in and out of time

e de multe ori ca si cum as fi sarit peste anotimpuri, peste ani, un sentiment de irealitate. si in orasul pe care il iubesc atata nimic nu mai pare sa aiba sens. e o vara fara absolut nici un rost in momentul de fata, cu mine asteptand sa treaca. si cand va veni toamna, imi voi spune ca va trece si ea, si apoi, ca trebuie sa treaca si iarna. am epuizat azi, mental si nu numai, topografii bucurestene, din dorinta de a digera lacom etape, doar ca apetitul meu era la cote infime, si peste tot ma insotea o senzatie dezarmanta de saturatie. pana si iesirea triumfala a episcopului de la patriarhie se desfasura intr-o liniste angoazanta de dinaintea ploii, ca la o inmormantare cu audienta redusa. si tot asa, ca o ploaie incapatanata care nu vrea sa inceteze, m-am scurs catre casa. singurul lucru care are sens pe lumea asta sunt visele noastre, sau in termeni crestini, speranta.

bolta

e un topos care imi staruie in minte de cateva zile: bolta. de la intrarea sau iesirea dintr-o casa, universitate, si cel mai frumos din curtea unei manastiri. un moment de imortalizat, care bate in cuie un ciclu, inaugural, sau de final. si in camera din convento san michele erau bolti, si pe hol, si de cand m-am intors le-am salutat deasupra capului in pitar mos. asadar zi de zi ma incadreaza proteguitor, fara ca eu sa fi remarcat in 11 de ani. si cand am iesit ieri de la o alta admitere, fara cuvinte dupa ore intregi de corectura si ascultare, au fost cateva secunde de gratie cand m-am pomenit in prag. sentimentul insolit ca nu sunt singura, ca in fata e cineva care ma priveste, sau si deasupra, si la dreapta si la stanga, mii de ochi ca serafimi batand din miliarde de aripi. sub o bolta m-am vazut de exemplu si intr-o poza de la botez, in bratele mamei, la iesirea din biserica. si tot langa o bolta eram pozata la o manastire pe un varf de munte, cred ca magura, cu l. ultima poza. arhetipuri ale umanului in ipostaze ale desavarsirii, reale sau cautate.

libertate

am auzit de cateva ori la el cuvantul asta magic numit libertate, care inauntrul si in afara contextului este la fel de fascinant si auratic, si daca mai adaugi si o doza de fermitate, efectul e garantat. atata ca e ca un banc fara sens, cum am o vara la dispozitie -incompleta, caledaristic, si presaturata in perceptie- cu care nu am nici cel mai mic habar ce sa fac. decat sa o las sa treaca. constructiv, asezandu-ma in august la scris, ca de fiecare data.

die mörderin

vollbewaffnet tauche ich im gebäude dem volkshaus gegenüber auf, kümmere mich nicht um die pförtner, gehe langsam die treppe rauf, bis zum HP, ängstlich, weil mein herz mir wieder streiche spielt, verdammt, ich kann mich nicht auf mich selber verlassen, und dann muss ich ihn irgendwo finden, obwohl ich keine ahnung habe, wo sich sein büro befindet, ich mach die tür auf, es ist zuerst morgen früh, ich schau ihm in die augen und flehe ihn an, mir alles zu verzeihen, gehe in die knie und verspreche ihm alles, vor der ganzen gesellschaft, vor dem staatssekretär. dann wird es nacht und winter und er ist alleine im büro und liest zeitung und ich komme wieder wie ein gespenst. ich denke die ganze zeit an dich und hasse dich vom ganzen herzen. ich möchte dich jetzt erschiessen, wenn du gestattest.
ich glaube, einen geliebten wie gantenbein zu brauchen.

plecare

gara din münchen, vazuta de la hackerbrücke, adica o statie inainte de ea, e ca un presentiment inaintea plecarii, un preludiu la despartire. mai multe sine, unele in linie dreapta, altele taind si intersectand cu precizie pe urmatoarele, si pe fundal emblemele orasului: domul cu turnurile rotunde, alter peter, olympiaturm. la hackerbrücke, pe terasa unui hostel, incepuse sa ploua, in sfarsit, dupa zile intregi de canicula, si m-am adapostit si eu in prima faza alaturi de ceilalti, dupa care am vrut sa ies, dar usa se blocase, si am sarit pe fereastra, direct in ropote. a cazut o ploaie nervoasa, isterica, grabita, hohotind, acompaniata de fulgere albastre, din care ne-am revenit la fel de urgent, ca dupa o pacaleala. mai traisem o ploaie de vara in germania in 97, cand in camera de la mansarda am crezut ca se prabusteste cerul pe mine. si acum m-am intors acasa la münchen tot intr-o mansarda, era 2 noaptea si clopotul bisericii nu mai batea, si ciresul se lasa furat de frunze galbene, si tunetele substituiau batai de inima. am fost penibil de prozaica, am urcat scarile, m-am uitat pe fereastra fara ganduri, apoi culcat. de dimineata era tulbure, ceasul bisericii batuse de nenumarate ori, era preziua plecarii.

negasire

in urmele din asfalt s-a gravat respiratia ta,
si nu mai pot calca nicaieri, de teama sa nu-ti sterg urmele:
sunt numai pasii tai in drumurile mele, pentru ca
nu mai sunt ale mele,
si bulevardele tac in ritmul soaptelor tale,
si miscarile intre puncte a si b
sunt cu tinta ratata, pentru ca nu stiu de unde sa te mai iau,
dar refac itinerarii redescriind aure de familiaritate,
incet, calm, ca sa te regasesc in ele.
si dupa ce sorb din aerul respirat de tine
ma intorc acasa cu sufletul oxigenat
ca sa te visez,
ca pleci,
si strabat codri si pesteri sa te prind,
si te pierd si acolo.

19

a fost 19, sau 20? era duminica, probabil 19 ca si ieri. o data in iulie si o data in decembrie. nici un paianjen nu se impleticeste in propria panza.