priviri

ma gandesc rar la el, si in majoritatea timpului e vorba pana la urma doar de momente comune. zilele trecute, dupa odiseea de la braga-lisabona-frankfurt si o aterizare ratata si transformata in decolare, sau revalorificata, ma rog, cum am tins sa fac si din ultimul esec, am plonjat direct in congresul germanistilor, sau mai bine zis am aselenizat. pentru ca nu mai era nimeni cum stiam. desi alterate de trecerea celor trei ani, nu chipurile erau diferite, ci starea de spirit pe care o emanau sau o inscenau. cel mai probabil raman insa la convingerea confirmata de el in martie ca sunt doar eu, cea care reprezinta in maniera schopenhaueriana, cazand victima propriei vointe si propriilor proiectii. reconstruind prin reduplicare, pana la paroxism, uneori pana la disolutie. cum se intampla, zi de zi, si cand credeam ca se atinge, prin cine stie ce miracol, un echilibru, nu, reprezentarile paraseau iar in ultima clipa pista de aterizare, pentru a porni in sus fara obiectiv, fara un plan de zbor, fara repere, fara o ora de sosire. asa cum disparuse cursa de la frankfurt de pe tabela din otopeni. era probabil rezultatul acumularilor a zeci de ani, care nu apucasera nici in 2009 sa coboare la sol. iar atunci se atinsese un prag de minim, dincolo de care, in ambele directii, orice era posibil. imi doream punctual sa se termine, sa ma cufund intr-o liniste prozaica, dar sanatoasa, pentru a ma putea bucura de realitate. numai ca realitatea trebuia fentata, si lucram amandoi consistent la cosmetizarea ei prin sedinte repetate de make-up cu branduri costisitoare. daca probabil ar fi fost una convenabila, say posibila, nu mai era nevoie de evadare si de reprezentari. te sustragi unui fapt cand exista inconveninente, si ma incapatanam sa raman prin boicotul realitatii, fabricand un camuflaj care sa o prezinte in culori favorabile, sau sigure. poate asa a fost, numai ca prea multele aparente indiscutabile nu imi lasau prea mult spatiu de manevra. eram prizoniera constructelor de o viata si de cativa ani, dar mai ales a unei pseudorealitati de a carei valoare de adevar ma indoiesc si azi. fara indoiala ca daca as lua-o de la inceput as proceda la fel, pentru ca intreaga constelatie de evenimente si schimburi de lumi, asa cum era pusa in scena, era irezistibila. poate nu am incercat suficient sa ma opun, pentru ca nu am avut motiv, nici nu mi-am pus problema, m-am lasat absorbita. si iar au venit clipele cand nu mai existam, si le-am gasit dureroase ca atunci, dar am gasit nimerit sa ii fac cadoul capitularii fiintei mele in fata simplei lui prezente. acum imi spun ca el nu trebuia sa faca nimic, decat sa existe si sa respire, si cel mai important, sa deschida ochii. in fata carora nu mai aveam nicio putere, intregul univers se pulveriza si incepea o alta lume. m-am intrebat de fata cu el daca e culoarea, sau e privirea, sau expresia fetei, sau de fapt numai eu, inventand si atribuindu-i insusiri care de fapt imi apartin, in stare de latenta, infipte undeva in subconstient? se pare insa ca nu e suficient sa ii recunosti victoria totala si neputinta ta absoluta in fata existentei lui. iar incetasem sa mai fiu, era numai el, iar eu nici macar victima, dar nici perechea lui, din moment ce tot timpul nevolnicia ma incarcera intr-o imposibilitate productiva. am crezut multa vreme ca refuzam sa mai conduc din pricina lui, cand statea in dreapta mea trebuia sa fac eforturi inumane sa-mi inchipui ca sunt stapana pe situatie. nu trebuia sa spuna nimic, simpla prezenta ma hipnotiza, nu ma mai lasa sa traiesc, imi fura toata energia vitala. culorile ochilor variau nu numai in functie de conditiile meteo, ci mai ales de dispozitia sufleteasca. erau albastri cand l-am cunoscut, in soarele orbitor din israel, cand era nesigur de ce se va intampla. erau verzi, cu inflexiunile indefinite de turcoaz si azuriu, inducand in eroare, desi stiam atunci ca e fericit. au ramas asa mai tot timpul cat a fost cu mine. deveneau aproape gri chiar daca afara nu erau nori, dar il astepta o zi grea la cabinet. in intuneric ii ghiceam azurii, cu luciri de piatra rara, cu valuri blande si racoritoare, mirosind a alge si spuma din larg, sau fosnind a padure moale de dupa ploaie. la c. s-au intunecat brusc, si atunci m-am intrebat ce caut acolo cu un barbat strain care nu stiu cine e. in ultimele zile, in cismigiu si la p., au redevenit albastri, usor decolorati, fara expresie, purtandu-i ca si cand nu erau ai lui. nu am inteles niciodata ce ce s-a inchis asa repede in el si a tras toate usile dupa el. si nici nu am sa pot sa-mi iert iesirea din viata lui, stiind ca ar fi insemnat disolutia mea continuarea. uneori imi spun ca poate nu voi mai vedea niciodata o asemenea privire, care in mod clar m-a marcat pentru totdeauna, fara ca el sa stie nimic din toate astea. am incercat aseara sa inregistrez schimbari de umoare si colorit la alte perechi de ochi, cel mai apropiat exemplu fiind r. nimic. poate imi era totul adresat mie? voiam de fapt sa ajung aici: intr-o seara ma apropiam de p-ta sudului in 381, ar fi fost o crima sa ma fi urcat la volan dupa cele 16 ore de congres, si tot vaitandu-ma in sine de lipsa de repere afective, observ intr-un mic scuar cu flori un caine. cred ca era trecut de ora 23 si isi facea culcus. cateva secunde a cautat cu privirea catre mine. apoi s-a asezat cu minutiozitate, descriind liniile curbe care ne fac sa spunem despre ei ca stau colac, buni de mancat. in schimbul nostru de priviri am inteles ceva ce m-a linistit. in ultima vreme cautam intentionat sa intalnesc priviri, de barbati sau femei, fara preferinte, si le sustineam cateva secunde. eram curioasa de ce au sa-mi spuna. unele tradau o lipsa acuta de afectiune, altele, dimpotriva, disponibilitatea de a o oferi. empatizam cu ambele categorii si rezonam cu ambele tipuri de neimplinire. le spuneam si eu la randul meu cate ceva despre mine, dar ma retrageam cand privirile zaboveau iscoditor. erau de cele mai multe ori ochi de culoare inchisa, insa am citit in toti caldura care mi-a incalzit multe seri de iarna in autobuz. si poate si de asta apelam la acest vampirism, la acest furtisag si insusire gratuita si clandestina de iubire. iar acum cateva seri am avut poate cel mai consistent schimb de energie afectiva. ce culoare au ochii cainilor? pe r. am sters-o azi de pe facebook, desi ea in sine nu merita, doar ca sa inchei cu totul un capitol. pe care nu pot, cu obiectelele tronand pe birou si prin cotloane, pentru ca nu vreau, chiar daca ultima floare in glastra rezista fara sa o ud de atata timp, doar fiindca nu ma indur sa o arunc, nici sa o las sa-si urmeze ciclul biologic firesc. nu stiu cu ce se hraneste, trebuie ca cineva din casa se milostiveste de ea si ii mai toarna in cap cateva picaturi de apa, pe care, ca o cactee ce e, le tezaurizeaza pentru luni de zile. in fapt, astept sa moara singura, nu o pot arunca, eutanasia nici atat. cainii au de regula ochii caprui si calzi, priviri matasoase si umede, cersind atentie si daruind din belsug fidelitate si caldura. cainele de la piata sudului doar se pregatea de culcare si ma imbia si pe mine sa-i urmez exemplul. odihna, ca solutie fiziologica, fireasca, la tracasarea ultimilor zeci de ani.

de la capat

sunt la lisabona si in tara e putin de miezul noptii. stay on this road, cred ca aha, pe magic fm. am incercat sa ma recompun din amintirile de la salerno de acum doi ani. imi lipsise teribil vegetatia mediteraneana, cu palmierii nonsalanti din curtile oamenilor, sau lamaile pantecoase. la braga in parc cazusera portocale pe jos, si cand am revenit in dupa amiaza de dupa intalnirea cu studentii nu mai erau. una din ele crapase si se vedea pulpa suculenta. de Pasti am primit cadou o crema braziliana de maini pe care scrie "polpa para as maos". ce am vazut pe drumul de la porto pana la braga mi-a hidratat consistent sufletul, deschizand porti catre reactualizarea momentelor din italia. si mai ales aromele, preponderent rurale, de fum amestecat cu ierburi aromate si fructe inca tinere. in seara cand am ajuns la braga orasul se costumase de sarbatoare pentru "semana romana". barbati si femei in straie romane inviau vremuri inca persistente in adn-ul portughezilor si al meu, desi eu una ma vad mai degraba descendenta a dacilor. de toate varstele, iesiti in procesiuni pagane, invartind gratare, sau pazind standuri inmiresmate, participantii sclipeau in straie dintr-o lume care parea dintr-o data incredibil de aproape. am strabatut cu valiza trecuta prin filtrele aeroportuare de la frankfurt si porto ulitele invaluite in aburi de antichitate si am avut de la primul contact sentimentul de apartenenta care imi recomanda un oras nou ca familiar sau nu. la lisabona am coborat din trenul de mare viteza dupa 3 ore si jumatate in care am ametit, in gustul amar lasat de ce citeam in cartea gabrielei adamesteanu, "dimineata pierduta", cumparata in acele zile magnifice de septembrie anul trecut. langa mine se asezase cineva cu un parfum cunoscut, pantaloni de vara beige si ochelari, cum am observat mai tarziu, D&G. nici nu se putea altfel. iar eu am coborat la lisboa oriente si am schimbat doua metrouri, ajungand necomplicat la destinatie, dar cand m-am uitat in oglinda camerei cu mobila de secol XVIII vazand alta persoana, venita din alt timp,cu alti ochi, tarand fusta de la roma, purtata abia la Locurile Sfinte, ca un cadavru in urma mea. un sentiment de sfarsit de lume, de imposibila vedere in viitor, dar si de iremediabila intoarcere. azi am ajuns undeva langa o buganvilla mov, un copac intreg, cu raul tejo in fundal, dar cu efect martimim, si doua indience mi-au facut o poza. am ramas surpinsa sa descopar iar alt chip. de data asta din viitor? eu, asezata fara voie, dar ferma, in fata pomului mov, acoperindu-l cu mine si cu umbra mea, pentru ca am invatat cat valoreaza o umbra. bouganvilla a ramas floarea mea preferata, fara sa cer permisiunea cuiva sau sa renunt la ea. sunt tot eu, in stare sa decid ce vreau si ce nu. si la Lisabona mi-am demomstrat din nou ca trebuie doar sa vrei sa te asezi in calea sperantei si a viselor. visele mele inca se grefeaza pe florile mele preferate de acum 2 ani si un an, din tarile cu climat mediteranean si mult visat, si timpul imi va da dreptate ca nu gresesc.

colaj

mi-am pus lykee li, iar, azi, cand am traversat centrul vechi cu ochii in lacrimi. e prima oara? da, prima oara de cand declaram acolo, intr-un sms, ca le insir pe ata ca pe margele, si replica suna ca se vor transforma in smaralde. cantecul suna ca asta vara/toamna sau al catelea anotimp din alta ordine si galaxie a fost, si eu as putea afirma, dedublandu-ma sau detripladu-ma sau demultiplicandu-ma ca sunt aceeasi. ma mint, de jumatate de an ma mint in nestire, lucrand minutios la un scut de protectie. de ce nu am atata curaj sa marturisesc ca sufar? dar nici asta nu mai stiu daca e adevarat. pune-ma sa ma urc la volan si in secunda doi demonstrez contrariul. de cand traiesc fara sentimente simt, tocmai, ca nu traiesc, si asta e cool. aseara la internations am iesit cumplit in poze, si culmea e ca le-a facut un fotograf profesionist. in pozele lui ieseam intotdeauna minunat, in cea din piata ateneului cel putin paream desprinsa dintr-un goblen de epoca. cand am aterizat de la iasi la bucuresti m. declara ca das wuerde sie sich nicht jeden tag antun. saptamana viitoare plec la porto. ca sa ma invat minte, locatia din bd. primavarii si ce a mai continut ea au fost un fiasco ce a culminat cu invitatia unui gentlemen turc de la ambasada, de varsta alor mei, luam cina impreuna in weekend. mai bine de atat nici in cosmarurile mele nu se putea.

the arrival

am venit. imi doream mult sa ma intorc la bucuresti, orasul de peste sufletul meu, ca un pod peste o apa cu maluri imposibil de conciliat. nu cum e c., matrice vitala, spatiu al angoaselor, barometru al neimplinirilor. cum a fost cand a venit b., ca sa implineasca, si de fapt a confirmat o imposibilitate. atunci nimic nu avea mai mult sens decat el si cu mine acolo, numai ca eu incetasem sa exist, si nu mai era decat el si cu m., care acum a devenit si ea altcineva. si el e altcineva, cel putin din noiembrie anul trecut, si din nou in martie, cum nu as fi gandit in veci ca isi poate schimba culoarea. in multe randuri am realizat ca nu imi e dor de momente si de mine, cea din clipele acelea de gratie, ci de el, numai de el, asa cum e si cum nu pot fi eu cu el. azi noapte cutreieram intre somn si veghe str. pitar mos, ca ieri aievea, si sunt devoid of feelings, tocmai de aceea am libertatea sa dispun de mine si de ceilalti dupa bunul plac, si de aceea spun ca nu ma dor amintirile, nici nu-mi lipseste, si nu pot face nimic,si nu vreau, pentru ca nu se mai poate face, a intrat totul in mormant si nu mai invie.
sunt doar eu si cu orasul meu preferat, singura ca si la münchen, dar inconjurata de oameni si de familie, dar fara sentimente si probabil si ohne eigenschaften. azi aleile, blocurile si copacii de pa strada mea nu aveau sens, iar acum aproape jumatate de an sclipeau in clestarele palatului care se invartea dupa soare. n-am sa uit, pentru ca nu am de ce, acum niste ani am uitat ca sa ma eliberez, dar acum sunt libera si imi permit sa nu uit.
nu, nu e cum crede el, alles in meinem kopf. tot ce nu e din lumea asta e din cealalta si Hristos nu e din lumea asta. cand a venit realitatea sa inghita tot, atunci nu mai era El si s-a cunoscut. de asta am preferat sa raman langa El.

ca o ninsoare

am asteptat saptamana trecuta mailuri, mi-am verificat casuta postala de nu stiu cate ori, am dormit catre sambata ceva mai agitat ca de obicei, toate simptome tipice. si cand, atunci totul s-a topit fara sa mai fie nevoie de nimic. o liniste invadatoare, prin ploaie, de unde era atata entuzism rasarit unde din cer turna, sau poate eram pe urmele altcuiva fara sa stiu? azi fireste ca nu mai eram atat de dislocata de lumea reala ca de obicei, asa ca am parcurs traseul de la marienplatz, theatinerstr. si pana la stabi fara sa pot reface nimic din ce stiam: nici diminetile mele curente,cu creierul spalat ca sa incapa numai a doua mea carte si rezzori, nici dupa amiaza si seara de sambata. amintirea lui r. a fluturat altfel de cum m-a bantuit azi, in soarele cu iz de vara, cea a lui b., spunandu-mi cuvinte frumoase, dar care in mintea mea erau lipsite de continut, ba deveneau chiar sterile, pe alocuri vulgare. pana cand r. nu reapare, sunt amandoua amintirile cumva la fel de volatile si de domeniul imaginarului.
r. nu inlocuieste nimic, nici nu reface, dupa ce a vindecat doar confirma. sta ca o oglinda langa mine si in fata mea si ma arata uneori ca pe o alba ca zapada, alteori ca pe mama vitrega. fara forta devoratoare a sentimentelor. dimpotriva, sa astepti sa vina linistea din nou si sa se astearna ca o ninsoare, venita firesc de Sus. nu ca pe un cires copt, sau ca pe o para care sa ti se topeasca in gura.

altfel

sunt la münchen si absolut nimic nu mai e nimic ca atunci, h. descrie cu bolidul lui aceleasi bucle elegante si bruste,voiam sa intreb la cate mii de ture schimba viteza, numai ca stateam in spate si dormitam. pe care intre timp le decriptez din proprie experienta si asa totul devine previzibil. g. se preface ca are iar totul sub control improscand in toata lumea cu noroi ca sa straluceasca el in soare mai bine. e. a avut pana in iarna dureri insuportabile, pe care le-a tratat cu injectii cu aur de 1000 de euro doza. s. are un nepotel si o nepotica, amandoi sositi la distanta de cateva zile. stef a cazut in modul cel mai stupid intr-un magazin cu bauturi si s-a ales cu semne albastre pe fata. p. a iesit aproape definitiv din peisaj. ca sa vina r., care e cum ma gandeam si nu ma gandeam, extrem de surprinzator de minunat. cei de la capela s-au mutat la alte haidhauser kirche, o. s-a ingrasat si are alura unei starete infrigurate si inhaimurate. c. e mai liliala ca de obicei, si aduce a inger speriat.

nici eu nu mai sunt nimic din cea de atunci.fara sentimente, trairi, aruncand priviri care nu mai comunica nimic. la münchen eu si g. facem bilanturi, tragem concluzii.

aseara n-am mai avut timp de asa ceva. nici macar, cum ma temeam, ca ma voi adanci in priviri albastre, pentru ca a plouat si apoi a venit repede intunericul si nu le-am mai putut citi culoarea. am savurat linistea pe care nu o aveam cu b. si care imi lipsea enorm. eram in alta lume, si totusi la 12 noaptea, in noaptea in care s-a dat ora, cand am iesit din "reitschule" tronau bmw-uri albe, unele cu farurile aprinse de priveghi, pe ludwigstr. se gonea cu viteze astronomice, la odeonsplatz niste adolescenti coborati din masini de lux isi faceau poze. in grupul repectiv de tinere, una purta un voal de mireasa, asortat la pantalonii negri multai si tricoul alb.
si r. e minunat, nu a trebuit decat sa vina si sa fie acolo si sa spuna nimic, doar ca sa alunge departe amintirea lui b. mi-a anticipat non stop reactiile. probabil nu am nimerit intamplator in cafeneaua unde pe vremuri era o scoala de calarie, ca sa trecem apoi pe langa roibul alb de metal fabricat in bavaria si la un moment dat sa-mi povesteasca despre polo-ul lui rosu, cu putini cp. si cand si-a desfacut bicicleta de unde o parcase, eu raman cu privirile pironite spre brienner str., unde un bolid alb intra in curba accelerand si franeaza brusc, el nu vede, e aplecat peste cablu, dar aude si zice "ein toller typ", ca si cand mi-ar fi citit gandurile. cine e r.? in amintirea de acum 10 ani de la jena, e m. de la berlin? sau e explicatia stiintifica la ce a fost, fara sa spuna mare lucru, doar ascultandu-ma? nici nu stiu daca ma privea in ochi, erau momente cand simteam ca nici nu e acolo, sau ca e altcineva, o alta fiinta. in 2009, r. anunta, acum r. a vindecat, ca un balsam incredibil. nu mai stiu. decat ca simt ca r. e si va fi foarte fericit.

hibernarea

ok, deci toate sunt in ordine, tocmai pentru ca de fapt nimic nu e, dar tocmai asta ma constrange la maxima prudenta si coerenta cu viata mea, si cand intru triumfatoare ca de obicei la BAR si ma pregatesc de inca o zi de vineri in tihna obisnuita, ma trezesc cu acel approach pe care il regret de ieri si pana azi incontinuu. adica de ce, how come, wieso, ca ce chestie??!! aveam si eu o strategie: sa nu am o strategie. si acum, luata total prin surprindere, in loc sa ma flateze, mi se pare dezonorant. pentru ca realmente am interiorizat pana la osmoza concluzia ca nu am nevoie acum de confirmari, tocmai pentru ca imi lipsesc momentan si compania mea ma conforteaza la maxim. ce a fost frustrant si periculos pana la urma din tot episodul de ieri a coincis cu repunerea pe soclu a lui b.," cu care nimeni never ever nu se va mai compara", "la a carui inaltime nobody in vecii vecilor nu se va mai ridica", caci "cine mai stie mai bine ca tine..." s.a.m.d, usw., etc. cel mai mult in perioada asta am avut nevoie de mine in ipostaza impreuna-creata cu el si pe care mi-a lasat-o mostenire, care, altoita pe vechile radacini, mi s-a parut un monument. e lesne de inteles de ce am preferat sa ma asez pe mine pe soclu in locul lui, de vreme ce investitia in mine a fost mereu cea mai sigura si de incredere. si asa, de atunci si pana acum, ma contemplu in tacere, cu multumirea omului flamand care si-a astamparat foamea cu o mancare careia nu mai are rost sa-i dea vreun calificativ, si in acelasi timp, pe acelasi principiu al unei calde tolerante, pe toti cei din jur. nu ma asteptam in ruptul capului sa vina cineva sa-mi tulbure hibernarea dulce si securizanta pentru care am muncit serios sa o dobandesc. ca si cand suna ceasul aiurea, fara sa-l fi potrivit. si in seara asta la dedeman, fireste ca era el in gandurile mele, mai precis eram eu si el si imensa magie de atunci, care acum e total incompatibila cu peretii de zapada de afara si noroiul si baltile prin care iar am murdarit-o azi pe corsi. la raioane de mobila si accesorii eram ca o mamica ce proaspat a pierdut sarcina, sau copilul, si nu mai are ce cumpara, desi venise, sau nu, in acest scop. ca atunci cand m-au sunat de la una din firmele de atunci de la targul de nunti de cu doua zile inainte sa ne despartim sa ma intrebe ce am hotarat, iar eu am raspuns ca s-a anulat totul. asa ca ce cautam eu de fapt in raionul respectiv? sau ca oamenii care isi pierd o mana sau un picior si amintirea membrului-fantoma e cu ei mereu. "in amintire totul e arhetipal, poleit ca la inceput". ce confera vesnicie unor oameni?