit de lume, de imposibila vedere in viitor, dar si de iremediabila intoarcere. azi am ajuns undeva langa o buganvilla mov, un copac intreg, cu raul tejo in fundal, dar cu efect martimim, si doua indience mi-au facut o poza. am ramas surpinsa sa descopar iar alt chip. de data asta din viitor? eu, asezata fara voie, dar ferma, in fata pomului mov, acoperindu-l cu mine si cu umbra mea, pentru ca am invatat cat valoreaza o umbra. bouganvilla a ramas floarea mea preferata, fara sa cer permisiunea cuiva sau sa renunt la ea. sunt tot eu, in stare sa decid ce vreau si ce nu. si la Lisabona mi-am demomstrat din nou ca trebuie doar sa vrei sa te asezi in calea sperantei si a viselor. visele mele inca se grefeaza pe florile mele preferate de acum 2 ani si un an, din tarile cu climat mediteranean si mult visat, si timpul imi va da dreptate ca nu gresesc.

colaj

mi-am pus lykee li, iar, azi, cand am traversat centrul vechi cu ochii in lacrimi. e prima oara? da, prima oara de cand declaram acolo, intr-un sms, ca le insir pe ata ca pe margele, si replica suna ca se vor transforma in smaralde. cantecul suna ca asta vara/toamna sau al catelea anotimp din alta ordine si galaxie a fost, si eu as putea afirma, dedublandu-ma sau detripladu-ma sau demultiplicandu-ma ca sunt aceeasi. ma mint, de jumatate de an ma mint in nestire, lucrand minutios la un scut de protectie. de ce nu am atata curaj sa marturisesc ca sufar? dar nici asta nu mai stiu daca e adevarat. pune-ma sa ma urc la volan si in secunda doi demonstrez contrariul. de cand traiesc fara sentimente simt, tocmai, ca nu traiesc, si asta e cool. aseara la internations am iesit cumplit in poze, si culmea e ca le-a facut un fotograf profesionist. in pozele lui ieseam intotdeauna minunat, in cea din piata ateneului cel putin paream desprinsa dintr-un goblen de epoca. cand am aterizat de la iasi la bucuresti m. declara ca das wuerde sie sich nicht jeden tag antun. saptamana viitoare plec la porto. ca sa ma invat minte, locatia din bd. primavarii si ce a mai continut ea au fost un fiasco ce a culminat cu invitatia unui gentlemen turc de la ambasada, de varsta alor mei, luam cina impreuna in weekend. mai bine de atat nici in cosmarurile mele nu se putea.

the arrival

am venit. imi doream mult sa ma intorc la bucuresti, orasul de peste sufletul meu, ca un pod peste o apa cu maluri imposibil de conciliat. nu cum e c., matrice vitala, spatiu al angoaselor, barometru al neimplinirilor. cum a fost cand a venit b., ca sa implineasca, si de fapt a confirmat o imposibilitate. atunci nimic nu avea mai mult sens decat el si cu mine acolo, numai ca eu incetasem sa exist, si nu mai era decat el si cu m., care acum a devenit si ea altcineva. si el e altcineva, cel putin din noiembrie anul trecut, si din nou in martie, cum nu as fi gandit in veci ca isi poate schimba culoarea. in multe randuri am realizat ca nu imi e dor de momente si de mine, cea din clipele acelea de gratie, ci de el, numai de el, asa cum e si cum nu pot fi eu cu el. azi noapte cutreieram intre somn si veghe str. pitar mos, ca ieri aievea, si sunt devoid of feelings, tocmai de aceea am libertatea sa dispun de mine si de ceilalti dupa bunul plac, si de aceea spun ca nu ma dor amintirile, nici nu-mi lipseste, si nu pot face nimic,si nu vreau, pentru ca nu se mai poate face, a intrat totul in mormant si nu mai invie.
sunt doar eu si cu orasul meu preferat, singura ca si la münchen, dar inconjurata de oameni si de familie, dar fara sentimente si probabil si ohne eigenschaften. azi aleile, blocurile si copacii de pa strada mea nu aveau sens, iar acum aproape jumatate de an sclipeau in clestarele palatului care se invartea dupa soare. n-am sa uit, pentru ca nu am de ce, acum niste ani am uitat ca sa ma eliberez, dar acum sunt libera si imi permit sa nu uit.
nu, nu e cum crede el, alles in meinem kopf. tot ce nu e din lumea asta e din cealalta si Hristos nu e din lumea asta. cand a venit realitatea sa inghita tot, atunci nu mai era El si s-a cunoscut. de asta am preferat sa raman langa El.

ca o ninsoare

am asteptat saptamana trecuta mailuri, mi-am verificat casuta postala de nu stiu cate ori, am dormit catre sambata ceva mai agitat ca de obicei, toate simptome tipice. si cand, atunci totul s-a topit fara sa mai fie nevoie de nimic. o liniste invadatoare, prin ploaie, de unde era atata entuzism rasarit unde din cer turna, sau poate eram pe urmele altcuiva fara sa stiu? azi fireste ca nu mai eram atat de dislocata de lumea reala ca de obicei, asa ca am parcurs traseul de la marienplatz, theatinerstr. si pana la stabi fara sa pot reface nimic din ce stiam: nici diminetile mele curente,cu creierul spalat ca sa incapa numai a doua mea carte si rezzori, nici dupa amiaza si seara de sambata. amintirea lui r. a fluturat altfel de cum m-a bantuit azi, in soarele cu iz de vara, cea a lui b., spunandu-mi cuvinte frumoase, dar care in mintea mea erau lipsite de continut, ba deveneau chiar sterile, pe alocuri vulgare. pana cand r. nu reapare, sunt amandoua amintirile cumva la fel de volatile si de domeniul imaginarului.
r. nu inlocuieste nimic, nici nu reface, dupa ce a vindecat doar confirma. sta ca o oglinda langa mine si in fata mea si ma arata uneori ca pe o alba ca zapada, alteori ca pe mama vitrega. fara forta devoratoare a sentimentelor. dimpotriva, sa astepti sa vina linistea din nou si sa se astearna ca o ninsoare, venita firesc de Sus. nu ca pe un cires copt, sau ca pe o para care sa ti se topeasca in gura.

altfel

sunt la münchen si absolut nimic nu mai e nimic ca atunci, h. descrie cu bolidul lui aceleasi bucle elegante si bruste,voiam sa intreb la cate mii de ture schimba viteza, numai ca stateam in spate si dormitam. pe care intre timp le decriptez din proprie experienta si asa totul devine previzibil. g. se preface ca are iar totul sub control improscand in toata lumea cu noroi ca sa straluceasca el in soare mai bine. e. a avut pana in iarna dureri insuportabile, pe care le-a tratat cu injectii cu aur de 1000 de euro doza. s. are un nepotel si o nepotica, amandoi sositi la distanta de cateva zile. stef a cazut in modul cel mai stupid intr-un magazin cu bauturi si s-a ales cu semne albastre pe fata. p. a iesit aproape definitiv din peisaj. ca sa vina r., care e cum ma gandeam si nu ma gandeam, extrem de surprinzator de minunat. cei de la capela s-au mutat la alte haidhauser kirche, o. s-a ingrasat si are alura unei starete infrigurate si inhaimurate. c. e mai liliala ca de obicei, si aduce a inger speriat.

nici eu nu mai sunt nimic din cea de atunci.fara sentimente, trairi, aruncand priviri care nu mai comunica nimic. la münchen eu si g. facem bilanturi, tragem concluzii.

aseara n-am mai avut timp de asa ceva. nici macar, cum ma temeam, ca ma voi adanci in priviri albastre, pentru ca a plouat si apoi a venit repede intunericul si nu le-am mai putut citi culoarea. am savurat linistea pe care nu o aveam cu b. si care imi lipsea enorm. eram in alta lume, si totusi la 12 noaptea, in noaptea in care s-a dat ora, cand am iesit din "reitschule" tronau bmw-uri albe, unele cu farurile aprinse de priveghi, pe ludwigstr. se gonea cu viteze astronomice, la odeonsplatz niste adolescenti coborati din masini de lux isi faceau poze. in grupul repectiv de tinere, una purta un voal de mireasa, asortat la pantalonii negri multai si tricoul alb.
si r. e minunat, nu a trebuit decat sa vina si sa fie acolo si sa spuna nimic, doar ca sa alunge departe amintirea lui b. mi-a anticipat non stop reactiile. probabil nu am nimerit intamplator in cafeneaua unde pe vremuri era o scoala de calarie, ca sa trecem apoi pe langa roibul alb de metal fabricat in bavaria si la un moment dat sa-mi povesteasca despre polo-ul lui rosu, cu putini cp. si cand si-a desfacut bicicleta de unde o parcase, eu raman cu privirile pironite spre brienner str., unde un bolid alb intra in curba accelerand si franeaza brusc, el nu vede, e aplecat peste cablu, dar aude si zice "ein toller typ", ca si cand mi-ar fi citit gandurile. cine e r.? in amintirea de acum 10 ani de la jena, e m. de la berlin? sau e explicatia stiintifica la ce a fost, fara sa spuna mare lucru, doar ascultandu-ma? nici nu stiu daca ma privea in ochi, erau momente cand simteam ca nici nu e acolo, sau ca e altcineva, o alta fiinta. in 2009, r. anunta, acum r. a vindecat, ca un balsam incredibil. nu mai stiu. decat ca simt ca r. e si va fi foarte fericit.

hibernarea

ok, deci toate sunt in ordine, tocmai pentru ca de fapt nimic nu e, dar tocmai asta ma constrange la maxima prudenta si coerenta cu viata mea, si cand intru triumfatoare ca de obicei la BAR si ma pregatesc de inca o zi de vineri in tihna obisnuita, ma trezesc cu acel approach pe care il regret de ieri si pana azi incontinuu. adica de ce, how come, wieso, ca ce chestie??!! aveam si eu o strategie: sa nu am o strategie. si acum, luata total prin surprindere, in loc sa ma flateze, mi se pare dezonorant. pentru ca realmente am interiorizat pana la osmoza concluzia ca nu am nevoie acum de confirmari, tocmai pentru ca imi lipsesc momentan si compania mea ma conforteaza la maxim. ce a fost frustrant si periculos pana la urma din tot episodul de ieri a coincis cu repunerea pe soclu a lui b.," cu care nimeni never ever nu se va mai compara", "la a carui inaltime nobody in vecii vecilor nu se va mai ridica", caci "cine mai stie mai bine ca tine..." s.a.m.d, usw., etc. cel mai mult in perioada asta am avut nevoie de mine in ipostaza impreuna-creata cu el si pe care mi-a lasat-o mostenire, care, altoita pe vechile radacini, mi s-a parut un monument. e lesne de inteles de ce am preferat sa ma asez pe mine pe soclu in locul lui, de vreme ce investitia in mine a fost mereu cea mai sigura si de incredere. si asa, de atunci si pana acum, ma contemplu in tacere, cu multumirea omului flamand care si-a astamparat foamea cu o mancare careia nu mai are rost sa-i dea vreun calificativ, si in acelasi timp, pe acelasi principiu al unei calde tolerante, pe toti cei din jur. nu ma asteptam in ruptul capului sa vina cineva sa-mi tulbure hibernarea dulce si securizanta pentru care am muncit serios sa o dobandesc. ca si cand suna ceasul aiurea, fara sa-l fi potrivit. si in seara asta la dedeman, fireste ca era el in gandurile mele, mai precis eram eu si el si imensa magie de atunci, care acum e total incompatibila cu peretii de zapada de afara si noroiul si baltile prin care iar am murdarit-o azi pe corsi. la raioane de mobila si accesorii eram ca o mamica ce proaspat a pierdut sarcina, sau copilul, si nu mai are ce cumpara, desi venise, sau nu, in acest scop. ca atunci cand m-au sunat de la una din firmele de atunci de la targul de nunti de cu doua zile inainte sa ne despartim sa ma intrebe ce am hotarat, iar eu am raspuns ca s-a anulat totul. asa ca ce cautam eu de fapt in raionul respectiv? sau ca oamenii care isi pierd o mana sau un picior si amintirea membrului-fantoma e cu ei mereu. "in amintire totul e arhetipal, poleit ca la inceput". ce confera vesnicie unor oameni?

reintalnirea

am reintalnit-o pe d. azi. ma gandeam cum era cu ea si cum e fara ea. au legatura imixtiunile celor dragi in viata noastra cu confortul nostru mental, spiritual? prima data era sa n-o recunosc, apoi o voce indescriptibil de delicata, un ton defensiv ca o suita de mangaieri ale strunelor unei harfe. nu am mai auzit de infinit de multa vreme asa ton, poate l-am asociat involuntar cu al mamei. apoi, dupa cateva ceasuri, mi-am recunoscut umilita slabiciunea in fata propriului sentimentalism. cum e posibil? atata infuzie de blandete si gingasie, cum nicicand nu am banuit la ea. cum e posibil? poate ea a fost mereu oglinda mea, asa cum incercam eu sa-mi induc si cu b.? si acum recunosc calitati de care m-am privat prin vointa proprie si pe care le-am indragit pana la limita irationalului?sau eu, cea de catva timp puternica, consimt, pentru o schimbare de decor, sa ma las impresionata? sau mi-am dorit din august si pana acum sa se intoarca? sau, dimpotriva, tanjesc dupa candoarea de care am fost deprivata vietuind langa el?

cum sa nu suferi cand iti inchipui ca suferi

incerc sa inteleg de ce. de ce nu pot demarca o suferinta de alta, poate ca sunt amandoua de calibru asemanator si intra in osmoza? sau se neutralizeaza, dimpotriva, una pe cealalta, si impreuna orice vibratto din fiinta mea? nu-mi amintesc sa mi se fi intamplat. nu am fost pana acum un om filantrop, dar acum traiesc stari ciudate, combinatii paradoxale de empatizari mentale si uri viscerale si fara motiv, ambele lipsite de cea mai mica urma de participare afectiva. credeam ca ce a urmat verii lui 2009 a fost greu, ce a venit dupa vara lui 2011 e imposibil de suportat. fara armura de aici si pana la cer a unei prefacute indiferente. care imi blocheaza accesul la simtire. printre pozele din israel l-am descoperit pentru prima oara pe un drum care nu stiu unde ducea, si ca dovada, nu sunt nici acum sigura ca era el. am rememorat de mii de ori episoade, conversatii, priviri, culminand cu camera galbena de la c.,si nu mai e nimic sa ma induioseze, sa-mi confirme ca mai sunt o fiinta umana. din valea plangerii nu te mai poti intoarce, imi vine acum in minte basmul lui ispirescu. uneori imi spun ca am uitat enorm din dupa-amiezele din septembrie, iar atunci nu scapa nici cel mai mic ton de culoare amintirii mele. e dureros ca inima mea nu sufera ca o bucata de carne, ca nu se indoaie in suspine, ca ochii nu varsa lacrimi, ci binecunoscuta substanta sarata care la femei apare ca exces de prolactina, ca l-am cedat de bunavoie, fara nici macar sa ma resemnez, universului de unde a venit, ca in principal imi staruie in minte doar iritarea si epuizarea din ultima vreme.
una peste alta, e o reteta de invidiat pentru cum sa nu suferim din dragoste, iar eu raman la convingerea ca nu e dragoste decat cea care se concretizeaza intr-un angajament pe viata, pentru inceput, apoi reuseste sa treaca proba anilor.

despre 2011

acum un an pe vremea asta ma aflam la curtea de arges, la o pensiune de langa manastire, iar in noaptea de anul nou m-am intamplat in compania exclusiva a unor cupluri cu copii mici, unii in carucior, si la miezul noptii am iesit afara la artificii, m-am privit prietenos si cald cu convivii, cu care dealtfel nu aveam nimic in comun decat statutul ontologic (chiar, nimic!), si in efuziunea momentului mi-am promis in gand ca va fi unul din cei mai frumosi ani din viata mea. tot atunci am promis sa devin o sotie si o mama buna.

in februarie a nins mult si a geruit, si nu m-am crutat deloc si am insistat sa parcurc cat mai mult din materialele de la biblioteca. au fost zile in care mi-a fost un frig visceral, care a patruns pana dincolo de maduva oaselor, cu rezultat cert tratabil doar de antibiotice.

in martie am continuat lectiile de sofat si pe 15 am facut o simulare de examen si m-am trezit intr-o dupa-amiaza in titan, vazand cum politistii se urca si coboara din masinile candidatilor, si prin mintea mea a adiat un aer elidian presarat cu interventiile demonilor amiezii, si am facut 1000 de pasi inapoi si am scuipat in san. primavara impletea in plase moi cregile din parc, unde cu d. am hotarat sa ne facem noi promisiuni si sa dam un like pe pagina de facebook a dragostei.

in aprilie parcul i.o.r. era invesmantat ca o mireasa verde, rece si inaccesibila, tinand in maini tufe de narcise. m-am prezentat temerara la examenul de conducere, pe care l-am promovat cu zero puncte penalizare. intre timp, zona de examen era cartografiata pe nenumarate post-ituri, cu carioci colorate, si politistului i se facuse un portret-arhetip, pentru a fi sigura ca ii fac fata in oricare din ipostaze.

mai s-a insinuat lilial in calendarul inimii mele, asa cum o face de obicei, cu petalele nonsalante lasate de pomi sa ne ninga. asteptam pe corsi.

in iunie, prima intalnire si primul drum cu ea, o zi cu stropi fini de ploaie de pe cerul de acuarela pe la mihailesti, cu m., cat sa punem in functie stergatorul din spate. la reprezentanta am stiut din prima ca e ea, si am iubit-o tot de atunci.

in iulie am decis sa purcedem la c., primul meu drum pe autostrada, dupa vreo saptamana de nopti nedormite, trac si dureri de stomac. apoi chinuitoarele parcari prin m. si ploile, si fordul fiesta argintiu cu numar de metro care nu stiu ce cauta pe ulita noastra, ba stiu, sau nu, imi pot imagina, sau cum am mutat-o in ultima clipa pe corsi din calea crengilor salciei, alungate de furtuna.

in august am venit in bucuresti si am aflat ca sunt completely alone. ca sa o iau pe corsi in centru, trebuia sa ma vad acolo cu cineva. dupa cateva tentative de aerisit, shopping si lamentat cu a., am renuntat si m-am inchis in castelul meu. nici macar ca sa scriu, a fost o vara total neproductiva, ci ca sa agonizez in tacere. cu dureri de cap si in tot corpul. ca sa ajungem pe 25 la tel aviv si apoi la Locurile Sfinte.

pe 1 septembrie am primit un sms, de genul penultimului, de la b. era primul. "b. cu litere mici dar cu suflet mare". totul avea sens in septembrie, absolut totul.

in octombrie la c. tot avea sens, si eram atat de sigura ca avea for the rest of my life.

in noiembrie am inteles ca temerile mele aveau un suport real si ca trebuie sa fug, inainte sa-mi para rau. tot in noiembrie lumea de la c. a amenintat sa piara.

in decembrie am facut multe drumuri prin bucuresti cu corsi, am petrecut ore bune de Craciun la sectia de geriatrie a unui spital si m-am incredintat ca orhideea ai carei boboci se uscasera din fasa in septembrie are de adevaratelea ramuri cu rod.

cum e si nu e

azi e 1 ianuarie. am deschis fereastra si din lumea de afara nu am mai recunoscut, pentru cateva secunde, nimic. de parca anul trecut, cel putin, se stersese cu buretele in mod inexplicabil. in ritm galopant se straduiau sa dea navala in mintea mea amintiri de ani de zile, eram eu copilul, eu adolescenta care se lasa invadata de lumina nefireasca de afara, o lumina de primavara, oarecum, desi venita din alte dimensiuni.
peste noapte visasem pe b., care nu era de fapt el, cum fugea de mine la inganarea crepusculului cu noaptea si fiecare se indrepta intr-un final catre propria masina. dupa cateva decupaje pe pajistea de la c., de pe valea bucurii, careia cata ii spunea "valea bucuriei" si ne intreba daca sa mergem intr-acolo. nu-mi amintesc decat de apertura aceea incredibila in landschaft, cum se casca un drum intre dealuri si livezi de meri, adevarate gradini prohibite ale raiului pe vremea lui ceausescu, din care bunica mai aducea acasa trofee de trufandale cand circumstantele ii permiteau sa fie eroina in siguranta. nici in visul meu nu era nimic safe cu b., valea se cufunda in intuneric si dealurile amenintau sa ma stranga in menghina lor de muschi jilav. apoi, in secventa cealalta, bantuiam singura prin m., iar apoi s-au suprapus peste oraselul de provincie imagini din zona de granita de la betleem, si intr-un final un damb urcat in graba si masina lui b., care nu era masina lui. blue, blue, de doua ori, pentru ochii lui si pentru culoarea ei, si a treia oara pentru the way i feel. mereu am perceput ce era el si il inconjura la modul sferic, poate pentru ca el intruchipa, cumva, o fiinta androgina, sau oarecum hermafrodita, din moment ce, in mintea mea, era defectiv de complementar. b. era complet si nu voia sa recunoasca asta, si poate viata i-ar fi mai usoara de nu si-ar cauta cu disperare jumatatea care, in forma in care exista el acum, ii e accesorie.
in visul meu se prezenta insa ca o fiinta desirata, excesiv de inalta, cu trasaturi prelungi si membre atarnand, iar masina lui, altfel rotunda, o calina felina, se deformase asa cum scoti o guma din gura. iar acum, cand scriu randurile astea, imi e din ce in ce mai putin dor de el, pana la nivelul zero, pe care atingandu-l, am sa inchei.

unde duc drumurile care nu duc nicaieri

drumurile. drumurile pe care le parcurgem au in general o tinta. desi se spune ca unele nu duc nicaieri, ele au miscat mai mult sau mai putin tectonica interioara. weekendul asta cred ca am facut vreo suta de km numai in bucuresti, cu obiective precise. si pe cat de diferite erau locatiile, tot asa se schimbau si nuantele cerului de afara. plecat pe ceata, traversat zone cu soare tragandu-si nasul ca dupa o raceala, apoi ploaia de pe dn1, si aversa din fata casei nasei din h.c. m. cocotat pe scara, taind via, crengi fosnind a toamna, cu struguri mumifiati, fara seva, dar sclipind a sepie. am sunat la usa, telefon, pana sa-l vad pe m., apoi am revenit in masina parcata fix langa semnul cu restrictie, si stropii cadeau tandru pe parbriz. m-am oprit din intentia de a parca regulamentar si am ascultat. soapte picurand in ciorchini pe geam, punand ghirlande cristaline pe corsi, care in ploaie era mai frumoasa ca niciodata.inca inainte de a intra in casa si a inhala cu nesat aburul din bucatarioara in care se fierbeau la foc mic bucate de taina m-am dus cu mintea in mod reflex la o zi cu ploaie la tara. de vara sau toamna, curtea se invelea in valatuci de fum de la gospododariile din jur si vapori deliciosi, iar eu visam la mamaliga si varza calita. poate nu intamplator b. trebuia sa vina acolo in una din acele zile. ploaia se cernea ieri si se aseza pe geam cu discretia cu care stropii bateau in acoperisul cabanitei de lemn in care gateam in zilele calde la c. am fugit apoi, tragandu-mi gluga cum o faceam si cand ploua si traversam curtea pentru a culege patrunjel din gradina, in casa nasei, mai aruncand o privire corsei si spunandu-i din ochi cat ii sta de bine ploaia.
in urma cu trei luni (!!!) imi spunea el, chiar in fata casei unde eram acum, ca imi sta bine oriunde. in soare, atunci, venind sa o luam pe corsi de la ea. odata cu ce s-a intamplat si nu s-a intamplat, am inteles un lucru esential: ca suntem cu adevarat fericiti numai cand persoana noastra nu mai e pe primul loc, cand ne daruim. si chiar daca, in practica, drumul acela nu a dus nicaieri, a mutat munti in perceptia mea asupra vietii. exista intotdeauna plusuri in ceea ce in final evaluam ca nefast si ne foloseste sa le valorificam. pentru a ne pregati pentru a intampina mult mai pregatiti ce vine.

ce voiam si ce nu mai vreau

anul trecut am zis ca nu mai vreau ore interminabile in cladirea sufocanta din academiei, cursuri si seminarii redundante, seri de umplut pagini de jurnal cu ele, trac la volan. nope. eu voiam altceva. dar acum pot spune ca nu mai vreau nici ore interminabile de telefoane, intrevederi si vederi redundante, seri umplute cu priviri si interpelari false, fluturi in stomac la volan. nimic din toate astea.

de la roxette

am mers la un moment dat atat de departe, incat am scris pe o bucata de hartie, cum nu faceam nici in adolescenta, versurile unei melodii "de la roxette", cum ziceam atunci, de fapt a lui per, pe care a pasat-o belindei carlisle, incat sa fiu pe faza cand mai accesez youtubul. cel mai mult imi placea consideratia "my love rise on laughing mind/love talks to the roses/but you bring 'em bad bad weather". repetam ca dupa dictare vers dupa vers, iar cand ajungeam aici, dadeam din cap aprobator, ca un pustan rebel. din fericire, secventele au fost de scurta durata si efectul terapeutic surprinzator. so this was it. i'm happy, though, or otherwise, sau in alta ordine de idei.

following

in seara asta cineva fugarea pe altcineva, de fapt urmarea, sau urma, in straie negre, si talpile atingeau firav zapada, dupa ce se hotarase sa lepede incaltamintea. mi-a staruit in minte cateva secunde imaginea piciorelor dezgolite, ca niste ghiocei in albul proaspat si afanat, apoi miscarea intr-o clipa de infinita gratie, trecerea pielii calde, iesite din adapostul pantofilor cu toc, intr-o alta dimensiune, a valatucilor reci de zapada. si, surprinzator, intr-un final, marea, care mai avea putin si ingheta si ea, pierduta intr-o zare in care nu se mai credea descoperita, cu valuri aparent incremenite, tresarind ca niste coame de roibi neputinciosi.
lykee li following rivers, paradoxal acum nimic nu mai aminteste de vara, oricat am vrea sau nu sa credem. nu, eu nu. ok, si daca suntem maturi si strong si neimpresionabili, si duri si cu everything under control, si spunem cu zambet fals vorbe menite sa-i convinga pe altii de asta, si pe noi eventual de cat de josnici suntem, care e castigul? ca suferim mai putin, ca am devenit constienti de cat de accesorii ne sunt lucrurile lumii asteia. ce nu e in plus sau inutil aici? in seara asta cred ca grija pentru celalalt, sau jertfa aducatoare de bucurie pentru el.

maturitate

sunt atat de obosita incat am devenit areactiva si orice mi se intampla e pe acelasi plan de perceptie, si cum traversez evenimente absolut catastrofice pentru alt personaj al planetei, tot asa ma lasa totul rece, ma urc la volan si abia acolo sunt fuerte, desi poate acolo cea mai nesigura, dar in fine, nu-mi mai e frica de nimic, decat de mine, de ceea ce ar putea scapa vointei mele, si aici e iar hazardul, de care nu ma mai tem, pentru ca sunt letargica de multa vreme. sa vina intamplarea, dulcea intamplare, in conditiile in care nimic nu e intamplator, sa aduca si vesti bune, si bucurii reale, pentru ca singurul lucru REAL din viata mea e necazul, si ma bucur si multumesc pentru el, ca macar am ceva, desi pe de alta parte nici de el nu ma pot bucura in voie, din pricina afaziei in care ma aflu. in rastimpuri ma trezesc din anestezie si atunci plagile dor cumplit, atat de tare incat imi vine sa urlu, dar nu mai am putere, si ma bucur si de asta, ca pe trezie ar fi insuportabil. e asta definitia agoniei? nu, a maturitatii.

despre curaj

de multe ori, oamenii care ni se intampla nu sunt acolo pentru ei, ci pentru noi, ca prin ei sa ni se arate sau exemplifice o experienta. asa cum am observat, e mult mai sanatos sa masori obiectiv, tehnic, date de viata, decat sa le inzestrezi cu valoare simbolica, sau, si mai grav, sa le sui pe piedestale, inchizi in globuri de cristal, prezervi cu grija in formol, de unde sa le poti admira mai bine, pe socoteala autolizarii tale, a agonizarii lente si convulsive. nein danke, eu nu mai subscriu la altfel de practici. pana la urma, tendinta de idealizare a unor persoane din viata noastra e un reflex narcisist de preamarire in altii a sinelui nesigur, din moment ce ingurgitam de la altii felii complementare, a caror prezenta si necesitate e intuita cel putin subliminal. recent ma intrebam cum se face de psihicul uman e in stare sa raspunda uneori atat de bine la ceea ce i se induce pe cale rationala si poate fi convins, cu argumentele realitatii, mai bine decat a stiut sa cada in capcane facile, la indemana oricui, sau sa cedeze la conditionari momentane, sau sa devina depresiv doar pentru ca s-a alaturat in cele din urma convoiului mortuar de influente pesimiste din afara, ori propriilor temeri. toate astea neavand vreo justificare in planul vesniciei.
asa ca haideti sa ne inscenam destinul noi cu noi, lucrand putin si la partea de subconstient, mainipulandu-l discret sau asa cum merita, daca oricum nu avem nimic de pierdut. sa nu mai punem pe seama lui Dumnezeu ce nu iese asa cum dorim, sa-L rugam cu incredere sa ne fie alaturi, si sa ne facem cu demnitate datoria.

ich bin nicht stiller

"ich bin nicht stiller". nu vreau sa mai aud de sublimari in spatele carora se ascund exorcizari. imi amintesc de o buna perioada in care am produs texte de blog inspirate, cu viitor, care nu au contribuit insa decat la degradarea considerabila a moralului meu, si care, si mai grav, nu aveau legatura cu realitatea. something like "personajele si intamplarile evocate sunt pura fictiune". trebuie ca tot atunci viata mea nu era populata suficient de intamplari reale. texte pe care le exhibam si care ramaneau fara replica tocmai de la cine o asteptam. de ceva vreme lucrurile s-au schimbat semnificativ, mai ales ca mai nou am si cititori "externi". care imi inhiba oarecum elanul sentimental de confesionare, numai ca ii asigur ca randurile de aici trebuie tratate literar si, daca ei considera, terapeutic.
asadar, nu sunt cea din vara lui 2009, nici din toamna lui 2009, nici din interminabilele februarie si martie si in total din fatigabilul 2010. este, asa cum am promis la debutul lui 2011, viata cea noua pe care am inceput-o, care acum poate nu se mai vede atat de noua, dar este si va continua sa fie pe zi ce trece mai noua. nu credeam sa o spun, dar schimbarile au inceput sa-mi confirme ca exista viata chiar si pe luna, si ca imposibilul devine posibil cu incredere in fortele proprii si cu un gram de umor.

de ce pleaca oamenii

am mai gasit inca un raspuns de adaugat postarii anterioare: unii oameni ies din vietile noastre pentru ca asa vor ei. pentru ca au decis, pe calea inimii sau a creierului, ca nu se mai poate cu noi, ca le daunam. asa cum am hotarat si eu sambata. mai departe, ecuatiile destinului si-au urmat cursul cum au stiut. m-am mirat cum am devenit brusc insuportabila, mai ales pentru mine, si am propus incheierea, de vreme ce nici eu nu ma mai pot tolera, mai ales vazandu-ma ranind, facand ceea ce nu as fi vrut nicidecum sa mi se faca mie. dar iar trebuie sa ma mir acum, la distanta de o zi, care nu a trecut niciodata fara sa vorbim, cum e posibil sa se dilate timpul atat de amenintator, sa se stearga sentimente, iar amintirile inceputului sa se drapeze fie intr-o poveste, fie sa nu le mai recunosti ca fiind ale tale, fie sa te bucuri de ele din postura omului din nou liber.