nu am vrut sa ating subiectul de mai multa vreme, pentru ca nu ma mai fascineaza: viteza. numai ca zilele trecute aflasem de la o amica la iasi cum ca o alta amica povestise pe blog de 200km/h la frankfurt. i-am zis ca poate n-a citit bine, apoi tot ea a continuat cu povesti pescaresti de genul ca si ea atinsese o viteza oarecum astronomica pentru un incepator, cu masina scolii, langa instructorul mult prea tare angajat in controverse cu sotia si soacra din spate: c. sustinea ca avea 160, dar ca el observase prea tarziu si intervenise consternat. si azi m-am gandit la asta, ajunsa si eu din nou in masina scolii, pentru ca cine se respecta pica examenul auto si dupa un an de conferinte si deplasari externe ii expira si scoala, si in aceste conditii trebuie sa o ia de la capat. cred ca si eu eram azi mai grabita ca de obicei, proaspat intoarsa de la moldova si fara complexe, cand am realizat tarziu ca aveam vreo 65, mai mult dupa turatia motorului, si m-am jenat sa continui in treapta a patra, pentru ca o singura data mai condusesem asa pe un drum dezafectat, asa ca am decelerat. in toamna asta am indurat cu stoicism si infinita rabdare, ce pare a fi o dezirabila constanta in ultima vreme cel putin, lentoarea cu care reflexele au revenit (nu ma gandeam ca dupa un an de zile poti avea comenzile in minte, dar sa nu te asculte mainile si picioarele), ezitarile in abordarea diferitelor situatii din trafic, desele intrebari de genul "n-am nici cea mai vaga idee ce e de facut acum. deci, repede, spuneti-mi ce fac???!!!" la un moment dat, intr-o rampa, dupa un slalom ingrozitor, m-am intepenit si trezit cu flashuri si claxoane, si am gasit de cuviinta sa-mi pierd cumpatul, pentru ca voiam sa cuplez, fireste, treapta intai,pentru a demonstra ce porniri grozave fac eu din rampa fara frana de mana, numai ca m-am precipitat si am nimerit-o pe a treia, si masina nu s-a miscat, ba a calat motorul, si claxoanele au continuat in ritm de fanfara, si atunci am izbucnit, asa, mai mult teatral, ca nu vorbeam serios, doar ca eram nedumerita, ca m-am saturat sa am atata rabdare, cu mine e cel mai greu sa am rabdare, si ca am sa renunt. numai ca instructorul era mult prea bine infiletat in rolul terapeutului, si mi-a sugerat cu o voce dezarmanta ca nu s-a intamplat nimic, asa ca am corectat elegant treapta si am mers inainte, era oricum sens unic.
revenind la viteza: cred ca ritmul de viata al ultimului an mi-a epuizat toate rezervele de adrenalina, si trepidatiile nu mai au asupra mea decat un singur efect: sa ma oboseasca. plus ca am observat ceva ce anul trecut ignorasem, era unul din reprosurile politistului dealtfel, ca am luat virajele corect, dar cu viteza. viteza mica nu prea iti da ocazia sa gresesti, si, din cate am vazut eu, miscarile masinii sunt mai studiate, decupate mai clar, mai subtile in acuratetea lor. cum ii ziceam si c., e turatia mai mica cea care pune in valoare senzualitatea, dar in fine, e vorba de o atitudine cu rezultat logic, nu de cautarea unui efect. trebuie sa fii cu adevarat plictisit de viata ca sa ti-o risti la viteze extreme. sau poate unii dintre noi nu sunt suficient de obositi? si mai e ceva: de ce avem nevoie de extravagante? poate din pricina ca doar un dezechilibru declanseaza elanul cautarii echilibrului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu