consimtirea

nelinisti datatoare de intrebari, desi e totul limpede ca lumina zilei, si privirile verzi pe care le stiam si le catalogasem albastre, si apoi inflexiunile care mi-au rasunat recurent in auz, si eu care incerc sa complic lucrurile, ca sa le pot despica apoi de patru si sute de mii de ori. si in total miliarde de ipostaze, eu care ma temeam de numere fixe, si impulsul meu de a strange totul cu minutiozitate si pune sub un glob de sticla, de teama sa nu pierd nimic. sunt incantata ca am renuntat la "de ce-uri?", la "cum este posibil?", la "de ce eu?". nu a fost niciodata asa si este cum trebuie sa fie. poate fac rost de replicile de aseara sofiste, sofisticate si savante, in bloc, despre stiuturi si nestiuturi. daca mi-am pus vreodata problema, am lasat-o in secunda doi pe seama lui Dumnezeu. pana sa plec la ierusalim traiam cu impresia ca am epuizat tot, mental, ca stiu tot, din intuitie, din carti, din lecturile sfinte, neinchipuit de multe lucruri despre oameni, a caror existenta s-ar cam reduce la a trece prin suferinta cu Dumnezeu si a incerca sa-L gaseasca si sa traiasca, aici si in vesnicie, langa El. si acum ma incapatanez sa cred ca e asa, ca sunt cunoscatoarea legilor universului, prin recunoasterea umila a Creatorului. ce nu prea vreau sa inteleg, si aici sunt iar orgolioasa, e de ce trebuie sa trec si eu prin atari schimbari si sa experiez un drum pe care as fi putut, teoretic, sa nu consimt sa-l urmez. numai ca pe via dolorosa, mai precis inaintea de poarta oilor, mi-am promis si I-am promis ca am sa-mi iau si crucea asta, voluntar si deliberat, de vreme ce am simtit ca e si voia Lui.