nu-mi plac formularile resignative de tip "asta-i viata", sunt un fel de a vari comod capul in nisip. sau poate nu, chiar azi spuneam si eu ca sunt lucruri pe care nu le putem regiza noi, si asa ajungem la o impacare stoica. nu-mi sta in fire sa ma dau batuta, dar inteleg ca nu putem actiona impotriva voii divine decat cu urmari dureroase. e un act de nesabuinta sa te angajezi in lupta cu ingerul.
asa ca ma asez cuminte intre ierburi si incerc sa dau timpul inapoi cu un an, sa fac o anamneza a ultimului an, scormonind pana ajung la cauza. mai grav e ca imi sunt mai clara ca lacrima, stiam eu, se apropie italienische reise, care l-a schimbat si pe goethe, si ma va schimba si pe mine. asta daca imi va fi ingaduit sa ajung acolo, daca cenusile se vor disipa in particule inofensive de endorfina prin vazduhurile europei, sau poate vulcanul va lua o pauza. goethe avea in minte din copilarie topografii si elemente de flora mediteraneana si voia, exact ca si faust, sa vada tot ce citise. demersul nu era unul euristic, de cercetator notoriu si scriitor imbatat cu visuri, nu, goethe nu era un boem, nu, isi dorea sa puna mana in coasta lumii si sa pipaie urmele creatiei divine, care pe om il ranesc de atata frumusete. am citit vineri fascinata fragmente din marturisirile si corespondenta cu tischbein, si era cum imi spunea si hans bergel, mare admirator al lui goethe, ca lumina sudului e altfel, si te transpune intr-o stare de gratie.
fireste ca m-am crezut unica, desi urmaream cu umilinta traseul lui, atunci cand am incercat sa trasez linii convergente intre mine si el. nu am fost un fan al scrierilor lui, mai ales de un an incoace, de cand cu seminarul despre klassik und romantik, s-a ivit ocazia unor lecturi mai apropiate, prilej cu care l-am descoperit pe teoreticianul goethe. imi placea in facultate din poezii, nu din romane, nu din leiden des jungen werthers si alte romane, in nici un caz din wilhelm meister, desi poate ar fi trebuit, de fiecare data cand il vad pe hans imi dau seama ca e acelasi gen de temperament: vulcanic, intempestiv, clocotind, debordand, dar culmea, controlat. in studentie si mai tarziu gustam astfel de moduri de exprimare, intre timp, si de aici zic ca se apropie si la mine clasicismul, au inceput sa ma oboseasca, sau poate e un simptom al propriei oboseli. teoreticianul goethe e si cel din italienische reise, sensibil dar exact, acurat, minutios, pe alocuri risca sa cada in reverie, dar se redreseaza rapid. de fapt, pe goethe l-am descoperit in lotte la weimar, unde thomas mann, mai noastalgic ca oricand, reconstruia o poveste trista de dragoste, a geniului totusi inaccesibil si a adoratoarei charlotte.
poate ca vezuviul imi va transfera din energiile pierdute irecuperabil. pe goethe, dimpotriva, l-a obosit. nu mai gasesc puterile de asta vara, nici amintirea nu mai are forta, nu s-a insinuat decat o liniste de cimitir pompeian. nu a fost in viata mea o perioada mai nimerita pentru vizitat ruine si toposuri incinerate. are atata sens, incat ma si sperii. sau poate fac iar literatura din viata mea. si asta faceau cei din sturm und drang, iar eu, ca si goethe in septembrie 1786, sunt pe care sa depasesc epoca. simt nevoia sa tac, poate asa am sa ma aud mai bine pe mine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu