nu sunt inca sigura in ce masura teoria suprapunerilor imi da vreun raspuns, mai curand ma prinde in plasa unor noi interogatii. a trecut grozav de repede ultimul an, deja nu ma mai ingrijoreaza duratele de asteptare, doar eternitatile de suferinta. si daca in virtual prezumtiile mele luau proportii apocaliptice, in realitate se precipitau pana la amalgamare si trebuia sa spun iar verweile doch, de cate ori pana acum? iar acum nu stiu de ce vreau sa fiu milostiva cu altii si mai putin cu mine, cand chiar e cazul. poate pentru ca am avut o zi de confirmare a statutului, ca am ajuns unde mi-am dorit de nu stiu cati ani, ca, in sfarsit, pot schimba cartile de vizita? asa usor devine cineva fericit? chiar schimbarea de titlu e datatoare de un suflu nou, sau mai degraba de un rasuflu de usurare?
cum ar fi cu schimbarea de nume? de domiciliu, de tara, de servici, de prieteni? trebuie sa schimbam ca sa fim fericiti? ce nu e bine la sucul propriu in care traim? ce nu a fost bine la vara asta, cu doza ei consistenta, dar controlata de adrenalina pe autostrada, cu eternele iritari pe marginea lipsei de comunicare cu corsi, apoi da, fericirea afisata de vecinatati, la care am raspuns cu so what, let it be, ce nu a fost?
am ajuns in bucuresti in august cu gandul ca trebuie sa evadez in civilizatie, si in urmatoarele saptamani am plans nu pe morminte, ci pe gropi comune, pana cand am ajuns la tel aviv, si nazaret, si betleem, si in final ierusalim. e ca in ce spuneam eu azi la prelegere, atata timp cat cele dpua parti cred in conventie si crediteaza iluzia, actul comunicarii poate avea loc. am oftat azi de cateva ori, a rutina, a om care stie ce face si are totul sub control.
si chiar credeam ca am sa dau un alt titlu vietii de acum incolo, ce parea atat de altfel. nimic nu a mai putut fi la fel dupa israel, dupa ierusalim. si totusi, acum incep sa inteleg, oarecum, ca suntem mai puternici decat credem, sau mai precis suntem incurajati substantial de Sus cand nu mai putem singuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu