viciul

pentru putine sunt la fel de recunoscatoare ca pentru ca a trecut vara asta, mai bine zis pentru ca am trecut de ea. nu stiu cum sa o descriu. aici ma opresc pentru un autocomentariu: scriitorii sunt niste oameni slabi. chiar daca o laureata a premiului nobel precum herta mueller declara cu nonsalanta in discutia recenta cu liiceanu ca ea nu pricepe, de aia scrie, e cu atat mai grav. pentru ca si eu din acelasi motiv insir margele de lamentari pe blog, ca sa ma lamuresc. dar asta nu imi face rost de scuze si nu ma absolva de vina si viciul vaicarelii. despre vara voiam sa spun doar ca am inotat intr-o mocirla fetida de oboseala amestecata cu angoase, cu risc crescut de inec. nu cred ca am fost in viata mea mai obosita de viata ca in iunie, iulie si august. azi, by the way, am trecut pe langa plesu pe strada, chiar in pitar mos, eu ma duceam la curs, si mi-am tinut respiratia. joia trecuta imi faceam la carturesti reprosuri ca nu am citit "usa interzisa", si tot atunci simteam ca nu mai pot respira la piesa de la nottara "ai toata viata inainte", care se deschidea cu "oare se poate trai fara iubire?" si se inchidea cu "trebuie sa iubesti". uneori, chiar si unui scriitor ii joaca feste intuitia. cat as vrea sa ma insel si sa sterg peste catva timp postarea asta! si tot un defect de afect este si tendinta de fetisizare: a oamenilor, a clipelor. nu-mi vine sa cred cat de vicioasa ma descopar!!