pompei

goethe a spus, la intoarcerea din italia, ca nu va mai putea fi niciodata fericit. asa cum vad acum lucrurile, fericirea e un streang pe care ni-l legam singuri de gat. gandind mai aerisit, evenimentele par sa se altoiasca mai bine pe trunchiul asteptarilor. si pentru ca acolo m-au uluit cele mai mari lamai din viata mea, am sa adopt si eu atitudinea din proverbul cu para malaiata, asteptand sa imi cada un fruct in gura, fara sa culeg eu vreun mar din vreun pom si sa mai induc in eroare si pe altii. la pompei m-au palit odata cu soarele diverse consideratii, pasind intr-un sit arheologic plamadit din combustii de diverse tipuri si revigorare a unui trecut pagan. am avut sentimentul acut al confruntarii cu dimensiunile carnale ale unui ev frustrat de ce da sens vietii omului, cunoasterea Creatorului. m-au infiorat strazile pustii, clocotind de magma unui soare ostil, casele strajuite de bolti de vie, gradinile care se terminau cu capete de chiparosi si tufe galbene, toate strajuite de vezuviu. o lume infatisandu-se ochilor de secol 21 in toata nuditatea ei grotesca si in acelasi timp inofensiva, scoasa din pamant pentru devoratori de senzational, si adusa sub daramaturi pentru un stil de viata pe care il cultivam si noi, crestinii de azi, care spre deosebire de romani nu mai avem insa nici o scuza. multe grade in termometrele italiene si euforia calatoriei, o combinatie generatoare de miraje in desertul pavat cu lendrii, maci si cactusi, in care imaginatia mea urzea urme de romani chipesi, dornici de paine si circ, sau matroane respectabile, ingrijindu-se de tihna caminului, apoi odihnindu-se sub un arbust molatic din gradina. apoi un capitel solitar in caldura ce degaja aburi, un cer laptos din care nu picura acum decat jarul unui soare de ieri si azi, si pe fundal vezuviul, bland si resemnat, impadurit si proteguitor. la iesirea de la porta marina se deschidea, dupa mai putin de un km, marea.