noaptea unui mai care nu s-a tinut de promisiune

in noaptea de care este vorba a fost aproape zi. dupa ce vantul a facut ordine in nori, s-a lasat amurgul peste un senin suspect. un crepuscul lent, nesigur, brusc devenit tulbure, cataracta unui om batran. pe cer baltea o apa amestecata cu matasea broastei, in care pesti diformi se sufocau. in casa era pe jumatate toamna, pe jumatate iarna, iar afara teoretic primavara, boboci de lamaita intepau timizi membrana verde si nu indrazneau sa eclozeze. in spatele gradinii, tulpini din porumbul de anul trecut insistau sa-si arate siluetele incomplete, in timp ce boabe noi de visina se iteau pe dupa magazie, copiind actiuni de fiecare an. langa ograda gainilor, coacazul rosu sangera verde cu sclipiri livide. si el era oarecum la inceput, la acelasi inceput in care, ca de fiecare data in mai, e parazitat de larve sincere in foamea lor.
pe zidurile fantanii umbre jucau cu limbi de foc negru un sotron la care participau amintiri dintr-o alta copilarie. care inghitise si o alta, si acum era mult mai dificil pentru a. sa-si inventarieze viata, din moment ce nu mai avea una, ci doua, care nu putusera sa fie reduse la una. de unul singur, sotronul e ca o victorie intr-un concurs fara competitori, arbitru, juriu, prieteni si frati. de asta avea a. impresia ca nu mai recunoaste nici propriile amintiri, cand a., fara sa o mai fi vazut de atatia ani, anuntase ca da, se intampla. stabilisera altfel cand se vedeau mereu verile si de sarbatori si-si faceau planuri. iar de data asta a. ii facuse celeilalte a. o surpriza.
cand a. iesi dupa miezul noptii afara, vazu intr-un colt de cer cateva stele, iar in rest o taiara la obraji lame de vant, si iar balteau la orizont mlastini urat mirositoare de nori jenati. si cand s-a intors in camera cu soba calduta, substituind normalitatea lui mai, s-a gandit ca nu mai sta in casa de asta vara, ci intr-una de care nu-si aminteste cui apartine.
a doua zi, vantul stersese urmele de funingine de pe fantana.

coroana

azi e 19, ma intrebam de ce zilele trecute daduse peste mine "the day before you came", si i-am zambit ca un bolnav al carui medic curant nu a gasit remediul potrivit. si pe masura ce se indeparteaza, tot mai mult intra in vis si in irealitate, si nu mai doare, sau e un efect al anestezicelor. la fel cum m-am ales eu azi cu o coroana dentara, despre care citeam acum o saptamana la eliade ca e un "os mort" o masea ajunsa "in campul mortii". si asa m-am preumblat pe strazile maturate de vant, cu un corp strain in mine, de care intre timp am inceput sa ma bucur, pentru ca e singura incoronare de vreun an incoace. daca nu o iau in calcul pe cea de pe magheru de asta iarna, cand mi s-a agatat palaria intr-o "coroana mortuara" atarnata intr-un copac, la care am ras, si mi s-a reprosat ca nu respect eroii.

mai ca martie si aprilie

verde, din ce in ce mai mult verde zilele astea, si tutusi nu e decat primavara. ca si cand as fi diagnostificat o boala benigna. si tot ea aduce si vise culese din vieti intrauterine sau cine stie de pe unde, in care se inverseaza roluri. de dimineata am ascultat o poveste despre cum n. a primit un buchet in care se intercalau maci, dar unii giganti. mohnblumen, ca la keller sau la celan. ca sa suplineasca nevoia mea de liniste. ziua de azi arata pe la 2 ca o mancare proaspata in farfuria din fata mea, cu galuste de nori albi invadand iremediabil acoperisuri. ca si cand puteam sa uitam ca exista blocuri, azi le-am trecut cu vederea, sau nu, m-am amuzat cum norii le drapau si inghiteau trupurile din beton had. in plin centru se desfasura un peisaj despre care as fi putut crede ca e o mutatie in fenotipul bucurestiului. norii muscau hulpavi si din gandurile mele, apoi am inteles mi-am amintit de magheru iarna, si iar n-am mai recunoscut nimic, Doamne, parca nici n-a fost, uneori imi zic ca e doar in mintea mea, ca tot ce nu e real nu dureaza. si pe seara, ziua era inghitita iar de toamna sau iarna,si in pasaj la fel, priviri care dor, cautand umbre sa tina de urat, sa urce scarile, sa mearga acasa, sa guste in fuga ceva, sa se aseze la televizor si sa dea telefoane de noapte buna. si sa puna un diagnostic eronat, dar bun ca o paine scoasa din cuptor, cum ca e nevoie de rabdare.

salammbo si sambo

noaptea de sanziene, de obsedantul eliade. nu mi-a venit sa cred cand am regasit in ea o trimitere subtila catre flaubert, salammbo, cartea primita cadou de ziua mea. la vremea aceea am crezut ca l.s. isi bate joc de mine, desi nu il suspectam de asa ceva pe cel mai bun prieten. iar prefata era descumpanitoare, like "salammbo este o femeie bovarica" si altele, ma pregateam de un telefon reprosator, numai ca semnatarul ei se inselase amarnic, sau specula (filologii astia!), fortand o paralela cu binecunoscutul roman. anyway, n-am apucat sa-i spun lui l.s. parerea despre cadoul lui, asa cum e viata facuta, sunt alte teme de discutie care ne framanta, de pilda reblocarea promovarilor in invatamantul superior.
lui salammbo, ca si unora dintre noi, i se intampla, sarmanei, ea doar reactioneaza, ba si reactiile ii sunt dictate, din punctul asta de vedere e reabilitata in final, spre deosebire de m-me bovary, pe umerii careia apasa vina care a facut-o celebra. asta e interpretarea standard, de la inceputul articolului, in care asiguri publicul ca ai citit.
insa, unde e convergenta intre lumea fictionala din salammbo si mine, si nu numai, si cu universul personajelor lui eliade: in perseverenta de a crede in misterul de dincolo de aici, revelabil in camera "sambo" de la hotel.

salammbo e inconjurata de o opulenta inabusitoare, in spatele careia se ascund secrete nebanuite, dar si idoli si zei care o subjuga, de aici confuzia si lupta acerba cu simturile. si totusi, o pagana cum e, dar cu viata morala, salammbo nu are in definitiv nevoie de reconstituirea unei demnitati, pentru ca nu si-o pierde nicicand, vestala zeitei cartagineze nu uita cine este, constienta nu ii permite sa greseasca. doar ca nici nu poate fi altfel, daca pacatuieste prin ceva, atunci prin rationalitate si prin simtul datoriei. tantici si matusi de la coltul gardului ar zice ca devine o victima a propriilor principii,numai ca, aproape la fel de prozaic fiind spus, ea nu are spatiu de manevra ca fiica a regelui si nu prea are incotro.viata ii este deja fixata in repere clare. dar ea nu prefera sa se revolte, ci sa actioneze cum stie, ramanand ea.
despre eliade, later on. mai am un volum. pana la urma, dupa ce te deprinzi cu cat nai multe scrieri ale unor autori, devin redundanti, desi in noaptea de sanziene el se apropie de pilda de romanul citadin al lui calinescu sau camil petrescu, etc., mai pregnant ca in alte texte, parca, e mai mult bucuresti in el.si din punctul asta de vedere m-a surprins cu o privire mai lucida asupra demersului narativ si a temei, eliade e aici mai mult scriitor decat filozof si cautator. cartea sufera, ca de obicei la eliade, in urma unor confuzionari compozitionale, dar e mult mai coerenta ca "nunta in cer", ca sa nu mai vorbim de alte romane.

der weg ist das ziel

ma gandeam ca era o vreme cand bifam destinatii externe fara sa stiu de ce, de parca eram in rol de magellan sau columb, nu stiu ce era in capul meu. bine, ele coincideau cu mult doritele si vanatele conferinte, unde o perioada debutam, in alta imi confirmam statutul, iar prin alta imi linisteam orgoliul de intelectual. numai ca de la o vreme a trebuit sa-mi dau seama ca ce faceam eu era un act sadomasochist, si ca dovada ca sßa miscat ceva inauntrul meu, am descins la viena cu o nonsalanta neinchipuita. venita de la tara intr-o miercure seara, dupa Pasti, singura-singurica in tot castelul din bukarest, apoi plecand de dimineata spre aeroport, evident ca tot singura, nu i-as cere nimanui ever sa ma conduca la otopeni si sa- mi rapeasca momente de constructiva confruntare cu mine in fata unei posibile disparitii - materiale- in spatiul aerian. ma amuza cum in drum spre aeroport, care ar fi trebuit in principiu sa fie o obisnuinta, ma incearca senzatii din cele mai confuze, dintre care cea dominanta e de evadare sublima din spatiu si timp. printre ele mai e insa o unda de teama, de aceea ma si infiintez uneori, cand mai am si timp, la capela din aeroport, pentru rugaciuni terminate cu semne de intrebare de tipul "Doamne, ce vrei Tu de la mine de fapt? cum am ajuns iar aici?". alteori ma mai surprinde cate o logoree, si inainte de imbarcare pun mana pe telefon si deschid conversatii de o banalitate deranjanta, in care nu relatez nimic semnificativ despre scopul calatoriei, ci imi exprim ingrijorarea cu privire la ce voi face la intoarcere.
numai ca de data asta eram atat de obosita, si iar ma luase soarele prin surprindere, incat am urcat in avion ca un autobuz si pana s-a umplut de romani ciripitori am sunat-o pe d., si pentru prima data nu m-a mai interesat de ce va fi cand ma intorc, ci am vorbit despre congresul la care ma duc, ocazie cu care am aflat de dezinvoltura d. la astfel de manifestari, care nu sunt pentru ea decat prilejul unui dezlantuiri pasnice de idei, a katharsisului unei nevoi de dialog. si cu asta am priceput ca ma chinuisem atatia ani in zadar, era totul atat de simplu, era vorba doar de comunicarea unor continuturi cu suflet in ele.
iar acum, cand sunt iar pe cale sa-mi iau zborul spre doua destinatii externe in scop profesional, realizez ca vocatia mea de filolog e doar punctul de plecare. in realitate, nici turista nu sunt, cum credeam. nu, sunt la mine acasa pe alte meridiane, ca sa ma traiesc in alte ipostaze, sa ma prind cum stau lucrurile cu mine si universul, poate de aceea imi sunt si atat de necesare calatoriile, pentru a ma vedea si verifica in diferite ipostaze. asa ca nu mai tin sa bifez destinatii, curiozitatea mea e legata de cum voi reactiona eu la ele, ce au ele sa-mi spuna. si ce am eu de spus despre mine oamenilor cu care vin in contact.

pagina alba a unei taceri gri

pagina o las deliberat alba, tacerea zice doar cateva cuvinte gri: am obosit, si oboseala asta ma pune la adapost de aspiratii desarte si fapte eroice. vreau sa dorm vara asta, sa mi se vindece ranile prin somn si sa ma trezesc in 2011, pe 1 ianuarie, gata sa o iau de la capat.

despre razboaie si cratere

saptamana trecuta, la cosmetica, am crezut ca am facut cea mai mare greseala a vietii. nu aveam de ce, dar m-am dus, nici macar din curiozitate, fara vreo ocazie speciala. am inceput cu vizita la coafor, care e de fiecare data un supliciu, cand sunt silita sa ma uit in oglinda si sa ma vad deposedata de de identitati consecutive, filiforme, ce se preling jalnic si inofensive pe podea. numai ca de data asta eram atat de obosita, cu gandul la ziua de lucru ce incepea la 2 si se termina la 8, ca nu am vazut-o pe coafeza curenta si am fost invitata de o vrajitoare sa poftesc pe scaun. sinistra, cu parul alb legat la spate, gura hidoasa de gorgona, si glas din alte lumi, nu stiu ce mi-a facut in definitiv, m-a rezolvat rapid, ca pe un caz fara secrete. doar ca intre timp mi-a asternut un voal care trebuia sa tina loc de prosop sau hlamida protectoare, prin care imi vedeam la un moment dat mainile, si m-am gandit automat la o mireasa la a carei inmormantare asistasem in copilarie, incredibil de frumoasa, dar cu maini galbene, iesind de sub un val alb.

ma decisesem sa pun capat pletelor pentru ca stiu ca imi sta bine cu ele, dar ele sunt pentru o femeie fericita, ceea ce nu mai e cazul, si mi-am acceptat in liniste conditia. ceea ce nu face decat sa-mi alimenteze speranta, fiecare milimetru in plus de par marcheaza si consfinteste mergerea catre ceea ce caut.
si ca sa fie totul ca la carte, m-am infiintat timida la cosmeticiana, care nu a putut pricepe de ce on earth nu mi se deschid porii si a trebuit sa purceada la o operatie de extractie a punctelor negre mult mai dureroasa ca de obicei, zise ea, pentru mine era prima data si nu aveam termen de comparatie. a trebuit sa actioneze in forta, si am lasat-o, dintr-un act autoimpus si asumat de penitenta, pana cand a apasat atat de tare, incat imi simteam oasele craniului vaitandu-se. si dupa vreo doua ore m-a concediat, aratam ca dupa un razboi, incat m-am temut sa mai ies sa ma vada soarele, dar am facut-o cu umor, si studentii m-au gasit si mai simpatica decat de obicei.

concluzia mea, asa cum o faceau poetii germani din baroc, deplangand ororile razboiului de treizeci de ani, si apoi surprinzand cititorul pe ultimul vers pointat (azi studentii s-au plans ca e chiar penibil, iar eu i-am incurajat sa fie critici, ca doar sunt filologi!), e ca sper din tot sufletul in vindecarea craterului vulcanului islandez, asa cum s-a intamplat si cu bubele mele, ca sa pot decola si eu safe spre vezuviu, calmat demult, chipurile!