luni, pe magheru, in graba, ca de obicei, la un moment dat am avut o senzatie de iesire din timp, cand in fata unei cafenele nou amenajate am amortit cateva secunde, uitandu-ma la cum matura vantul frunze sau petale depuse pe carosabil. ca un viscol, ca o ninsoare, apoi m-am desteptat si mi-am spus ca nu mai e iarna, sau pentru mine era in momentele acelea, dar era una verde. sunt probabil muguri de care copacii trebuie sa se lepede, asa cum o fac animalele care naparlesc, si explicatia ma reconforteaza acum, desi am observat zilele astea cum astept sa treaca si vara asta, si anul asta, cat mai repede. apoi, pe mosilor, aceleasi vartejuri, gata sa ma invaluiasca, si nu am vrut sa le calc in picioare, doar am trecut prin ele tandru, fara sa-mi mai contemplu zgomotul tocurilor pe bulevard. cum o faceam la viena in prezilele lui 11 aprilie, in unduiri de lalele gratioase pe bulevarde. erau lalele albe, cu chipuri de ceara, atat de reci in sobrietatea lor muta, in vantul rece, sub clopotul de sticla al unui cer impecabil. si eu, cu champs elysees in nari si in kärntner str. si cu amintirea saptamanii de la riga. ma simteam ca in mai si iunie, cand la tarmul marii baltice de abia inflorisera liliecii. acum se pare ca a venit timpul pentru alte coordonate. pentru trecerea de la sturm und drang la klassik. asa cum a facut si goethe cu a sa italienische reise.
luni, in invazia de soare, am iubit iar bucurestiul. in liniste, cu calm si resemnare, i-am multumit pentru bulevardele generoase, pentru ierburile care au inceput sa miroasa dupa ce iarna le-a tinut captive, pentru asfaltul fara de care nu m-as putea bucura de fermitatea pasilor mei, pentru vitrinele magazinelor, pentru geografiile strabatute in iarna si care pe alocuri imi dau putere, pentru accesorize, de unde am cumparat un fular intr-o zi de inceput de februarie, daruit c., care nu va fi niciodata cumnata mea, dar la care am tinut dinainte de a o cunoaste, pentru pasajul de la universitate, pentru zona de la fantani si mai ales pentru cea de la unirii, dintr-o zi torida de iunie. si pentru infinit multe alte itinerarii, care nu vor mai avea acelasi farmec langa nimeni.
cum a fost sambata de 1 mai, cand am incercat sa ma anesteziez din nou in parc. imi mirosea de vineri cumplit de a vara si ma temeam ca nu o voi intampina cum trebuie. din motive de siguranta, m-am invesmantat cam ca anul trecut, la sfarsit de mai, cu salul roz cu imprimeuri florale, dar fara hugo boss (nu cred ca voi mai gasi ever ralph lauren glamourous, asa ca de asta vara nu m-am mai atins decat o singura data de el) si am descins intr-un vartej de coincidente. same car, same perfume, same april, dar 13, si cu ghinion. doar ca in parc nu mai era iarna, de vara nici vorba. am ezitat, si nu trebuia, sa intru intr-un nor de baloane de sapun ale unui vanzator ambulant, dar nu am ratat ocazia de a sufla intr-o papadie si a-mi lua adio de la a cumpara si vinde iluzii.
poate a venit vremea sa inventez un anotimp doar pentru mine. poate e mai bine sa fie primavara de acum incolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu