octombrie, dupa 26

azi am fost, ca in fiecare octombrie pe timpul asta, sa-l salut personal de ziua lui pe Sf. Dimitrie Basarabov. La asta m-am gandit prima data, pentru ca a devenit o traditie, desi poate era cazul sa ofer intaia ofranda a gandurilor mele Sf. Cruci. am avut suficient timp sa ma rememorez de vreo cativa ani pe dealul patriarhiei, si anul asta mai aveam multe alte clipe de trecut in revista, numai ca am uitat realmente sa o fac, sau daca da, atunci in mare trecere, ca atunci cand iti amintesti ca e ziua cand a fost executat un criminal, si ti-e mila de el si de tine, care ai asistat, si ii dai ceva de pomana. dintre tovarasii pelerini am remarcat un tatic care s-a asezat la rand cu copilul langa sotia care ii astepta. mai intai a intrat copilul, furisandu-se prin gardul albastru al jandarmeriei: nu am mai vazut demult atata bucurie in ochii cuiva, ca in momentul in care a navalit si a luat-o de gat pe mami, coplesind-o. taticul a intentionat un gest de intensitate asemanatoare, sarind direct sa o sarute, dar s-a ales respins. mamica s-a jenat in public. judecand dupa varsta baietelului, trebuie ca aveau in jur de 10 ani de casnicie. probabil ca nu se vazusera de ceva vreme?
altfel, azi gandurile mele nu au fost nicaieri, am indurat neputincioasa raze care m-au orbit, apoi, pe ultimii metri spre Sfanta Relicva si Sfintele Moaste, soarele se tupila pe dupa copaci de jar, poleind un drum. pe al meu ma rog numai sa-l lumineze.

aripile de aici si de dincolo

m-am plictisit de absentele din viata mea, de constientizarea lor, atunci cand cred ca imi e iar bine si imi sunt iar autosuficienta, de cum trec de la fetisizarea unor momente la aplatizarea lor, de cum repet in gand alter-egoului meu secvential si intermitent ca nu am mai trait de atunci cu o asemenea intensitate, cand in realitate vorbesc de fiecare data celuilalt suflet din mine, in ipostaze disparate ale sinelui meu, de el si de ei. acel suflet primeste de la mine de nu stiu cate ori pe zi broderii tandre de afirmari si reafirmari, priviri calde ce topesc griji si necazuri, silabe tamaduitoare, soapte de noapte buna. nu stiu daca acel al doilea suflet din mine se va imbraca vreodata in carne, pentru a-i atinge aripile. inca mai cred in vara lui 2009 ca intr-un moment de gratie, intr-o minune care a tinut mult prea putin, pentru ca nu era din lumea asta. si poate la un moment dat va veni si cea de aici, si daca nu, din fericire toti oamenii sunt muritori, si dincolo se va desavarsi tot ceea ce noi si ceilalti nu putem implini.

raspunsul

in seara asta am stat 2 (doua) ore sa scriu un mail. niciodata nu m-am pomenit asa, pentru ca, atunci cand pun mainile pe taste sau pixul pe hartie, cuvintele curg fara nici un fel de dificultate. asa a fost dintotdeauna, un dar de Sus, pentru care nu am facut mai nimic, l-am primit pe gratis, imi amintesc ca in clasa a treia le-am siderat pe invatatoare cu o compunere despre o furtuna. intre timp, siderez pe cine apuc, dar mereu in cadre prestabilite, de un profesionalism acut, sau inopinant, si aiurea. numai ca acum am avut un ritm de frazare si deletuire formidabil, si mi-am dat succesiv note de patru pentru ezitarile ingrozitoare, si apoi mi-am amintit ca tre sa invat sa las orgoliul la o parte, macar din cand in cand, si am renuntat la invaluiri si pretexte de aparare, si in cele din urma mi-am marturisit ca asta e, am sa-mi sustin intuitia pe toate planurile, cu orice risc. ca si cand trebuia sa spun un "da" sau un "nu" crucial, si m-am straduit sa fiu cat mai obiectiva si neevaziva, ceea ce niciodata nu imi reuseste, dar de data asta a vorbit natura mea primavaratica, cu mult soare. sper ca de data asta voi fi premiata, macar pentru scripte, macar pentru stil si coerenta, ca la rezolvari de ecuatii nu am excelat niciodata.

la oboseala

e seara si am avut o zi grrrea, adica fructuoasa, dar ce folos,ca sunt atat de obosita incat am devenit logoreica si imi vine sa rad fara motiv, de aceea imi permit sa impart cateva remarci unor persoane de bine din anturajul meu, acum, la unul din momentele de adevar la ceas de anesteziere a diplomatei din mine. pentru d., i'm so very proud of you, ti-am zis si pe mail in seara asta, esti una din cele mai formidabile fiinte care s-au perindat ever prin viata mea, dovada ca ai si ramas. pentru l., te urasc din ce in ce mai mult, cu fiecare zi te urasc mai cu spor, nu stiu cum sa fac sa o afli si tu, pentru ca oricum esti incapabil de limbaj articulat, dar sincer, vreau sa stii asta, desi nu-mi citesti blogul, desi nu meriti nici macar efortul expedierii prin mail a textului asta! pentru c., revelatia toamnei de la pecs, imi faci asa o concurenta in a fi so very different! pentru a., cu care am impartit la telefon cea mai groaznica vara din viata mea, you deserve the best! pentru c., tre sa-ti iei masina si sa te apuci de condus! dar oricum, vedeta serii e de departe o., care mi-a stricat seara trecuta si cateva minute din noapte: o., eu sunt o tipa extrem de modesta si necomplicata, cu pretentii nule, cu aspiratii moderate, conduc prudent si imi plac siropurile americane, dar mai ales fiatul tau cu nr. de tm, caruia tu ii zici "fiasco", iar gutuile mi-au stat mereu in gat!

wrong, again!

deci da, a venit si explicatia, fix la o zi dupa ce am aruncat gutuia devenita inutila la gunoi. prilej cu care mi-am dat seama cat de usor putem fi, la randul nostru, raniti, cum reusesc cei din jurul meu cu infinita lejeritate sa scormoneasca in juliturile din care speram sa nu mai iasa nimic. in realitate, nimeni nu a inteles niciodata nimic despre mine, si eu imi devin prin asta pe zi ce trece mai transparenta. in definitiv, nu ei sunt de invinuit, ci noi, eu, ca ma incapatanez sa cred in oameni, sa-i creditez cu spirit de autoliza, no matter ce e in capul lor, eu, care nu invat odata sa nu imi mai pese. cum de nu obosesc in a aseza cate o aureola pe crestetul lor, de unde rabdarea asta neconstructiva, perseverenta in eroare, multumitul cu putin?!

die überhebliche

am tot amanat momentul, dintr-o placere sadica, cea pe care o ai de pilda cand iei crusta de pe o buba, cu riscul sa te doara sau sa descoperi o noua plaga dedesubt. era unde o lasasem inainte sa plec la iasi, iar broboanele de inchipuita rasina se inmultisera pe pervaz pana la trei. pseudo-stigmate pe lemnul de la fereastra, teoretic cosubstantial cu lemnul unei cruci. am luat-o in mana, mi-am dorit o secunda sa o sugrum, sa o vad botita, stransa in menghina, incarligata de durere sub presiunea palmelor. apoi impulsul a cedat unei curiozitati de anatomopatolog, am dus-o in bucatarie si nici nu am mai simtit nevoia sa ii implant cutitul in pantec, nu, doar am sectionat-o transversal, pentru o mai buna vizibilitate asupra maruntaielor. daca saptamana trecuta ofta cu suspine de clei alcoolizat, cum se intampla in copilarie cand verii mei striveau pe deal cu piciorul cate o ciuperca parazita zisa si "puf", spre parerile mele de rau, acum interiorul parea sa fie neasteptat de ferm, dar intr-o stare de agregare clara. gutuia era putreda pana in maduva oaselor, si, odata autopsia finalizata cu maxim de eficienta, nu am mai staruit in a o privi, si am aruncat-o cu un gest scurt la gunoi. stiam ca asta e finalitatea, dar totusi ma gandeam zilele trecute la cum voi jubila in momentul asumarii statutului. si nu s-a intamplat asa, poate ca ma supraapreciez gandind ca as fi in stare sa ma bucur de raul altcuiva, dar nu am putut. insa un lucru e sigur si de nelaudat: am privit cu satisfactie imensa celalta gutuie, cum isi etaleaza contururile verzui la soare, asteptand sa se parguie.

viteza la timpul trecut

nu am vrut sa ating subiectul de mai multa vreme, pentru ca nu ma mai fascineaza: viteza. numai ca zilele trecute aflasem de la o amica la iasi cum ca o alta amica povestise pe blog de 200km/h la frankfurt. i-am zis ca poate n-a citit bine, apoi tot ea a continuat cu povesti pescaresti de genul ca si ea atinsese o viteza oarecum astronomica pentru un incepator, cu masina scolii, langa instructorul mult prea tare angajat in controverse cu sotia si soacra din spate: c. sustinea ca avea 160, dar ca el observase prea tarziu si intervenise consternat. si azi m-am gandit la asta, ajunsa si eu din nou in masina scolii, pentru ca cine se respecta pica examenul auto si dupa un an de conferinte si deplasari externe ii expira si scoala, si in aceste conditii trebuie sa o ia de la capat. cred ca si eu eram azi mai grabita ca de obicei, proaspat intoarsa de la moldova si fara complexe, cand am realizat tarziu ca aveam vreo 65, mai mult dupa turatia motorului, si m-am jenat sa continui in treapta a patra, pentru ca o singura data mai condusesem asa pe un drum dezafectat, asa ca am decelerat. in toamna asta am indurat cu stoicism si infinita rabdare, ce pare a fi o dezirabila constanta in ultima vreme cel putin, lentoarea cu care reflexele au revenit (nu ma gandeam ca dupa un an de zile poti avea comenzile in minte, dar sa nu te asculte mainile si picioarele), ezitarile in abordarea diferitelor situatii din trafic, desele intrebari de genul "n-am nici cea mai vaga idee ce e de facut acum. deci, repede, spuneti-mi ce fac???!!!" la un moment dat, intr-o rampa, dupa un slalom ingrozitor, m-am intepenit si trezit cu flashuri si claxoane, si am gasit de cuviinta sa-mi pierd cumpatul, pentru ca voiam sa cuplez, fireste, treapta intai,pentru a demonstra ce porniri grozave fac eu din rampa fara frana de mana, numai ca m-am precipitat si am nimerit-o pe a treia, si masina nu s-a miscat, ba a calat motorul, si claxoanele au continuat in ritm de fanfara, si atunci am izbucnit, asa, mai mult teatral, ca nu vorbeam serios, doar ca eram nedumerita, ca m-am saturat sa am atata rabdare, cu mine e cel mai greu sa am rabdare, si ca am sa renunt. numai ca instructorul era mult prea bine infiletat in rolul terapeutului, si mi-a sugerat cu o voce dezarmanta ca nu s-a intamplat nimic, asa ca am corectat elegant treapta si am mers inainte, era oricum sens unic.
revenind la viteza: cred ca ritmul de viata al ultimului an mi-a epuizat toate rezervele de adrenalina, si trepidatiile nu mai au asupra mea decat un singur efect: sa ma oboseasca. plus ca am observat ceva ce anul trecut ignorasem, era unul din reprosurile politistului dealtfel, ca am luat virajele corect, dar cu viteza. viteza mica nu prea iti da ocazia sa gresesti, si, din cate am vazut eu, miscarile masinii sunt mai studiate, decupate mai clar, mai subtile in acuratetea lor. cum ii ziceam si c., e turatia mai mica cea care pune in valoare senzualitatea, dar in fine, e vorba de o atitudine cu rezultat logic, nu de cautarea unui efect. trebuie sa fii cu adevarat plictisit de viata ca sa ti-o risti la viteze extreme. sau poate unii dintre noi nu sunt suficient de obositi? si mai e ceva: de ce avem nevoie de extravagante? poate din pricina ca doar un dezechilibru declanseaza elanul cautarii echilibrului.