flux si reflux

daca fericirea inseamna normalitate, inseamna ca ea trebuie cautata. sau poate mai intai trebuie sa stim ce vrem, sa trecem prin extravagante, cum spunea a. de pilda, nu imi sunt suficienta, dar ma inspaimanta si gandul de a nu-mi mai apartine. si mai grav e ca savurez si voluptatea ultimelor clipe. ca venite din alta lume, cu tinta directa spre mine, toate pentru mine, ca in desenele pictorilor, ale celor zece care se mira cat sunt de frumoasa.
prin 2009 vedeam enorm si simteam monstruos, de ceva timp, cel putin dupa ultimul an, am inceput sa ma distantez consistent de ce mi se intampla, sa ma bucur nebuneste, dar cu rezerva ca in secunda doi se poate narui totul, si mai ales am invatat sa traiesc real, dar mai ales virtual, si cand era real, sa cred ca visez, si invers. si cand in sfarsit am suprapus cele doua planuri, m-am trezit ca nimic nu avea substanta. tot am parte de simulari, de cum ar putea fi, si uneori consimt,si sorb hulpav momentele pana la ultima picatura, alteori ma infior si zbarlesc, a doua varianta de ceva timp. asadar am devenit oarecum constanta in sorbire si retragere, ca in flux si reflux.
in imaginatie am construit sau reconstruit in ultimul an atat de mult, am tesut atat de meticulos, cu rabdare perversa de paianjen, pana cand realitatea mi-a devenit insuficienta sau, si mai grav, recurenta. putine lucruri s-ar mai putea face si sa nu-mi para repetari lamentabile, pe care sa le primesc cu ingaduinta si compasiune. si iarasi talentul meu infailibil de a evalua si categorisi, si spune la revedere, si iesi aparent cu fruntea sus, dar cu sufletul crampotit. e si asta un semn de viata, de tinerete, pe care acum nu il mai simt.