luni, primavara

posibil sa fim lasi, sa plecam de frica, sa ne lasam pacaliti de vremea de afara. credeam ca am sa urasc forever iarna, asteptam vara cum o asteapta si copacii, sau nu, ei au rabdare si nu se precipita, pentru ei e o iminenta. nu, eu o asteptam flamanda, pregatita sa o devorez cu toata puterea pe care o am, intr-un acces de nebunie salbatica, dezlantuindu- ma cu disperare, ca un muribund care soarbe ultimele picaturi de viata lacom, jenant, amoral. ma astepta si ea, simteam pe undeva, si voiam sa o intampin cu linistea acumulata in iarna. doar ca m-am inselat. azi cismigiul mi s-a parut ridicol, invadat de lalele aduse parca de slujbasii de la primarie, biete flori de plastic, ranjind patetic globului de soare drapat in rafale de vant. nu am mai recunoscut nimic, e oare posibil ca un anotimp sa stearga cu atata sadism urmele altuia? si eram cat pe ce sa il strabat in ritm de maraton, in drumul dinspre schitu spre pitar mos, intre un seminar si altul, barbar, cu pasi mari si grabiti, sa il calc in picioare, sa-l storc ca pe o lamaie si sa beau suc de matraguna dintr-o rasuflare, fara sa ma gandesc la consecinte. am vrut sa-i absorb veninul, ca sa-mi rasara din piele flori alta data. la fel, mi-am raspuns ca parcul ca si parc va mai arata ca asta iarna doar la iarna, pana atunci nu-l mai recunosc. insa m-am recunoscut pe mine, cea de atunci, si mi-a fost iar drag de mine, si apoi mila, si am inceput sa plang cand am ajuns in fata la inter, si apoi mi-am sters ochii, pentru ca trebuia sa ajung la seminar. si mi-am fagaduit sa nu uit iarna asta, pentru ca m-as uita pe mine, cea de care ajunsese sa-mi fie drag.