vorbe

am vorbit zilele trecute cu l. tot fara explicatie, sau mai bine zis dintr-un sentiment care la mine incurca drumuri si induce in eroare: mila. eram atat de deschisa, gata sa-i dau si adresa blogului, la care renuntasem intr-o vreme, pentru el. nu din mila, ci din alt considerent, onoare. si ca sa-mi restabilesc demnitatea, am declarat ca imi datorez, si mie si lui, o zi comemorativa, cu mail, sms si telefon in acest sens, toate din initiativa mea, careia drumul la iasi ii adusese iar aminte de localitatea "cornatel", unde eu exclamasem ca e cea din cantecul popular cu dorul si dragostea. si in amintire e totul proaspat si fara pata, ca ajungi sa te intrebi de ce, cum ai putut sa, cand era totul atat de roz. si desi cuvantul "comemorativ" l-a indurerat si amarat profund, eu tot nu inteleg, in ciuda criticilor tuturor amicilor care au aflat de isprava mea, ce altul pot gasi, pentru ca mai ales acum sunt usurata de moartea unei entitati diforme si monstruoase create de asteptarile noastre, si mai ales nu pricep de ce nu a agreat o astfel de vocabula cu care, subliminal, speram sa-i fiu pe plac: sobra, cernita, agasant de profunda ca si el. in definitiv, nu e libertate mai mare ca in renuntare. si chiar daca seara de luni fusese incheiata ca niciodata pe la 24.20, timp in care eu primeam mailul de la iasi care mi-a semnat o sentinta pe urmatorii 3 ani, cu formule cunoscute, dar scrise la rece si neasumate, nu am mai putut face nici o corelatie cu ce fusese in vara, toamna si iarna. cuvinte eviscerate, golite de continut, care farmeca prin coloare si forma, dar ingrijoreaza prin superficialitate. le-am spus iar, parca in reluare, putine la numar, strecurate strategic, aproape insesizabile, interpretate drept cinism.