atat de greu

au existat angoasele, apoi teama ca intr-adevar gandurile lor nu ne vor lasa sa ajungem la destinatie. era grozav de cald, nefiresc pentru octombrie, si am plecat cu sentimentul ca evadam. la altfel prima mea oprire la km 80, de care imi aminteam cu nostalgia invinsului, aripi de lilieci au inceput sa ma impresoare. pretutindeni soarele intindea mreje decolorate, la radio ascultam incontinuu cum e ultima zi de vara, vara simulata, vara fabricata la repezeala si iesita din tipare, apoi intrebarea daca nu vreau sa ma urc la volan. si una peste alta graba, contiinta ca de fapt nu mai e vara si ca se intunecat la 7.30. apoi discutia de pe drumul catre mioveni, si ajungem la k., si vara adevarata se insinueaza fara sa ma intrebe in simtirile mele, si sunt cu ei si cu corsi, cu semnul de incepator, o familie fericita cu o bunica incantata, si cu mine uitand de vesnicele intrebari si eroziuni existentiale. la k. e ca in vara, sau ca la jena, cu lizi si alcatraz, in serile in care ne bucuram ca niste copii de mirajul vestului. si cand sa pornim catre c., tin cu tot dinadinsul sa refac traseul din vara, numai ca la iesire dam cu ochii spre apus de pacle de fum, sau de nori, sau de inserarea cu contururi sangerii, drapand in ceata mintea mea si trimitand umbre umede si frisoane peste ganduri. miroase a fum, ca in copilarie, dar suntem mult prea grabiti ca sa-l putem inspira, si apoi, dupa primele sute de metri cu farurile aprinse, e ingrozitor de intuneric, si mi se deruleaza toate scenele posibile cu accidente nocturne, apoi teama ca parca ceva ne impiedica sa ajungem la c., ca dureaza prea mult, ca am obosit sa astept, si la alt moment dat nu mai pot sa misc masina si sa traversez intersectia pentru ca undeva in suflet nu mai pot duce atata tensiune si vreau sa raman acolo, blocata, pana cand imi revin si repornesc simbolic, cu hotararea de a continua. in clipa aceea nu mai vreau sa continuu, vreau sa ma predau, sa-mi marturisesc toate vinele posibile, si sa-mi asum pacatele intregii lumi. si dupa ce ma inscriu in linie dreapta pe drumul cunoscut, si intram in sate, e din ce in ce mai intuneric, bezna inghite hulpav fasciculele luminoase ale corsei, care in vara stralucea ca un astru in soare, si el intreaba daca mai avem mult, si intr-un final ajungem, dupa ce vom fi trecut si de satul vecin, unde cand eram copil stiu ca ne impotmolisem de un Craciun, incercand sa venim pe jos, si cand brazii impodobiti sclipeau pretutindeni la ferestre, eu eram fetita de la bucuresti care nu a apucat sa faca pomul, ramasa cu parintii ei in ceata, flamanda si trista, rugandu-se sa ajunga cumva la bunica. iar acum eram la volan, fara putere sa mai inalt vreun gand catre Sus, fara sa-mi mai doresc sa traiesc. si vine buni de la ochiul ei de fereastra clipind somnoros, si deschide poarta, si vin si pisicile din vara, si cainii, si ar trebui sa recunosc tot, dar nu mai recunosc nimic, decat asociez venirea cu vizitele unchiului si ale matusei, cobornad triumfal sin masina si punandu-ne in brate papornite cu mancare de dus in camara. de ce a fost atat de greu?