saptamana trecuta, la cosmetica, am crezut ca am facut cea mai mare greseala a vietii. nu aveam de ce, dar m-am dus, nici macar din curiozitate, fara vreo ocazie speciala. am inceput cu vizita la coafor, care e de fiecare data un supliciu, cand sunt silita sa ma uit in oglinda si sa ma vad deposedata de de identitati consecutive, filiforme, ce se preling jalnic si inofensive pe podea. numai ca de data asta eram atat de obosita, cu gandul la ziua de lucru ce incepea la 2 si se termina la 8, ca nu am vazut-o pe coafeza curenta si am fost invitata de o vrajitoare sa poftesc pe scaun. sinistra, cu parul alb legat la spate, gura hidoasa de gorgona, si glas din alte lumi, nu stiu ce mi-a facut in definitiv, m-a rezolvat rapid, ca pe un caz fara secrete. doar ca intre timp mi-a asternut un voal care trebuia sa tina loc de prosop sau hlamida protectoare, prin care imi vedeam la un moment dat mainile, si m-am gandit automat la o mireasa la a carei inmormantare asistasem in copilarie, incredibil de frumoasa, dar cu maini galbene, iesind de sub un val alb.
ma decisesem sa pun capat pletelor pentru ca stiu ca imi sta bine cu ele, dar ele sunt pentru o femeie fericita, ceea ce nu mai e cazul, si mi-am acceptat in liniste conditia. ceea ce nu face decat sa-mi alimenteze speranta, fiecare milimetru in plus de par marcheaza si consfinteste mergerea catre ceea ce caut.
si ca sa fie totul ca la carte, m-am infiintat timida la cosmeticiana, care nu a putut pricepe de ce on earth nu mi se deschid porii si a trebuit sa purceada la o operatie de extractie a punctelor negre mult mai dureroasa ca de obicei, zise ea, pentru mine era prima data si nu aveam termen de comparatie. a trebuit sa actioneze in forta, si am lasat-o, dintr-un act autoimpus si asumat de penitenta, pana cand a apasat atat de tare, incat imi simteam oasele craniului vaitandu-se. si dupa vreo doua ore m-a concediat, aratam ca dupa un razboi, incat m-am temut sa mai ies sa ma vada soarele, dar am facut-o cu umor, si studentii m-au gasit si mai simpatica decat de obicei.
concluzia mea, asa cum o faceau poetii germani din baroc, deplangand ororile razboiului de treizeci de ani, si apoi surprinzand cititorul pe ultimul vers pointat (azi studentii s-au plans ca e chiar penibil, iar eu i-am incurajat sa fie critici, ca doar sunt filologi!), e ca sper din tot sufletul in vindecarea craterului vulcanului islandez, asa cum s-a intamplat si cu bubele mele, ca sa pot decola si eu safe spre vezuviu, calmat demult, chipurile!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu