priviri

ma gandesc rar la el, si in majoritatea timpului e vorba pana la urma doar de momente comune. zilele trecute, dupa odiseea de la braga-lisabona-frankfurt si o aterizare ratata si transformata in decolare, sau revalorificata, ma rog, cum am tins sa fac si din ultimul esec, am plonjat direct in congresul germanistilor, sau mai bine zis am aselenizat. pentru ca nu mai era nimeni cum stiam. desi alterate de trecerea celor trei ani, nu chipurile erau diferite, ci starea de spirit pe care o emanau sau o inscenau. cel mai probabil raman insa la convingerea confirmata de el in martie ca sunt doar eu, cea care reprezinta in maniera schopenhaueriana, cazand victima propriei vointe si propriilor proiectii. reconstruind prin reduplicare, pana la paroxism, uneori pana la disolutie. cum se intampla, zi de zi, si cand credeam ca se atinge, prin cine stie ce miracol, un echilibru, nu, reprezentarile paraseau iar in ultima clipa pista de aterizare, pentru a porni in sus fara obiectiv, fara un plan de zbor, fara repere, fara o ora de sosire. asa cum disparuse cursa de la frankfurt de pe tabela din otopeni. era probabil rezultatul acumularilor a zeci de ani, care nu apucasera nici in 2009 sa coboare la sol. iar atunci se atinsese un prag de minim, dincolo de care, in ambele directii, orice era posibil. imi doream punctual sa se termine, sa ma cufund intr-o liniste prozaica, dar sanatoasa, pentru a ma putea bucura de realitate. numai ca realitatea trebuia fentata, si lucram amandoi consistent la cosmetizarea ei prin sedinte repetate de make-up cu branduri costisitoare. daca probabil ar fi fost una convenabila, say posibila, nu mai era nevoie de evadare si de reprezentari. te sustragi unui fapt cand exista inconveninente, si ma incapatanam sa raman prin boicotul realitatii, fabricand un camuflaj care sa o prezinte in culori favorabile, sau sigure. poate asa a fost, numai ca prea multele aparente indiscutabile nu imi lasau prea mult spatiu de manevra. eram prizoniera constructelor de o viata si de cativa ani, dar mai ales a unei pseudorealitati de a carei valoare de adevar ma indoiesc si azi. fara indoiala ca daca as lua-o de la inceput as proceda la fel, pentru ca intreaga constelatie de evenimente si schimburi de lumi, asa cum era pusa in scena, era irezistibila. poate nu am incercat suficient sa ma opun, pentru ca nu am avut motiv, nici nu mi-am pus problema, m-am lasat absorbita. si iar au venit clipele cand nu mai existam, si le-am gasit dureroase ca atunci, dar am gasit nimerit sa ii fac cadoul capitularii fiintei mele in fata simplei lui prezente. acum imi spun ca el nu trebuia sa faca nimic, decat sa existe si sa respire, si cel mai important, sa deschida ochii. in fata carora nu mai aveam nicio putere, intregul univers se pulveriza si incepea o alta lume. m-am intrebat de fata cu el daca e culoarea, sau e privirea, sau expresia fetei, sau de fapt numai eu, inventand si atribuindu-i insusiri care de fapt imi apartin, in stare de latenta, infipte undeva in subconstient? se pare insa ca nu e suficient sa ii recunosti victoria totala si neputinta ta absoluta in fata existentei lui. iar incetasem sa mai fiu, era numai el, iar eu nici macar victima, dar nici perechea lui, din moment ce tot timpul nevolnicia ma incarcera intr-o imposibilitate productiva. am crezut multa vreme ca refuzam sa mai conduc din pricina lui, cand statea in dreapta mea trebuia sa fac eforturi inumane sa-mi inchipui ca sunt stapana pe situatie. nu trebuia sa spuna nimic, simpla prezenta ma hipnotiza, nu ma mai lasa sa traiesc, imi fura toata energia vitala. culorile ochilor variau nu numai in functie de conditiile meteo, ci mai ales de dispozitia sufleteasca. erau albastri cand l-am cunoscut, in soarele orbitor din israel, cand era nesigur de ce se va intampla. erau verzi, cu inflexiunile indefinite de turcoaz si azuriu, inducand in eroare, desi stiam atunci ca e fericit. au ramas asa mai tot timpul cat a fost cu mine. deveneau aproape gri chiar daca afara nu erau nori, dar il astepta o zi grea la cabinet. in intuneric ii ghiceam azurii, cu luciri de piatra rara, cu valuri blande si racoritoare, mirosind a alge si spuma din larg, sau fosnind a padure moale de dupa ploaie. la c. s-au intunecat brusc, si atunci m-am intrebat ce caut acolo cu un barbat strain care nu stiu cine e. in ultimele zile, in cismigiu si la p., au redevenit albastri, usor decolorati, fara expresie, purtandu-i ca si cand nu erau ai lui. nu am inteles niciodata ce ce s-a inchis asa repede in el si a tras toate usile dupa el. si nici nu am sa pot sa-mi iert iesirea din viata lui, stiind ca ar fi insemnat disolutia mea continuarea. uneori imi spun ca poate nu voi mai vedea niciodata o asemenea privire, care in mod clar m-a marcat pentru totdeauna, fara ca el sa stie nimic din toate astea. am incercat aseara sa inregistrez schimbari de umoare si colorit la alte perechi de ochi, cel mai apropiat exemplu fiind r. nimic. poate imi era totul adresat mie? voiam de fapt sa ajung aici: intr-o seara ma apropiam de p-ta sudului in 381, ar fi fost o crima sa ma fi urcat la volan dupa cele 16 ore de congres, si tot vaitandu-ma in sine de lipsa de repere afective, observ intr-un mic scuar cu flori un caine. cred ca era trecut de ora 23 si isi facea culcus. cateva secunde a cautat cu privirea catre mine. apoi s-a asezat cu minutiozitate, descriind liniile curbe care ne fac sa spunem despre ei ca stau colac, buni de mancat. in schimbul nostru de priviri am inteles ceva ce m-a linistit. in ultima vreme cautam intentionat sa intalnesc priviri, de barbati sau femei, fara preferinte, si le sustineam cateva secunde. eram curioasa de ce au sa-mi spuna. unele tradau o lipsa acuta de afectiune, altele, dimpotriva, disponibilitatea de a o oferi. empatizam cu ambele categorii si rezonam cu ambele tipuri de neimplinire. le spuneam si eu la randul meu cate ceva despre mine, dar ma retrageam cand privirile zaboveau iscoditor. erau de cele mai multe ori ochi de culoare inchisa, insa am citit in toti caldura care mi-a incalzit multe seri de iarna in autobuz. si poate si de asta apelam la acest vampirism, la acest furtisag si insusire gratuita si clandestina de iubire. iar acum cateva seri am avut poate cel mai consistent schimb de energie afectiva. ce culoare au ochii cainilor? pe r. am sters-o azi de pe facebook, desi ea in sine nu merita, doar ca sa inchei cu totul un capitol. pe care nu pot, cu obiectelele tronand pe birou si prin cotloane, pentru ca nu vreau, chiar daca ultima floare in glastra rezista fara sa o ud de atata timp, doar fiindca nu ma indur sa o arunc, nici sa o las sa-si urmeze ciclul biologic firesc. nu stiu cu ce se hraneste, trebuie ca cineva din casa se milostiveste de ea si ii mai toarna in cap cateva picaturi de apa, pe care, ca o cactee ce e, le tezaurizeaza pentru luni de zile. in fapt, astept sa moara singura, nu o pot arunca, eutanasia nici atat. cainii au de regula ochii caprui si calzi, priviri matasoase si umede, cersind atentie si daruind din belsug fidelitate si caldura. cainele de la piata sudului doar se pregatea de culcare si ma imbia si pe mine sa-i urmez exemplul. odihna, ca solutie fiziologica, fireasca, la tracasarea ultimilor zeci de ani.