conjuratia

"nu ma gandeam sa ajung sa nu mai pot cuprinde in cuvinte". e replica pe care am postat-o pe facebook acum cateva zile. adica recunoasterea capitularii filologului in fata evidentelor, miilor de lumi care se deschid in fiecare zi in mine si in fiinta de langa mine. lumi guvernate de forte centrifuge si centripete, actionand aparent brownian, in realitate sincronizandu-se cu precizia cu care un maestru alchimist potriveste dozele atat de reusit, incat combinatiile fac istorie si schimba destine. ma tot intreb si nu reusesc sa-mi raspund, de unde vin, cum se gasesc energiile astea incredibile, care e sursa tuturor misterelor nelinistitoare pana la urma, sau pana la proba contrarie, si apoi, in secunda urmatoare, ma rog sa nu se termine niciodata. da, stiu, am tot citit despre transformari, evolutii si trasee ascendente, care, prin vointa firii, intra pe fagase normale. oare sunt victima unei complicitati, unei conjuratii, din care toti citesc in stele si au aflat viitorul, iar eu sunt singura care sta si priveste cerul de vara fara sa poata decripta ceva in afara de amintirile copilariei din gradina bunicii? nu de putine ori am senzatii de deja vu, care au inceput de la Locurile Sfinte, odata cu convingerea mea ca vad si cred. de la bucuresti a inceput incredintarea, si cum se pare ca sovai oarecum, e nevoie sa-mi mai pun mainile in niste rani, de o mie de ori, pana inteleg. in duminici in care suntem cu El si apoi venim acasa. si iar combin in minte imagini din diferite registre, unele usor de tinut minte, altele greu de uitat, si pana la urma nu dau decat un singur verdict, ca simt un dor visceral, in pofida eternitatii pregustate si simtite.