septembrie flamand

dupa niste ani am trecut pe la d., numai ca stiam prea bine ca m. nu mai e demult acolo. nu treceam pentru el, ci cu el, ca sa i-l arat, sa-l vada si el prin peretii pictati cu chipurile de sfinti care ma inspaimantau de obicei. acum se uitau la mine mirati si la el cu intelegere, la mine mustratori si la el cu ingaduinta. dupa ce in soarele de septembrie nu mai vedeam alta solutie decat topirea in incandescenta lui, dizolvarea in restul de vara ce trecuse prea repede. dupa ce constatasem ca iar am un semn, de data asta tratat cu calm si un zambet. nimic nu era mai nimerit decat pierderea in caldura de afara, care etanseiza soapte si rauri de sudoare, facandu-le una cu copacii, cu ierburile uscate. in amintire, totul e arhetipal, cu nuante poleite, ca la inceput. in realitate, e epuizat, consumat, trait, baut pana la ultimul strop, cu lacomia muribundului. oarecum randurile mele sunt continuarea celor din 2009, dorit cu ardoare si primit iar full option, cu binecunoscuta scurta durata. apoi orhideea menita sa ma celebreze, in culoarea mea favorita, de care mi-am amintit abia de Craciun anul trecut. florile din glastra s-au uscat si le-am lasat asa, aidoma coroanelor de pe morminte, stranse abia dupa ce au fost spalate de ploi si zapezi. imi sunt inca dragi, culoarea inca persista in trupurile firave, si tot nu ma indur sa le declar trecerea in nefiinta. cum nu pot uita nici trecerea de la verde la azuriu si albastru a unei priviri. doar in sanctuarul amintirii ea are inca acces in altar, sau pe via dolorosa.