ca o ninsoare

am asteptat saptamana trecuta mailuri, mi-am verificat casuta postala de nu stiu cate ori, am dormit catre sambata ceva mai agitat ca de obicei, toate simptome tipice. si cand, atunci totul s-a topit fara sa mai fie nevoie de nimic. o liniste invadatoare, prin ploaie, de unde era atata entuzism rasarit unde din cer turna, sau poate eram pe urmele altcuiva fara sa stiu? azi fireste ca nu mai eram atat de dislocata de lumea reala ca de obicei, asa ca am parcurs traseul de la marienplatz, theatinerstr. si pana la stabi fara sa pot reface nimic din ce stiam: nici diminetile mele curente,cu creierul spalat ca sa incapa numai a doua mea carte si rezzori, nici dupa amiaza si seara de sambata. amintirea lui r. a fluturat altfel de cum m-a bantuit azi, in soarele cu iz de vara, cea a lui b., spunandu-mi cuvinte frumoase, dar care in mintea mea erau lipsite de continut, ba deveneau chiar sterile, pe alocuri vulgare. pana cand r. nu reapare, sunt amandoua amintirile cumva la fel de volatile si de domeniul imaginarului.
r. nu inlocuieste nimic, nici nu reface, dupa ce a vindecat doar confirma. sta ca o oglinda langa mine si in fata mea si ma arata uneori ca pe o alba ca zapada, alteori ca pe mama vitrega. fara forta devoratoare a sentimentelor. dimpotriva, sa astepti sa vina linistea din nou si sa se astearna ca o ninsoare, venita firesc de Sus. nu ca pe un cires copt, sau ca pe o para care sa ti se topeasca in gura.

altfel

sunt la münchen si absolut nimic nu mai e nimic ca atunci, h. descrie cu bolidul lui aceleasi bucle elegante si bruste,voiam sa intreb la cate mii de ture schimba viteza, numai ca stateam in spate si dormitam. pe care intre timp le decriptez din proprie experienta si asa totul devine previzibil. g. se preface ca are iar totul sub control improscand in toata lumea cu noroi ca sa straluceasca el in soare mai bine. e. a avut pana in iarna dureri insuportabile, pe care le-a tratat cu injectii cu aur de 1000 de euro doza. s. are un nepotel si o nepotica, amandoi sositi la distanta de cateva zile. stef a cazut in modul cel mai stupid intr-un magazin cu bauturi si s-a ales cu semne albastre pe fata. p. a iesit aproape definitiv din peisaj. ca sa vina r., care e cum ma gandeam si nu ma gandeam, extrem de surprinzator de minunat. cei de la capela s-au mutat la alte haidhauser kirche, o. s-a ingrasat si are alura unei starete infrigurate si inhaimurate. c. e mai liliala ca de obicei, si aduce a inger speriat.

nici eu nu mai sunt nimic din cea de atunci.fara sentimente, trairi, aruncand priviri care nu mai comunica nimic. la münchen eu si g. facem bilanturi, tragem concluzii.

aseara n-am mai avut timp de asa ceva. nici macar, cum ma temeam, ca ma voi adanci in priviri albastre, pentru ca a plouat si apoi a venit repede intunericul si nu le-am mai putut citi culoarea. am savurat linistea pe care nu o aveam cu b. si care imi lipsea enorm. eram in alta lume, si totusi la 12 noaptea, in noaptea in care s-a dat ora, cand am iesit din "reitschule" tronau bmw-uri albe, unele cu farurile aprinse de priveghi, pe ludwigstr. se gonea cu viteze astronomice, la odeonsplatz niste adolescenti coborati din masini de lux isi faceau poze. in grupul repectiv de tinere, una purta un voal de mireasa, asortat la pantalonii negri multai si tricoul alb.
si r. e minunat, nu a trebuit decat sa vina si sa fie acolo si sa spuna nimic, doar ca sa alunge departe amintirea lui b. mi-a anticipat non stop reactiile. probabil nu am nimerit intamplator in cafeneaua unde pe vremuri era o scoala de calarie, ca sa trecem apoi pe langa roibul alb de metal fabricat in bavaria si la un moment dat sa-mi povesteasca despre polo-ul lui rosu, cu putini cp. si cand si-a desfacut bicicleta de unde o parcase, eu raman cu privirile pironite spre brienner str., unde un bolid alb intra in curba accelerand si franeaza brusc, el nu vede, e aplecat peste cablu, dar aude si zice "ein toller typ", ca si cand mi-ar fi citit gandurile. cine e r.? in amintirea de acum 10 ani de la jena, e m. de la berlin? sau e explicatia stiintifica la ce a fost, fara sa spuna mare lucru, doar ascultandu-ma? nici nu stiu daca ma privea in ochi, erau momente cand simteam ca nici nu e acolo, sau ca e altcineva, o alta fiinta. in 2009, r. anunta, acum r. a vindecat, ca un balsam incredibil. nu mai stiu. decat ca simt ca r. e si va fi foarte fericit.

hibernarea

ok, deci toate sunt in ordine, tocmai pentru ca de fapt nimic nu e, dar tocmai asta ma constrange la maxima prudenta si coerenta cu viata mea, si cand intru triumfatoare ca de obicei la BAR si ma pregatesc de inca o zi de vineri in tihna obisnuita, ma trezesc cu acel approach pe care il regret de ieri si pana azi incontinuu. adica de ce, how come, wieso, ca ce chestie??!! aveam si eu o strategie: sa nu am o strategie. si acum, luata total prin surprindere, in loc sa ma flateze, mi se pare dezonorant. pentru ca realmente am interiorizat pana la osmoza concluzia ca nu am nevoie acum de confirmari, tocmai pentru ca imi lipsesc momentan si compania mea ma conforteaza la maxim. ce a fost frustrant si periculos pana la urma din tot episodul de ieri a coincis cu repunerea pe soclu a lui b.," cu care nimeni never ever nu se va mai compara", "la a carui inaltime nobody in vecii vecilor nu se va mai ridica", caci "cine mai stie mai bine ca tine..." s.a.m.d, usw., etc. cel mai mult in perioada asta am avut nevoie de mine in ipostaza impreuna-creata cu el si pe care mi-a lasat-o mostenire, care, altoita pe vechile radacini, mi s-a parut un monument. e lesne de inteles de ce am preferat sa ma asez pe mine pe soclu in locul lui, de vreme ce investitia in mine a fost mereu cea mai sigura si de incredere. si asa, de atunci si pana acum, ma contemplu in tacere, cu multumirea omului flamand care si-a astamparat foamea cu o mancare careia nu mai are rost sa-i dea vreun calificativ, si in acelasi timp, pe acelasi principiu al unei calde tolerante, pe toti cei din jur. nu ma asteptam in ruptul capului sa vina cineva sa-mi tulbure hibernarea dulce si securizanta pentru care am muncit serios sa o dobandesc. ca si cand suna ceasul aiurea, fara sa-l fi potrivit. si in seara asta la dedeman, fireste ca era el in gandurile mele, mai precis eram eu si el si imensa magie de atunci, care acum e total incompatibila cu peretii de zapada de afara si noroiul si baltile prin care iar am murdarit-o azi pe corsi. la raioane de mobila si accesorii eram ca o mamica ce proaspat a pierdut sarcina, sau copilul, si nu mai are ce cumpara, desi venise, sau nu, in acest scop. ca atunci cand m-au sunat de la una din firmele de atunci de la targul de nunti de cu doua zile inainte sa ne despartim sa ma intrebe ce am hotarat, iar eu am raspuns ca s-a anulat totul. asa ca ce cautam eu de fapt in raionul respectiv? sau ca oamenii care isi pierd o mana sau un picior si amintirea membrului-fantoma e cu ei mereu. "in amintire totul e arhetipal, poleit ca la inceput". ce confera vesnicie unor oameni?

reintalnirea

am reintalnit-o pe d. azi. ma gandeam cum era cu ea si cum e fara ea. au legatura imixtiunile celor dragi in viata noastra cu confortul nostru mental, spiritual? prima data era sa n-o recunosc, apoi o voce indescriptibil de delicata, un ton defensiv ca o suita de mangaieri ale strunelor unei harfe. nu am mai auzit de infinit de multa vreme asa ton, poate l-am asociat involuntar cu al mamei. apoi, dupa cateva ceasuri, mi-am recunoscut umilita slabiciunea in fata propriului sentimentalism. cum e posibil? atata infuzie de blandete si gingasie, cum nicicand nu am banuit la ea. cum e posibil? poate ea a fost mereu oglinda mea, asa cum incercam eu sa-mi induc si cu b.? si acum recunosc calitati de care m-am privat prin vointa proprie si pe care le-am indragit pana la limita irationalului?sau eu, cea de catva timp puternica, consimt, pentru o schimbare de decor, sa ma las impresionata? sau mi-am dorit din august si pana acum sa se intoarca? sau, dimpotriva, tanjesc dupa candoarea de care am fost deprivata vietuind langa el?

cum sa nu suferi cand iti inchipui ca suferi

incerc sa inteleg de ce. de ce nu pot demarca o suferinta de alta, poate ca sunt amandoua de calibru asemanator si intra in osmoza? sau se neutralizeaza, dimpotriva, una pe cealalta, si impreuna orice vibratto din fiinta mea? nu-mi amintesc sa mi se fi intamplat. nu am fost pana acum un om filantrop, dar acum traiesc stari ciudate, combinatii paradoxale de empatizari mentale si uri viscerale si fara motiv, ambele lipsite de cea mai mica urma de participare afectiva. credeam ca ce a urmat verii lui 2009 a fost greu, ce a venit dupa vara lui 2011 e imposibil de suportat. fara armura de aici si pana la cer a unei prefacute indiferente. care imi blocheaza accesul la simtire. printre pozele din israel l-am descoperit pentru prima oara pe un drum care nu stiu unde ducea, si ca dovada, nu sunt nici acum sigura ca era el. am rememorat de mii de ori episoade, conversatii, priviri, culminand cu camera galbena de la c.,si nu mai e nimic sa ma induioseze, sa-mi confirme ca mai sunt o fiinta umana. din valea plangerii nu te mai poti intoarce, imi vine acum in minte basmul lui ispirescu. uneori imi spun ca am uitat enorm din dupa-amiezele din septembrie, iar atunci nu scapa nici cel mai mic ton de culoare amintirii mele. e dureros ca inima mea nu sufera ca o bucata de carne, ca nu se indoaie in suspine, ca ochii nu varsa lacrimi, ci binecunoscuta substanta sarata care la femei apare ca exces de prolactina, ca l-am cedat de bunavoie, fara nici macar sa ma resemnez, universului de unde a venit, ca in principal imi staruie in minte doar iritarea si epuizarea din ultima vreme.
una peste alta, e o reteta de invidiat pentru cum sa nu suferim din dragoste, iar eu raman la convingerea ca nu e dragoste decat cea care se concretizeaza intr-un angajament pe viata, pentru inceput, apoi reuseste sa treaca proba anilor.

despre 2011

acum un an pe vremea asta ma aflam la curtea de arges, la o pensiune de langa manastire, iar in noaptea de anul nou m-am intamplat in compania exclusiva a unor cupluri cu copii mici, unii in carucior, si la miezul noptii am iesit afara la artificii, m-am privit prietenos si cald cu convivii, cu care dealtfel nu aveam nimic in comun decat statutul ontologic (chiar, nimic!), si in efuziunea momentului mi-am promis in gand ca va fi unul din cei mai frumosi ani din viata mea. tot atunci am promis sa devin o sotie si o mama buna.

in februarie a nins mult si a geruit, si nu m-am crutat deloc si am insistat sa parcurc cat mai mult din materialele de la biblioteca. au fost zile in care mi-a fost un frig visceral, care a patruns pana dincolo de maduva oaselor, cu rezultat cert tratabil doar de antibiotice.

in martie am continuat lectiile de sofat si pe 15 am facut o simulare de examen si m-am trezit intr-o dupa-amiaza in titan, vazand cum politistii se urca si coboara din masinile candidatilor, si prin mintea mea a adiat un aer elidian presarat cu interventiile demonilor amiezii, si am facut 1000 de pasi inapoi si am scuipat in san. primavara impletea in plase moi cregile din parc, unde cu d. am hotarat sa ne facem noi promisiuni si sa dam un like pe pagina de facebook a dragostei.

in aprilie parcul i.o.r. era invesmantat ca o mireasa verde, rece si inaccesibila, tinand in maini tufe de narcise. m-am prezentat temerara la examenul de conducere, pe care l-am promovat cu zero puncte penalizare. intre timp, zona de examen era cartografiata pe nenumarate post-ituri, cu carioci colorate, si politistului i se facuse un portret-arhetip, pentru a fi sigura ca ii fac fata in oricare din ipostaze.

mai s-a insinuat lilial in calendarul inimii mele, asa cum o face de obicei, cu petalele nonsalante lasate de pomi sa ne ninga. asteptam pe corsi.

in iunie, prima intalnire si primul drum cu ea, o zi cu stropi fini de ploaie de pe cerul de acuarela pe la mihailesti, cu m., cat sa punem in functie stergatorul din spate. la reprezentanta am stiut din prima ca e ea, si am iubit-o tot de atunci.

in iulie am decis sa purcedem la c., primul meu drum pe autostrada, dupa vreo saptamana de nopti nedormite, trac si dureri de stomac. apoi chinuitoarele parcari prin m. si ploile, si fordul fiesta argintiu cu numar de metro care nu stiu ce cauta pe ulita noastra, ba stiu, sau nu, imi pot imagina, sau cum am mutat-o in ultima clipa pe corsi din calea crengilor salciei, alungate de furtuna.

in august am venit in bucuresti si am aflat ca sunt completely alone. ca sa o iau pe corsi in centru, trebuia sa ma vad acolo cu cineva. dupa cateva tentative de aerisit, shopping si lamentat cu a., am renuntat si m-am inchis in castelul meu. nici macar ca sa scriu, a fost o vara total neproductiva, ci ca sa agonizez in tacere. cu dureri de cap si in tot corpul. ca sa ajungem pe 25 la tel aviv si apoi la Locurile Sfinte.

pe 1 septembrie am primit un sms, de genul penultimului, de la b. era primul. "b. cu litere mici dar cu suflet mare". totul avea sens in septembrie, absolut totul.

in octombrie la c. tot avea sens, si eram atat de sigura ca avea for the rest of my life.

in noiembrie am inteles ca temerile mele aveau un suport real si ca trebuie sa fug, inainte sa-mi para rau. tot in noiembrie lumea de la c. a amenintat sa piara.

in decembrie am facut multe drumuri prin bucuresti cu corsi, am petrecut ore bune de Craciun la sectia de geriatrie a unui spital si m-am incredintat ca orhideea ai carei boboci se uscasera din fasa in septembrie are de adevaratelea ramuri cu rod.

cum e si nu e

azi e 1 ianuarie. am deschis fereastra si din lumea de afara nu am mai recunoscut, pentru cateva secunde, nimic. de parca anul trecut, cel putin, se stersese cu buretele in mod inexplicabil. in ritm galopant se straduiau sa dea navala in mintea mea amintiri de ani de zile, eram eu copilul, eu adolescenta care se lasa invadata de lumina nefireasca de afara, o lumina de primavara, oarecum, desi venita din alte dimensiuni.
peste noapte visasem pe b., care nu era de fapt el, cum fugea de mine la inganarea crepusculului cu noaptea si fiecare se indrepta intr-un final catre propria masina. dupa cateva decupaje pe pajistea de la c., de pe valea bucurii, careia cata ii spunea "valea bucuriei" si ne intreba daca sa mergem intr-acolo. nu-mi amintesc decat de apertura aceea incredibila in landschaft, cum se casca un drum intre dealuri si livezi de meri, adevarate gradini prohibite ale raiului pe vremea lui ceausescu, din care bunica mai aducea acasa trofee de trufandale cand circumstantele ii permiteau sa fie eroina in siguranta. nici in visul meu nu era nimic safe cu b., valea se cufunda in intuneric si dealurile amenintau sa ma stranga in menghina lor de muschi jilav. apoi, in secventa cealalta, bantuiam singura prin m., iar apoi s-au suprapus peste oraselul de provincie imagini din zona de granita de la betleem, si intr-un final un damb urcat in graba si masina lui b., care nu era masina lui. blue, blue, de doua ori, pentru ochii lui si pentru culoarea ei, si a treia oara pentru the way i feel. mereu am perceput ce era el si il inconjura la modul sferic, poate pentru ca el intruchipa, cumva, o fiinta androgina, sau oarecum hermafrodita, din moment ce, in mintea mea, era defectiv de complementar. b. era complet si nu voia sa recunoasca asta, si poate viata i-ar fi mai usoara de nu si-ar cauta cu disperare jumatatea care, in forma in care exista el acum, ii e accesorie.
in visul meu se prezenta insa ca o fiinta desirata, excesiv de inalta, cu trasaturi prelungi si membre atarnand, iar masina lui, altfel rotunda, o calina felina, se deformase asa cum scoti o guma din gura. iar acum, cand scriu randurile astea, imi e din ce in ce mai putin dor de el, pana la nivelul zero, pe care atingandu-l, am sa inchei.