colaj

mi-am pus lykee li, iar, azi, cand am traversat centrul vechi cu ochii in lacrimi. e prima oara? da, prima oara de cand declaram acolo, intr-un sms, ca le insir pe ata ca pe margele, si replica suna ca se vor transforma in smaralde. cantecul suna ca asta vara/toamna sau al catelea anotimp din alta ordine si galaxie a fost, si eu as putea afirma, dedublandu-ma sau detripladu-ma sau demultiplicandu-ma ca sunt aceeasi. ma mint, de jumatate de an ma mint in nestire, lucrand minutios la un scut de protectie. de ce nu am atata curaj sa marturisesc ca sufar? dar nici asta nu mai stiu daca e adevarat. pune-ma sa ma urc la volan si in secunda doi demonstrez contrariul. de cand traiesc fara sentimente simt, tocmai, ca nu traiesc, si asta e cool. aseara la internations am iesit cumplit in poze, si culmea e ca le-a facut un fotograf profesionist. in pozele lui ieseam intotdeauna minunat, in cea din piata ateneului cel putin paream desprinsa dintr-un goblen de epoca. cand am aterizat de la iasi la bucuresti m. declara ca das wuerde sie sich nicht jeden tag antun. saptamana viitoare plec la porto. ca sa ma invat minte, locatia din bd. primavarii si ce a mai continut ea au fost un fiasco ce a culminat cu invitatia unui gentlemen turc de la ambasada, de varsta alor mei, luam cina impreuna in weekend. mai bine de atat nici in cosmarurile mele nu se putea.

the arrival

am venit. imi doream mult sa ma intorc la bucuresti, orasul de peste sufletul meu, ca un pod peste o apa cu maluri imposibil de conciliat. nu cum e c., matrice vitala, spatiu al angoaselor, barometru al neimplinirilor. cum a fost cand a venit b., ca sa implineasca, si de fapt a confirmat o imposibilitate. atunci nimic nu avea mai mult sens decat el si cu mine acolo, numai ca eu incetasem sa exist, si nu mai era decat el si cu m., care acum a devenit si ea altcineva. si el e altcineva, cel putin din noiembrie anul trecut, si din nou in martie, cum nu as fi gandit in veci ca isi poate schimba culoarea. in multe randuri am realizat ca nu imi e dor de momente si de mine, cea din clipele acelea de gratie, ci de el, numai de el, asa cum e si cum nu pot fi eu cu el. azi noapte cutreieram intre somn si veghe str. pitar mos, ca ieri aievea, si sunt devoid of feelings, tocmai de aceea am libertatea sa dispun de mine si de ceilalti dupa bunul plac, si de aceea spun ca nu ma dor amintirile, nici nu-mi lipseste, si nu pot face nimic,si nu vreau, pentru ca nu se mai poate face, a intrat totul in mormant si nu mai invie.
sunt doar eu si cu orasul meu preferat, singura ca si la münchen, dar inconjurata de oameni si de familie, dar fara sentimente si probabil si ohne eigenschaften. azi aleile, blocurile si copacii de pa strada mea nu aveau sens, iar acum aproape jumatate de an sclipeau in clestarele palatului care se invartea dupa soare. n-am sa uit, pentru ca nu am de ce, acum niste ani am uitat ca sa ma eliberez, dar acum sunt libera si imi permit sa nu uit.
nu, nu e cum crede el, alles in meinem kopf. tot ce nu e din lumea asta e din cealalta si Hristos nu e din lumea asta. cand a venit realitatea sa inghita tot, atunci nu mai era El si s-a cunoscut. de asta am preferat sa raman langa El.

ca o ninsoare

am asteptat saptamana trecuta mailuri, mi-am verificat casuta postala de nu stiu cate ori, am dormit catre sambata ceva mai agitat ca de obicei, toate simptome tipice. si cand, atunci totul s-a topit fara sa mai fie nevoie de nimic. o liniste invadatoare, prin ploaie, de unde era atata entuzism rasarit unde din cer turna, sau poate eram pe urmele altcuiva fara sa stiu? azi fireste ca nu mai eram atat de dislocata de lumea reala ca de obicei, asa ca am parcurs traseul de la marienplatz, theatinerstr. si pana la stabi fara sa pot reface nimic din ce stiam: nici diminetile mele curente,cu creierul spalat ca sa incapa numai a doua mea carte si rezzori, nici dupa amiaza si seara de sambata. amintirea lui r. a fluturat altfel de cum m-a bantuit azi, in soarele cu iz de vara, cea a lui b., spunandu-mi cuvinte frumoase, dar care in mintea mea erau lipsite de continut, ba deveneau chiar sterile, pe alocuri vulgare. pana cand r. nu reapare, sunt amandoua amintirile cumva la fel de volatile si de domeniul imaginarului.
r. nu inlocuieste nimic, nici nu reface, dupa ce a vindecat doar confirma. sta ca o oglinda langa mine si in fata mea si ma arata uneori ca pe o alba ca zapada, alteori ca pe mama vitrega. fara forta devoratoare a sentimentelor. dimpotriva, sa astepti sa vina linistea din nou si sa se astearna ca o ninsoare, venita firesc de Sus. nu ca pe un cires copt, sau ca pe o para care sa ti se topeasca in gura.

altfel

sunt la münchen si absolut nimic nu mai e nimic ca atunci, h. descrie cu bolidul lui aceleasi bucle elegante si bruste,voiam sa intreb la cate mii de ture schimba viteza, numai ca stateam in spate si dormitam. pe care intre timp le decriptez din proprie experienta si asa totul devine previzibil. g. se preface ca are iar totul sub control improscand in toata lumea cu noroi ca sa straluceasca el in soare mai bine. e. a avut pana in iarna dureri insuportabile, pe care le-a tratat cu injectii cu aur de 1000 de euro doza. s. are un nepotel si o nepotica, amandoi sositi la distanta de cateva zile. stef a cazut in modul cel mai stupid intr-un magazin cu bauturi si s-a ales cu semne albastre pe fata. p. a iesit aproape definitiv din peisaj. ca sa vina r., care e cum ma gandeam si nu ma gandeam, extrem de surprinzator de minunat. cei de la capela s-au mutat la alte haidhauser kirche, o. s-a ingrasat si are alura unei starete infrigurate si inhaimurate. c. e mai liliala ca de obicei, si aduce a inger speriat.

nici eu nu mai sunt nimic din cea de atunci.fara sentimente, trairi, aruncand priviri care nu mai comunica nimic. la münchen eu si g. facem bilanturi, tragem concluzii.

aseara n-am mai avut timp de asa ceva. nici macar, cum ma temeam, ca ma voi adanci in priviri albastre, pentru ca a plouat si apoi a venit repede intunericul si nu le-am mai putut citi culoarea. am savurat linistea pe care nu o aveam cu b. si care imi lipsea enorm. eram in alta lume, si totusi la 12 noaptea, in noaptea in care s-a dat ora, cand am iesit din "reitschule" tronau bmw-uri albe, unele cu farurile aprinse de priveghi, pe ludwigstr. se gonea cu viteze astronomice, la odeonsplatz niste adolescenti coborati din masini de lux isi faceau poze. in grupul repectiv de tinere, una purta un voal de mireasa, asortat la pantalonii negri multai si tricoul alb.
si r. e minunat, nu a trebuit decat sa vina si sa fie acolo si sa spuna nimic, doar ca sa alunge departe amintirea lui b. mi-a anticipat non stop reactiile. probabil nu am nimerit intamplator in cafeneaua unde pe vremuri era o scoala de calarie, ca sa trecem apoi pe langa roibul alb de metal fabricat in bavaria si la un moment dat sa-mi povesteasca despre polo-ul lui rosu, cu putini cp. si cand si-a desfacut bicicleta de unde o parcase, eu raman cu privirile pironite spre brienner str., unde un bolid alb intra in curba accelerand si franeaza brusc, el nu vede, e aplecat peste cablu, dar aude si zice "ein toller typ", ca si cand mi-ar fi citit gandurile. cine e r.? in amintirea de acum 10 ani de la jena, e m. de la berlin? sau e explicatia stiintifica la ce a fost, fara sa spuna mare lucru, doar ascultandu-ma? nici nu stiu daca ma privea in ochi, erau momente cand simteam ca nici nu e acolo, sau ca e altcineva, o alta fiinta. in 2009, r. anunta, acum r. a vindecat, ca un balsam incredibil. nu mai stiu. decat ca simt ca r. e si va fi foarte fericit.

hibernarea

ok, deci toate sunt in ordine, tocmai pentru ca de fapt nimic nu e, dar tocmai asta ma constrange la maxima prudenta si coerenta cu viata mea, si cand intru triumfatoare ca de obicei la BAR si ma pregatesc de inca o zi de vineri in tihna obisnuita, ma trezesc cu acel approach pe care il regret de ieri si pana azi incontinuu. adica de ce, how come, wieso, ca ce chestie??!! aveam si eu o strategie: sa nu am o strategie. si acum, luata total prin surprindere, in loc sa ma flateze, mi se pare dezonorant. pentru ca realmente am interiorizat pana la osmoza concluzia ca nu am nevoie acum de confirmari, tocmai pentru ca imi lipsesc momentan si compania mea ma conforteaza la maxim. ce a fost frustrant si periculos pana la urma din tot episodul de ieri a coincis cu repunerea pe soclu a lui b.," cu care nimeni never ever nu se va mai compara", "la a carui inaltime nobody in vecii vecilor nu se va mai ridica", caci "cine mai stie mai bine ca tine..." s.a.m.d, usw., etc. cel mai mult in perioada asta am avut nevoie de mine in ipostaza impreuna-creata cu el si pe care mi-a lasat-o mostenire, care, altoita pe vechile radacini, mi s-a parut un monument. e lesne de inteles de ce am preferat sa ma asez pe mine pe soclu in locul lui, de vreme ce investitia in mine a fost mereu cea mai sigura si de incredere. si asa, de atunci si pana acum, ma contemplu in tacere, cu multumirea omului flamand care si-a astamparat foamea cu o mancare careia nu mai are rost sa-i dea vreun calificativ, si in acelasi timp, pe acelasi principiu al unei calde tolerante, pe toti cei din jur. nu ma asteptam in ruptul capului sa vina cineva sa-mi tulbure hibernarea dulce si securizanta pentru care am muncit serios sa o dobandesc. ca si cand suna ceasul aiurea, fara sa-l fi potrivit. si in seara asta la dedeman, fireste ca era el in gandurile mele, mai precis eram eu si el si imensa magie de atunci, care acum e total incompatibila cu peretii de zapada de afara si noroiul si baltile prin care iar am murdarit-o azi pe corsi. la raioane de mobila si accesorii eram ca o mamica ce proaspat a pierdut sarcina, sau copilul, si nu mai are ce cumpara, desi venise, sau nu, in acest scop. ca atunci cand m-au sunat de la una din firmele de atunci de la targul de nunti de cu doua zile inainte sa ne despartim sa ma intrebe ce am hotarat, iar eu am raspuns ca s-a anulat totul. asa ca ce cautam eu de fapt in raionul respectiv? sau ca oamenii care isi pierd o mana sau un picior si amintirea membrului-fantoma e cu ei mereu. "in amintire totul e arhetipal, poleit ca la inceput". ce confera vesnicie unor oameni?

reintalnirea

am reintalnit-o pe d. azi. ma gandeam cum era cu ea si cum e fara ea. au legatura imixtiunile celor dragi in viata noastra cu confortul nostru mental, spiritual? prima data era sa n-o recunosc, apoi o voce indescriptibil de delicata, un ton defensiv ca o suita de mangaieri ale strunelor unei harfe. nu am mai auzit de infinit de multa vreme asa ton, poate l-am asociat involuntar cu al mamei. apoi, dupa cateva ceasuri, mi-am recunoscut umilita slabiciunea in fata propriului sentimentalism. cum e posibil? atata infuzie de blandete si gingasie, cum nicicand nu am banuit la ea. cum e posibil? poate ea a fost mereu oglinda mea, asa cum incercam eu sa-mi induc si cu b.? si acum recunosc calitati de care m-am privat prin vointa proprie si pe care le-am indragit pana la limita irationalului?sau eu, cea de catva timp puternica, consimt, pentru o schimbare de decor, sa ma las impresionata? sau mi-am dorit din august si pana acum sa se intoarca? sau, dimpotriva, tanjesc dupa candoarea de care am fost deprivata vietuind langa el?

cum sa nu suferi cand iti inchipui ca suferi

incerc sa inteleg de ce. de ce nu pot demarca o suferinta de alta, poate ca sunt amandoua de calibru asemanator si intra in osmoza? sau se neutralizeaza, dimpotriva, una pe cealalta, si impreuna orice vibratto din fiinta mea? nu-mi amintesc sa mi se fi intamplat. nu am fost pana acum un om filantrop, dar acum traiesc stari ciudate, combinatii paradoxale de empatizari mentale si uri viscerale si fara motiv, ambele lipsite de cea mai mica urma de participare afectiva. credeam ca ce a urmat verii lui 2009 a fost greu, ce a venit dupa vara lui 2011 e imposibil de suportat. fara armura de aici si pana la cer a unei prefacute indiferente. care imi blocheaza accesul la simtire. printre pozele din israel l-am descoperit pentru prima oara pe un drum care nu stiu unde ducea, si ca dovada, nu sunt nici acum sigura ca era el. am rememorat de mii de ori episoade, conversatii, priviri, culminand cu camera galbena de la c.,si nu mai e nimic sa ma induioseze, sa-mi confirme ca mai sunt o fiinta umana. din valea plangerii nu te mai poti intoarce, imi vine acum in minte basmul lui ispirescu. uneori imi spun ca am uitat enorm din dupa-amiezele din septembrie, iar atunci nu scapa nici cel mai mic ton de culoare amintirii mele. e dureros ca inima mea nu sufera ca o bucata de carne, ca nu se indoaie in suspine, ca ochii nu varsa lacrimi, ci binecunoscuta substanta sarata care la femei apare ca exces de prolactina, ca l-am cedat de bunavoie, fara nici macar sa ma resemnez, universului de unde a venit, ca in principal imi staruie in minte doar iritarea si epuizarea din ultima vreme.
una peste alta, e o reteta de invidiat pentru cum sa nu suferim din dragoste, iar eu raman la convingerea ca nu e dragoste decat cea care se concretizeaza intr-un angajament pe viata, pentru inceput, apoi reuseste sa treaca proba anilor.