iarna verde

luni, pe magheru, in graba, ca de obicei, la un moment dat am avut o senzatie de iesire din timp, cand in fata unei cafenele nou amenajate am amortit cateva secunde, uitandu-ma la cum matura vantul frunze sau petale depuse pe carosabil. ca un viscol, ca o ninsoare, apoi m-am desteptat si mi-am spus ca nu mai e iarna, sau pentru mine era in momentele acelea, dar era una verde. sunt probabil muguri de care copacii trebuie sa se lepede, asa cum o fac animalele care naparlesc, si explicatia ma reconforteaza acum, desi am observat zilele astea cum astept sa treaca si vara asta, si anul asta, cat mai repede. apoi, pe mosilor, aceleasi vartejuri, gata sa ma invaluiasca, si nu am vrut sa le calc in picioare, doar am trecut prin ele tandru, fara sa-mi mai contemplu zgomotul tocurilor pe bulevard. cum o faceam la viena in prezilele lui 11 aprilie, in unduiri de lalele gratioase pe bulevarde. erau lalele albe, cu chipuri de ceara, atat de reci in sobrietatea lor muta, in vantul rece, sub clopotul de sticla al unui cer impecabil. si eu, cu champs elysees in nari si in kärntner str. si cu amintirea saptamanii de la riga. ma simteam ca in mai si iunie, cand la tarmul marii baltice de abia inflorisera liliecii. acum se pare ca a venit timpul pentru alte coordonate. pentru trecerea de la sturm und drang la klassik. asa cum a facut si goethe cu a sa italienische reise.
luni, in invazia de soare, am iubit iar bucurestiul. in liniste, cu calm si resemnare, i-am multumit pentru bulevardele generoase, pentru ierburile care au inceput sa miroasa dupa ce iarna le-a tinut captive, pentru asfaltul fara de care nu m-as putea bucura de fermitatea pasilor mei, pentru vitrinele magazinelor, pentru geografiile strabatute in iarna si care pe alocuri imi dau putere, pentru accesorize, de unde am cumparat un fular intr-o zi de inceput de februarie, daruit c., care nu va fi niciodata cumnata mea, dar la care am tinut dinainte de a o cunoaste, pentru pasajul de la universitate, pentru zona de la fantani si mai ales pentru cea de la unirii, dintr-o zi torida de iunie. si pentru infinit multe alte itinerarii, care nu vor mai avea acelasi farmec langa nimeni.
cum a fost sambata de 1 mai, cand am incercat sa ma anesteziez din nou in parc. imi mirosea de vineri cumplit de a vara si ma temeam ca nu o voi intampina cum trebuie. din motive de siguranta, m-am invesmantat cam ca anul trecut, la sfarsit de mai, cu salul roz cu imprimeuri florale, dar fara hugo boss (nu cred ca voi mai gasi ever ralph lauren glamourous, asa ca de asta vara nu m-am mai atins decat o singura data de el) si am descins intr-un vartej de coincidente. same car, same perfume, same april, dar 13, si cu ghinion. doar ca in parc nu mai era iarna, de vara nici vorba. am ezitat, si nu trebuia, sa intru intr-un nor de baloane de sapun ale unui vanzator ambulant, dar nu am ratat ocazia de a sufla intr-o papadie si a-mi lua adio de la a cumpara si vinde iluzii.
poate a venit vremea sa inventez un anotimp doar pentru mine. poate e mai bine sa fie primavara de acum incolo.

configurator

are aproape 35, lucreaza undeva in bransa business, e calm, asezat, are si umor, si principii, are casa si masina proprie, un salariu motivant pentru el si vanatoarele de soti, mai are un complex oedip nerezolvat, si, colac peste pupaza, este, vai, si ortodox practicant! in schimb, nu are timp liber, si daca isi face, atunci merge la fitness, iar sambata la traininguri, ca sa fie updatat cu tot ce trebuie. in conversatie, e teribil de volubil, isi arata dintii de o mie de ori pe minut, iti explica duhnind de siguranta de sine despre firma lui, la a carei prosperitate el contribuie din plin. formule ca "ce se intampla, sa fiu mai clar" sau "dar atentie" sunt menite sa-i confere unei femei sentimentul ca langa un astfel de specimen e in deplina siguranta. ca un crestin practicant, nu se sfieste sa abordeze subiecte fara perdea, sub pretextul ca e sincer si deschis, dupa care iti face plin de subinteles cu ochiul, preluand de la tine replici neutre si conotandu-le freudian. asta ca sa intelegi ce energii de super-macho zac in el. stie exact ce fel de sotie ii trebuie, a elaborat o lista intreaga de calitati pe care trebuie sa le bifeze, si daca le-a bifat, tre sa treci testul predictiilor mamei. care face, intamplator, desi dealtfel e credincioasa, horoscoape. fireste ca un tip spontan ca el te-a si tras in poza cand nu te-ai gandit si daca s-a intamplat ca viitoarea soacra sa vada ca ai o alunita ce te plaseaza automat in incompatibilitate cu fiul ei, va trebui sa iesi din ecuatie. in parc, nu are nici cea mai vaga idee ce anotimp e, ce culoare au copacii de langa el, cum se numeste apa, daca e rau sau lac, daca sufli spre el cu o papadie, se fereste speriat, si nu intelege de ce trebuie sa te opresti in loc si sa-l intrerupi taman cand trece trenuletul. nu are un anotimp preferat, dar ar vrea sa stie care e al tau, si daca by any chance e toamna, atunci concluzia e ca esti melancolica, si daca ii spui ca iti plac frunzele aurii, n-ai nimerit-o nici cu asta, pentru ca in limbaj business "esti vizuala si gandesti ca un barbat".
contrar asteptarilor, nu e vitezoman, si nu are nici cel mai mic gand sa te vrajeasca cu stilul lui de condus, nu se angajeaza in depasiri, dar nici nu da drumul la radio, de teama ca nu ii vei mai acorda your full attention, de care are disperata nevoie, e un gentleman si in trafic, opreste la toate trecerile de pietoni posibile si virtuale, respecta intru totul codul rutier, daca e in spate o ambulanta, atunci se angajeaza "cat mai aproape de marginea din dreapta a soselei" sau chiar "scoate autovehicolul in afara ei, daca este cazul", te conduce elegant pana acasa si e chiar sensibil, nu te arunca afara brutal, opreste motorul si, surprinzator, coboara sub pretextul de a mai petrece cateva clipe cu tine in fata blocului. desi nu are in dotare muschi sau calitati fizice remarcabile, in ciuda faptului ca uneori prefera sa nu se vada cu prietena, dar sa mearga la sala, se comporta ca si cum, marindu-si in mod fortat suprafata, si iar afiseaza ranjete, care in combinatie cu replicile ultra-spirituale de tip "sunt flexibil" sau "am crescut intre femei" ar trebui sa aibe actiune letala. intr-un final, se plictiseste de propria initiativa, care se varsa intr-un flirt de clasa a zecea, isi ridica plin de gratie sapca si iti da un pupic amical pe ambii obraji, apoi iar aceste zambete cauzatoare de riduri, si demareaza de asta data nici macar in tromba, ci cam cum o faceam eu la scoala de soferi. asta pentru ca el e inginer de formatie si in cartea tehnica scrie ca, de exemplu, masina lui ar atinge 210, dar se recomanda sa nu depasesti 160, si el a mers o singura data pe autostrada cu viteza asta, si de aici poti deduce si tu, chiar daca esti fata si habar nu ai de masini, ca demarajele bruste sporesc uzura. in plus, un motor diesel il scuteste de ispita vitezei, daca exista ea, si de aceea l-a si preferat.
"ce sa-ti mai spun, in rest... poti sa ma intrebi orice!" ar mai trebui adaugat un mic detaliu, daca mai era nevoie de el: la desert consuma papanasi, dupa care se pulverizeaza cu sprei de gura, un fel de "am zis-o, fa-te ca uiti!"

sete

am fost mai mereu o adepta a explicatiilor logice, poate si din pricina ca mi-a lipsit un al saselea simt si nu am fost suficient de stapana incat sa ma ma lamuresc pe mine insami. dintr-o doza considerabila de nesiguranta s-a nascut si cuibarit la mine nevoia imperioasa de a sti, eventual cat mai repede si chiar cu pretul unei sinceritati brutale, de ce e asa si nu altfel. in caz contrar, de la o zi la alta gradul de incertitudine se dilata monstruos, amenintand sa ma striveasca. numai ca de la o vreme incoace sunt lucruri, vorkommnisse, pe care daca mi le explic stric totul. si nu pot accepta sa le reduc la simple reactii chimice, la molecule plutitoare prin aer care dau planuri peste cap. si mai aveam o fixatie, adusa cu mine de la jena, despre d.n.a.-spuren peste tot. intre timp, am biruit-o, asa cum am facut cu multe superstitii, numai ca acum am transferat-o asupra intelectului si memoriei. sau poate dezvoltam reactii de aparare pana ajungem sa ne autohipnotizam si ne imploram autoamagirea. oare suntem cu adevarat noi in momentele de suferinta? de ce ieri am savurat, efectiv, baia de stropi de afara si ploaia din maruntaiele mele, de ce m-am simtit atat de eu? pentru ca in suferinta infloreste aspru si cuminte in noi smerenia, si suntem doar noi cu noi, departe de asteptari si pretentii, dar dispusi pana la sacrificiu de sine sa ne daruim celorlalti fara sa cerem nimic in schimb. si in momentele acelea ne picura in suflete balsam din tarii care vindeca rani, cruste si bube, si Duhul lui Dumnezeu suspina impreuna cu noi, poposind bland si tandru, cu aburi calzi si buni de fagure de miere in vara, si ne priveste cu ochi mari de copil, ne atinge cu manute nevinovate care nu mai vor sa ne dea drumul. si in rugaciunea fara cuvinte am ajuns sa marturisesc ceva ce a venit inapoi instantaneu, sau s-a produs in acelasi timp, si am conchis, asa cum citisem acum cateva zile ca ar fi spus si Sf. Maxim Marturisitorul, ca "prima cauza a erosului ceresc este Dumnezeu", iar "Dumnezeu este erosul care le uneste pe toate, adica dragoste."

privirea la stanga

o dimineata de luni, cu acealasi tramvai, aceeasi zona plina de comercianti ambulanti, si acelasi chei al dambovitei. soare din toate directiile, nu m-am putut feri, m-a nimerit in plin. apoi traversarea grabita de la acelasi semafor, privirea care se duce involuntar spre stanga, apoi "stop, ce faci?", nu, si apoi o tiganca la un colt de strada, cu lalele rosii, apoi cu autobuzul, si iar privirea spre stanga, si nimic, am intarziat la seminar. iar cand s-a terminat si ziua mea de servici, m-am asezat pe scaun in alt autobuz si am decis sa imi sorb momentele de mourning, asa cum unii iau un ceai. si iar a fugit privirea la stanga cand am trecut pe langa parcul cu poduri si porumbei, dar copacilor le crescusera aripi verzi de clorofila, si iar nu am mai recunoscut nimic, si mi-am zis ca va veni iarna la un moment dat.

luni, primavara

posibil sa fim lasi, sa plecam de frica, sa ne lasam pacaliti de vremea de afara. credeam ca am sa urasc forever iarna, asteptam vara cum o asteapta si copacii, sau nu, ei au rabdare si nu se precipita, pentru ei e o iminenta. nu, eu o asteptam flamanda, pregatita sa o devorez cu toata puterea pe care o am, intr-un acces de nebunie salbatica, dezlantuindu- ma cu disperare, ca un muribund care soarbe ultimele picaturi de viata lacom, jenant, amoral. ma astepta si ea, simteam pe undeva, si voiam sa o intampin cu linistea acumulata in iarna. doar ca m-am inselat. azi cismigiul mi s-a parut ridicol, invadat de lalele aduse parca de slujbasii de la primarie, biete flori de plastic, ranjind patetic globului de soare drapat in rafale de vant. nu am mai recunoscut nimic, e oare posibil ca un anotimp sa stearga cu atata sadism urmele altuia? si eram cat pe ce sa il strabat in ritm de maraton, in drumul dinspre schitu spre pitar mos, intre un seminar si altul, barbar, cu pasi mari si grabiti, sa il calc in picioare, sa-l storc ca pe o lamaie si sa beau suc de matraguna dintr-o rasuflare, fara sa ma gandesc la consecinte. am vrut sa-i absorb veninul, ca sa-mi rasara din piele flori alta data. la fel, mi-am raspuns ca parcul ca si parc va mai arata ca asta iarna doar la iarna, pana atunci nu-l mai recunosc. insa m-am recunoscut pe mine, cea de atunci, si mi-a fost iar drag de mine, si apoi mila, si am inceput sa plang cand am ajuns in fata la inter, si apoi mi-am sters ochii, pentru ca trebuia sa ajung la seminar. si mi-am fagaduit sa nu uit iarna asta, pentru ca m-as uita pe mine, cea de care ajunsese sa-mi fie drag.

11 aprilie 2010

nu am mai fost demult asa obosita ca azi, desi tre sa marturisesc ca am avut un debut in tromba in ziua de 11 aprilie, cu trezire la 04. 45 a.m., atata ca a fost in unul din orasele mele preferate, adica viena. am premeditat sa ma trezesc acolo azi, in masura in care premeditarea merge mana in mana cu ofertele austrian airlines. anyway, am deschis telefonul, desi o luasem inaintea alarmei, l-am pornit ca sa o opresc, si m-am trezit cu un sms de la un insomniac, probabil, desi nu il stiam asa, dar poate a devenit intre timp. restul a fost simplu, am prins avionul in timp oarecum util si am avut un zbor necomplicat, of, taman eu, care sfidez consecvent cotidianul, sau nu, a falfait de cateva ori spre aterizare. in rest, primavara si aici, si la otopeni, si cand am ajuns acasa si era 12, am realizat ca nu mai pot face acordul subiectului cu predicatul, si dupa o masa de la care nu mai tin minte mare lucru, decat ca a fost frumos, s-a impus inchiderea telefonului si redeschiderea unui ciclu de somn, intrerupt brutal. nici acum nu sunt foarte sigura de cum ma simt, toata lumea mi-a pus intrebarea asta imbecila azi, si probabil ca raspunsul meu cu oboseala a fost pe plac, doar ca e o coincidenta. azi e o zi ca oricare alta din calendar, e ziua tatalui meu si a unui prieten de la muenchen, si poate maine am sa scriu mai multe despre cum m-am simtit azi. pot insa relata ca ieri si alaltaieri mi-a fost extrem de bine la viena, mi-am confirmat un statut, o stare de spirit care e un fel de a fi, care dureaza de atata vreme, incat nu vad diferenta dintre cum eram acum 10 ani si acum. sufleteste, altfel da, e o evolutie la care pe atunci doar visam, nerealizabila altfel decat in durata cronologica. asta e, suntem ontologic programati asa, nu e un lucru pe care sa-l schimb. altfel, din cat de acasa mi-a fost viena zilele astea, nu pot decat sa mai imi dau un 10 si la capitolul liniste si linistire. wow, cata modestie! but it's a fact, m-am saturat sa-mi cer scuze si sa regret ca sunt asa, si poate ar trebui sa ma impac si eu cu gandul asta, care le displace multora, si care ar trebui sa ma flateze. si daca o zic eu despre mine, eu, cel mai aspru critic, inseamna ca asa e.

der traummann

am inteles ieri seara, aproape de miezul noptii, cu ochii la finalul din homo faber, sursa tragediei mele: fictionalizarea vietii, perspectivizarea oricarui eveniment prin prisma memoriei afective a diverselor lecturi. sau, cum zicea tot frisch, prin gura lui gantenbein, alt fentator celebru al realitatii: "ich stelle mir vor." acum totul are sens: e evident ca, in masura in care mintea si sufletul transpun permanent prin drapaje in literatura sau compara involuntar secvente subliminale cu cele reale, se produce un clivaj intre cotidian si imaginar. si nu stiu cine in lumea asta ar putea raspunde nevoii acute, nascute probabil din deformatie profesionala, de a furniza si reactiona sfidand cu buna stiinta legile prozaicului. ich meine, de-adevaratele, nu in proze.
nu cred ca mi-a dat prin cap pana acum sa adresez aceasta intrebare lui h.b., cel mai in masura sa raspunda la ea. asa e, langa h. viata a avut intotdeauna o alta calitate, chiar si in momentele domestice, cand il contemplam din pragul usii cum scria, fara sa stie, si daca ciocaneam si-mi ceream scuze ca-l intrerup ridica ochii din hartie uneori extrem de prezent, alta data din alte lumi. sau cand gonea cu 200 pe autobahn cu schwarzkopf pe bayern 3, si eu ii povesteam despre proiecte grandioase, printre care monografii despre deutschsprachige autoren in suedosteuropa. h. a fost dinainte de a ma cunoaste cel mai aprig sustinator al meu, si nu s-a dat nici un moment inapoi de la a crede cu tarie ca pot revolutiona germanistica de pe aici. anyway, in toate ipostazele in care l-am trait, h. a ramas artistul, omul care se ridica, din lumea asta pornind si iubind-o, deasupra ei, si de asta ii mai spun eu din cand in cand, el crede ca glumesc, dar e adevarat, ca "vezi, mai h., so einen mann wie dich brauche ich..."
dar oricum, pentru mine a fost un aha-erlebnis aseara, dupa care am inchis cartea linistita si am adormit fara complicatii, din nou victorioasa prin excentricitate asupra lumii de afara. si raman la parerea ca viata fara sentimentul irealitatii iti strepezeste dintii, lasa gura punga, iti ramane in gat ca o bucata de gutuie.