inimioarele sarate

azi e 8, cand de fapt eu sunt obsedata de 7, mai exact 7 februarie, si nu intelegeam de ce m-a lovit iar in moalele capului, cand credeam ca sunt din nou lucida. azi am copt doua tavi de placinta, nu in scop terapeutic, cum o faceam in toamna, si mai si povesteam despre acest obicei de intelectuala neinteleasa, in anlehnung an dr. stevens din anatomia lui grey. in decembrie un telefon imi daduse peste cap tot demersul gastronomic pe la orele 2, iar placinta rezultata avea un gust minunat de mere aurii, dar arata jalnic, asa ca m-am sfiit sa ma prezint cu ea. nici atunci nu imi varasem mainile in aluat ca sa sublimez trairi, ci din nevoia de a topi linistea din mine si in altii. azi nu stiu cum a fost, m-am decis spontan, cand zilele trecute mi-am redescoperit pasiunea pentru merele crude, consumate la micul dejun cu fulgi de ovaz si o lingurita de cacao (cred ca numai eu sunt in stare de asa ceva), si tot spontan am ales o coca simpla, fara drojdie. in toamna pusesem la copt cateva tavi de fursecuri, ofensiva pe care gazda mea de la muenchen a dezlantuit-o in preajma sarbatorilor, pe la mijlocul lui noiembrie, si de la care cred ca ma molipsisem.
despre produse culinare fusese vorba si la ziua mea de pe 17 aprilie, o buna parte a reusitei s-a datorat lor si maestrei de ceremonii, nasa mea de botez. care inaintea lui 7 februarie pusese la copt, anticipand valentine's day, un tortulet in forma de inimioara cu initialele noastre, dar si un set de inimioare sarate (nu stiu de ce le-a asezonat cu chimen si curry), dar it's a true fact. si asa am ajuns cu masina lui imensa (in mintea mea doar, altfel una de talia unei skode octavia), b something lla, care pe alocuri ma intimida, la v., la ziua c. si imi amintesc ca la plecare s-a mancat din inimioarele sarate, si au fost laudate chiar, cu nedumerirea de rigoare a tuturor referitoare la gust.
ceea ce era sa constat in noaptea de ziua mea, soptindu-i in gand, era ca atunci, pe 7, fusese ziua mea, si ca aniversarea de pe 17 avea in plan subliminal seara de atunci, se construia si altoia cu resemnare pe ea, fara sa ma pot impotrivi. diferenta era ca imi doream sa-mi savurez singura victoria asupra celor 30 de ani din viata mea. as fi vrut sa-i spun c. ca e ziua ei in noaptea de 17, sa vina cu cei trei l. in gand langa mine, sa vina d. si o. sa se prinda intr-o hora valceana, iar l. sa se mai prefaca o data ca da cu masina peste d. la o benzinarie, undeva pe malul oltului, langa cozia. pe 7 mi se facuse la un moment dat rau de la tort si cele doua guri de sampanie, iar afara ninsoarea imi intra in ochi, in timp ce paraul susotea grabit intr-un peisaj de care am devenit mai constienta de dimineata, si un motan negru, urias, s-a apropiat de noi, si l. a zis ca nu intelesesem eu bine, dar lui ii placeau de fapt pisicile, si a urmat o tacere, apoi mi-am revenit, si cabana din creierul muntilor s-a umplut de acorduri folclorice sau de melodii pe care nu le mai ascultasem din liceu. si pentru prima oara in viata mea am intrat intr-o hora, era ceva de liviu vasilica, si apoi am invatat sa joc brasoveanca, desi l. era un dansator groaznic, era sa ma calce de mai multe ori pe picior, si au fost iar cateva momente in care timpul a incetat sa mai bata, cu c. si l. binedispusi la maxim intr-o hora in trei. de dimineata, zapada pudrase carari, drumuri si piscuri. pe fereastra isi faceau loc coroane de copaci stinghere, iar paraul isi mai domolise cursul, in drum spre bisericuta, am pus o intrebare de care nu ma credeam ever in stare, like "nu crezi totusi ca pe serpentinele astea conduci cam tare? ai luat curba cu 70!" neobisnuit pentru l., de care ma rugam efectiv sa fie un pic macar agresiv, si nu ma lua in seama, iar cand devenea din proprie initiativa, ma speria. apoi casa primitoare, cu miros de gutui, de la g., drumul pana la horezu pe care il stiam, si in sfarsit locul natal, unde m-am simtit ca la c. de arges, unde nu m-am nascut, dar e ca si cum, unde am copilarit si inca mai copilaresc verile. nici acum nu-mi vine sa cred ca nu-mi voi schimba buletinul anul asta, ca sunt in continuare rr. si parca imi vedeam fetita la care visez, desi poate ca fac o regresie in felul asta in trecutul meu, razand cu mine si cu n. pe holurile luminoase ale casei de langa padure, pe care o ghiceam in spate, reconstituind din memorie ce imi povestise l. , pentru ca altfel era intuneric si pe la ora 21, cand am plecat spre bucuresti, ploua cu fluturi imensi, aplecandu-se disperati, gata sa acopere cu aripile parbrizul, si ne-am trezit in masina lui v., cu c., inzapeziti in pitesti, care e chiar orasul meu natal, si al celui care trebuia sa devina cumnatul meu.
tortuletul in forma de inimioara cu literele r. si l. fusese pus in congelator, sa fie mancat pe 14 februarie, numai ca pe 15 a inceput Postul, si a ramas acolo, si dupa Post l-am dat de pomana unei femei sarmane, pentru ca nu avea rost sa-l mananc singura. nu se transformase nici macar intr-o mare inima sarata.

ps. din fericire, l. nu e pasionat de literatura si confesiuni si nu-mi citeste blogul.