a fost 8 martie

martie care ninge e o gluma proasta, o fisura in memoria mea, un bisturiu intr-o rana noua. fulgi contondenti zvarcolindu-se spasmatici in aer, rafale de vant usturator, oameni care isi strand paltoanele pe ei, infricosati. de ce sta in fata mea si se uita la mine cu ochi mari si privire ratacita, pe care o stiam, si o uitam, si cand ne revedeam mi-o aminteam din nou, si intelegeam de ce? pe fereastra, se vede un intuneric inutil, in zona de langa Sf. Spiridon, un caine haladuieste la intamplare, luat pe sus de valatuci de vant si zapada. o seara de martie cu zapada are gust de arsenic, o simt la atingere ca petale incinerate de lalea galbena. tot ce avea sens in decembrie, ianuarie si februarie a cazut in desuetudine, iar eu nu fac fata. de unde sa incep, cu ce sa continui? de terminat se termina oricum, dar timpul se scurge in ritmul fulgilor de zapada, incoerent, in vartejuri, fara finalitate, fara sa ma intrebe de ce. si nici macar un ceai normal nu gasesti aici, nu au decat verde cu iasomie, si trebuie sa aleg intre iasomie infuzie si iasomie ceai, asta ca sa diversifice oferta. nu pot alege intre unul si acelasi lucru, asa ca il las pe el. n-am baut niciodata ceai mai amar, facand eforturi disperate sa-mi tin pleoapele deschise pana aproape de ora 22, cand mi-am amintit ca am a doua zi ore de la 8. era 8 martie, o zi ca o batjocura, ca o prajitura sarata, ca un ranjet ironic la o declaratie de dragoste.

mugurii

azi, undeva pe la drumul gazarului, pe unde o faci stanga catre mine, o zi ca cea de 12 decembrie, de Sf. Spiridon, cu ploaie si copaci zgribuliti. si azi doar cu mine, singura in tramvai, dar incarcata de ramuri de salcie, tramvaiul care nu face stanga, ci merge inainte inca o statie, dupa care tre sa traversez. da, pe 12 decembrie auzisem si incuvintasem cu toata energia mea filologica si sensibila o asemenea remarca, anume ca nu-i adevarat, iarna ce va veni nu e un anotimp de care sa ne temem, cu siluete solitare de copaci de plumb, pentru ca "nu vezi, ia uita-te mai bine, copacii au muguri!" n-am crezut, cum din principiu am tendinta sa contrazic, eram la un stop, si pentru ca iar aveam probleme cu cuvintele care nu ma ascultau, m-am uitat in dreapta, la pomii de pe marginea strazii, si am constatat siderata ca asa era. am trait cu gandul si speranta asta, am ingurgitat numai din ratiunile date iarna asta.
azi aveam in mana salcii cu muguri, care teoretic si atunci existau, expliciti sau nu. si acum nu mai imi e teama, pentru ca nu mai vine iarna. dar nici nu mai sper ca atunci.

fara rost

erau dati in care spuneam live cuvinte care trebuiau sa dea viata, si se loveau de un zid, sau de un zambet incurcat.. . ca in serile in care ma incurcam eu de mine, nu-mi gaseam cuvintele, ce folos are un filolog cand nu stie ce sa spuna? momentele unei supreme umilinte, cand e ausgeliefert propriei neputinte. nu ma gandeam sa ma impiedic in propriile cuvinte, iar cand eram coerenta si precisa, ma trezeam ca monologhez, tin discursuri de a caror limpezime eram mandra, dar care nu foloseau la nimic. ma plictiseam pe mine insami cu ele, nu ma mai voiam in ipostaza de spatiu de refractie. pana la urma, era mult mai simplu. puteam spune orice, nu ar fi contat. de ce libertate extraordinara m-am bucurat, si iar nu m-am priceput sa uzez de ea! dar asta ar fi insemnat sa golesc cuvintele de sens, sa le privez de functia lor fundamentala, reducandu-le la semne lingvistice cu semnificat si semnificant arbitrare ambele. dar ar fi meritat incercat, si iar nu am avut curaj. desi, in una din ultimele seri, i-am sugerat sa ne prefacem ca nu intelegem ce vorbim, sa vorbim fara rost, dar in mod deliberat, nu cum o faceam de obicei. sa ne propunem sa nu ne intelegem. macar din asta s-ar fi putut crea efecte hilare. sa agree to disagree.

parcul ca non-parc

in octombrie fusesem in cismigiu, fiecare din noi incepea o viata noua, amandoi eram plini de sperante. afara erau temperaturi de vara, desi era clar de multa vreme ca ne invadase toamna, insa cumva subliminal. cred ca cerusem un ceai fara cafeina, si chelnerita imi adusese altceva, c. era cu masina cea noua, cu numar rosu de ag. nu stiam pe atunci cat de mult te poate durea o zi de iarna in cismigiu, si mai grav, una din preajma lui 1 martie. atunci, intr-o vineri, fusesem sfatuita sa las ghioceii si florile galbene de abia iesite de sub zapada, covoare tematoare sub copacii de asta iarna, sa le las acolo, ca stau mai bine. de fapt, era o intrebare retorica, daca nu cred ca stau mai bine acolo. fireste ca nu credeam, si ma culpabilizam pentru asta. tot atunci am vazut ca salciile si-au schimbat culoarea, din galbenul din iarna in verzui, si la mirarii mele i s-a raspuns ca mi s-a parut. fireste, ca si pe 8 martie, la "illusion" sau "illusions", cat de importanta e o inflexiune... nu-mi vine nici acum sa cred ca s-a terminat cu iarna, ca a disparut, as fi zis despre ea cum ziceau unii despre ceausescu, ca l-ar fi omorat cu mana lor, asa as fi facut si eu, nu se mai putea.
anyway, in octombrie in cismigiu era inca soare si c. si cu mine faceam planuri, desi eram amandoi nesiguri, si ne-am promis marea cu sarea, ca o sa ne vedem, ca o sa mearga cu masina in dreapta mea, si alte grozavii de care nu ne-am tinut de cuvant. doar eu am facut ce i-am spus lui c., mi-am petrecut ultima zi de noiembrie in parc, povestind despre carute cu fan, luna si gascani buni de luat in brate, despre cum, peste doua saptamani, din crengi nu vor mai suna frunze, ci vor picura fluturi de gheata. si asa a fost. mirosea a fum si se lasa inserarea, in zare intepau cerul turlele unei biserici. nu eram in cismigiu, ci intr-un cismigiu extended. nu am avut nici o clipa perceptia parcului aceluia ca gradina, necum ca gradina a edenului, poate din pricina anotimpului neprielnic. niciodata nu mi-a fost mai frig in parc, nici macar la jena paradies, unde mancam dropsuri de ciocolata si am scapat unul pe jos, la care mi s-a raspuns "macht nichts, es freut sich ein tier", ein tier sa fie, ca eu nu. dar oricum, iarna asta m-a durut ingrozitor in natura, pe tot parcursul ei. grea, inaccesibila, angoazanta, datatoare de nesiguranta. upon a closer look, frigul mi-a patruns in oase de atunci, din "ultima zi de noiembrie", trebuia sa-mi dau seama ca era ultima zi cand inca puteam sa ma intorc, mai tin si acum minte salul roz si hugo boss XX pe care le purtam, si, anticipator, la intoarcere a uitat sa faca dreapta la un moment dat, sau da, stiu, era incadrat gresit, si ne-am pomenit pe alt drum, pe care l-am parcurs si ultima data, tot din neatentie.
si raman la impresia de prin facultate, ca cismigiul e cel mai prozaic parc din cate exista, care, daca il calc, anunta nefericire.

despre derapaje controlate (lui C., de Florii)

azi a fost soare, iar ieri nu stiu de unde am avut atata energie sa las sa treaca o zi prin mine, nu pe langa mine, in toiul treburilor curente, dupa o saptamana de telefoane de cele mai diverse tipuri, de la telefonul stiintific de dimineata, la al tanjiei de la pranz, al nu mai stiu cui de seara, al schimburilor de replici cu d., adorabila d. azi am simtit insa ca e o zi pe care vreau sa o ocolesc, sa o fentez, poate la gandul ca se scrie referatul singur? saptamana asta am inhatat si cartea lui bodrozic, cu svemirska, fireste ca tot ce citeam luam iarasi personal, pacat capital pentru un filolog in serviciu. azi am aflat ca trandafirul de asta vara a degerat, ceea ce nu m-a afectat teribil, pentru ca, asa cum spuneam asta iarna, eu cred in minuni. daca si asta iarna credeam, inseamna ca optimismul meu e incorigibil. dar azi nu am fost o optimista, ci ceea ce asteptam si eu de la mine, filologul sobru, care scrie fara implicare. am o banuiala ca ma insel insa, nu exista lucru pe care sa-l fac si in care sa nu pun suflet, poate doar stersul prafului. in fine, eu m-am simtit azi detasata, si mai grav e ca vedeam cum se umplu paginile si eu tre sa ma opresc la 5. imi amintesc in momentul asta de ce intelegeam eu prin "derapaje controlate", in sens strict automobilistic, poate asta am facut si eu azi cu ce am scris, insa c. era de parere ca sunt numite impropriu asa, nu mai tin minte explicatia, desi am asimilat-o pe moment, doar ca era o dupa-amiaza de marti, aveam o durere ucigatoare de dinti si nu-l mai vazusem din octombrie, si taman cand sa ma asez si eu in dreapta lui in alta calitate decat cea de pana acum, ma ia nevralgia, verdammt, si nu mai pot scoate un cuvant, si nu-mi vine sa cred ca e tot c., cel de asta vara, dar care nu mai are chef de depasiri si sa accelereze la 100 in pasaj. intre timp, durerea se atenueaza, trece o dupa-masa in mallul meu preferat, si c. ma conduce acasa, ia sa vedem daca mai tine minte unde tre sa faca stanga. mormaie ceva, la care ii zic ca s-a incadrat bine, de ce sa schimbe banda, la care c. imi reproseaza ca il subestimez, stie un loc perfect unde imi poate demonstra ce inseamna derapaj controlat, si da, era cel de asta vara, si da, c. nu s-a dezis si am luat o portie buna de adrenalina intr-o marti din martie, dupa care a insistat sa-l privesc din fata blocului cum demareaza. da, si peste c. au trecut niste taifunuri, si c. zicea ca "da, ce a mai fost asta vara..."

back la scris

azi m-am inchis in casa, dupa cum stia toata lumea din jurul meu, sa-mi scriu vortragul pentru viena. amenintasem pe toti, inca de saptamana trecuta, ca sunt inabordabila, pana si pe tanja, amica din slovenia care oarecum avea nevoie de mine. nu stiu de unde atata timiditate la mine, de ce imi era teama sa ma apuc de scris, poate din pricina ca nu mai scrisesem un text filologic din vara, sau ma rog, nu unul de tip conferinta. si prevedeam ca voi avea nevoie de claustrare, spalarea creierului de ganduri colaterale, etc., sa trag jaluzele, sa-mi pun ochelarii, sa fac ordine pe birou, sa ma asez cuminte la masa de scris, nu in pat, unde stau cu laptopul boema si domestica atunci cand nu se anunta la orizont vreo conferinta sau raluca nu tre sa produca vreo carte. dar nu, m-am inselat. poate din cauza ca citisem asta vara cartea despre care aveam sa scriu azi, si am constatat cu surprindere ce bine tineam minte. era pe la sfarsitul lui august, eu la tara in sezlong, cu un mar intr-o mana si pisica forfotind pe langa mine, nu mai tin minte mare lucru in definitiv, decat ca ma pregateam sa plec la mare si intr-o dupa amiaza i-am dat un sms lui l. si l-am intrebat daca vrea sa mearga cu mine. in fine, cartea am ispravit-o intre sms-ul de intrebare si raspunsul lui, cred ca a durat doua zile, de abia se intorsese de la dresda si avea iar a funeral in his brain, din cauza lecturilor in exces.
sasa stanisic, wie der soldat das grammofon repariert, nici nu am discutat la mare despre asta, ci despre dinev, eu tinand mortis ca mai tre sa citesc niste teorie despre preferinta pentru thanatos, dupa care, in stilul propriu, i-am gasit niste noduri in papura si lui dinev, pe care l. nu-l citise, dar care m-a ascultat cu luare aminte si s-a lasat in cele din urma convins, nu pentru ca as fi adus cine stie ce argumente stiintifice, dar pentru ca eram eu convingatoare, cred, prin privire, ton, expresia fetei, germana mea cu accent sofisticat, pe care nu ratez sa o etalez cand vorbesc cu l.
despre stanisic m-am trezit in dupa-amiaza asta ca nu am atat de multe de zis pe cat ma gandeam, poate din cauza ca a trebuit sa comprim in cateva pagini. adevarul e ca nimic nu se compara cu analiza in amanunt, nu-mi plac si nu am agreat niciodata sinopsele, privirile de ansamblu, rezumatele, pentru ca sufera de superficialitate. si fireste ca m-am temut sa nu devin si eu superficiala, ceea ce mi-ar fi un dezastru. imi amintesc ca am fost odata acuzata de asa ceva, era coordonatorul meu de doctorat, nu mi-a venit sa cred, am izbucnit prompt cu un "nu e adevarat". si am mai primit in iarna asta un repros pe acelasi motiv, la care nu am mai ripostat, pentru ca se referea la cat de mult am asimilat eu principiile religioase in ce fac, si a trebuit sa tac.
dar ziua de azi, in care am intuit ca se insinueaza ploaia, cu care se termina si romanul lui stanisic, mi-a amintit de una de pe vremea cand scriam la teza de doctorat si aprinsesem pe masa o lumanare mov, ca sa ma inspire. si azi eram cat pe ce, aveam una vanilata adusa de la frankfurt de vreo doi ani, totusi nu stiu de ce n-am aprins-o, poate din cauza ca era afara soare, si in sufletul meu la fel.

stürmer und dränger

s-a intamplat, tardiv, fara regrete. am scris aseara cel mai sec mail din viata mea, fara filigranuri, dar nici din cuvinte de iasca. dar consistent, ca o mancare in care ai gresit proportiile si a trebuit, de nevoie, sa adaugi apa in prostie. un mail total neromatic, de care nu credeam sa fiu in stare. dar iata ca si un filolog se inseala. m-am prins de ceva vreme ca nu sunt stapana pe cuvinte asa cum credeam eu, ca pot controla si ce se ascunde in spatele lor.
era un text pe care l-am servit de ceva vreme, inclusiv semestrul asta, studentilor, despre cum in sturm und drang tipii astia vor sa faca din literatura viata si din viata literatura. incepuse sa ma plictiseasca pasajul asta. stiam de mult bucata, dar nu mi-a trecut ever prin cap cat de conformist am actionat eu, cu cat elan masochist, in wertherkleidung. si totusi, dupa lunile astea mi-am dat seama ca nu pot fi altfel, altfel decat efervescenta, debordand, clocotind. cum am raspuns ieri la intrebarea lui, ca eu "am mereu ceva in minte". "si acum, ce ai?" "vara". numai eu stiam care. poate si eu am o slabiciune, cuvant de care s-a abuzat in viata mea de ceva vreme, nu pot sa traiesc fara vointa si reprezentare, ma paralizeaza gandul ca as putea sa ma circumscriu unei letale banalitati. nu ca nu am incercat, Doamne, cat mi-am dorit sa fiu ca altii, sa o las mai moale, sa cer mai putin, sa ofer "suficient"! dar nu-mi iese. am incercat din decembrie si pana acum ceva vreme, din rasputeri, ba chiar am mers mai departe, mi-am propus si autoindus ca intrarea in randul lumii e, pentru mine, o extravaganta, doar-doar sa ma motivez in felul asta. nu stiu ce-mi lipseste de nu ma pot impaca la contactul cu cotidianul care nu e mai mult de atat. obosita de analize si interpretari, care by the way nu mi se mai par de mult incitante, m-am lasat pagubasa. aseara am capitulat oficial. inca imi da de gandit retragerea mea, nu stiu cat de coerenta sunt cu mine insami, doar ca nu s-a mai putut. si cu ocazia asta mi-am confirmat statutul de stürmerin und drängerin.