reintalnirea

am reintalnit-o pe d. azi. ma gandeam cum era cu ea si cum e fara ea. au legatura imixtiunile celor dragi in viata noastra cu confortul nostru mental, spiritual? prima data era sa n-o recunosc, apoi o voce indescriptibil de delicata, un ton defensiv ca o suita de mangaieri ale strunelor unei harfe. nu am mai auzit de infinit de multa vreme asa ton, poate l-am asociat involuntar cu al mamei. apoi, dupa cateva ceasuri, mi-am recunoscut umilita slabiciunea in fata propriului sentimentalism. cum e posibil? atata infuzie de blandete si gingasie, cum nicicand nu am banuit la ea. cum e posibil? poate ea a fost mereu oglinda mea, asa cum incercam eu sa-mi induc si cu b.? si acum recunosc calitati de care m-am privat prin vointa proprie si pe care le-am indragit pana la limita irationalului?sau eu, cea de catva timp puternica, consimt, pentru o schimbare de decor, sa ma las impresionata? sau mi-am dorit din august si pana acum sa se intoarca? sau, dimpotriva, tanjesc dupa candoarea de care am fost deprivata vietuind langa el?

cum sa nu suferi cand iti inchipui ca suferi

incerc sa inteleg de ce. de ce nu pot demarca o suferinta de alta, poate ca sunt amandoua de calibru asemanator si intra in osmoza? sau se neutralizeaza, dimpotriva, una pe cealalta, si impreuna orice vibratto din fiinta mea? nu-mi amintesc sa mi se fi intamplat. nu am fost pana acum un om filantrop, dar acum traiesc stari ciudate, combinatii paradoxale de empatizari mentale si uri viscerale si fara motiv, ambele lipsite de cea mai mica urma de participare afectiva. credeam ca ce a urmat verii lui 2009 a fost greu, ce a venit dupa vara lui 2011 e imposibil de suportat. fara armura de aici si pana la cer a unei prefacute indiferente. care imi blocheaza accesul la simtire. printre pozele din israel l-am descoperit pentru prima oara pe un drum care nu stiu unde ducea, si ca dovada, nu sunt nici acum sigura ca era el. am rememorat de mii de ori episoade, conversatii, priviri, culminand cu camera galbena de la c.,si nu mai e nimic sa ma induioseze, sa-mi confirme ca mai sunt o fiinta umana. din valea plangerii nu te mai poti intoarce, imi vine acum in minte basmul lui ispirescu. uneori imi spun ca am uitat enorm din dupa-amiezele din septembrie, iar atunci nu scapa nici cel mai mic ton de culoare amintirii mele. e dureros ca inima mea nu sufera ca o bucata de carne, ca nu se indoaie in suspine, ca ochii nu varsa lacrimi, ci binecunoscuta substanta sarata care la femei apare ca exces de prolactina, ca l-am cedat de bunavoie, fara nici macar sa ma resemnez, universului de unde a venit, ca in principal imi staruie in minte doar iritarea si epuizarea din ultima vreme.
una peste alta, e o reteta de invidiat pentru cum sa nu suferim din dragoste, iar eu raman la convingerea ca nu e dragoste decat cea care se concretizeaza intr-un angajament pe viata, pentru inceput, apoi reuseste sa treaca proba anilor.

despre 2011

acum un an pe vremea asta ma aflam la curtea de arges, la o pensiune de langa manastire, iar in noaptea de anul nou m-am intamplat in compania exclusiva a unor cupluri cu copii mici, unii in carucior, si la miezul noptii am iesit afara la artificii, m-am privit prietenos si cald cu convivii, cu care dealtfel nu aveam nimic in comun decat statutul ontologic (chiar, nimic!), si in efuziunea momentului mi-am promis in gand ca va fi unul din cei mai frumosi ani din viata mea. tot atunci am promis sa devin o sotie si o mama buna.

in februarie a nins mult si a geruit, si nu m-am crutat deloc si am insistat sa parcurc cat mai mult din materialele de la biblioteca. au fost zile in care mi-a fost un frig visceral, care a patruns pana dincolo de maduva oaselor, cu rezultat cert tratabil doar de antibiotice.

in martie am continuat lectiile de sofat si pe 15 am facut o simulare de examen si m-am trezit intr-o dupa-amiaza in titan, vazand cum politistii se urca si coboara din masinile candidatilor, si prin mintea mea a adiat un aer elidian presarat cu interventiile demonilor amiezii, si am facut 1000 de pasi inapoi si am scuipat in san. primavara impletea in plase moi cregile din parc, unde cu d. am hotarat sa ne facem noi promisiuni si sa dam un like pe pagina de facebook a dragostei.

in aprilie parcul i.o.r. era invesmantat ca o mireasa verde, rece si inaccesibila, tinand in maini tufe de narcise. m-am prezentat temerara la examenul de conducere, pe care l-am promovat cu zero puncte penalizare. intre timp, zona de examen era cartografiata pe nenumarate post-ituri, cu carioci colorate, si politistului i se facuse un portret-arhetip, pentru a fi sigura ca ii fac fata in oricare din ipostaze.

mai s-a insinuat lilial in calendarul inimii mele, asa cum o face de obicei, cu petalele nonsalante lasate de pomi sa ne ninga. asteptam pe corsi.

in iunie, prima intalnire si primul drum cu ea, o zi cu stropi fini de ploaie de pe cerul de acuarela pe la mihailesti, cu m., cat sa punem in functie stergatorul din spate. la reprezentanta am stiut din prima ca e ea, si am iubit-o tot de atunci.

in iulie am decis sa purcedem la c., primul meu drum pe autostrada, dupa vreo saptamana de nopti nedormite, trac si dureri de stomac. apoi chinuitoarele parcari prin m. si ploile, si fordul fiesta argintiu cu numar de metro care nu stiu ce cauta pe ulita noastra, ba stiu, sau nu, imi pot imagina, sau cum am mutat-o in ultima clipa pe corsi din calea crengilor salciei, alungate de furtuna.

in august am venit in bucuresti si am aflat ca sunt completely alone. ca sa o iau pe corsi in centru, trebuia sa ma vad acolo cu cineva. dupa cateva tentative de aerisit, shopping si lamentat cu a., am renuntat si m-am inchis in castelul meu. nici macar ca sa scriu, a fost o vara total neproductiva, ci ca sa agonizez in tacere. cu dureri de cap si in tot corpul. ca sa ajungem pe 25 la tel aviv si apoi la Locurile Sfinte.

pe 1 septembrie am primit un sms, de genul penultimului, de la b. era primul. "b. cu litere mici dar cu suflet mare". totul avea sens in septembrie, absolut totul.

in octombrie la c. tot avea sens, si eram atat de sigura ca avea for the rest of my life.

in noiembrie am inteles ca temerile mele aveau un suport real si ca trebuie sa fug, inainte sa-mi para rau. tot in noiembrie lumea de la c. a amenintat sa piara.

in decembrie am facut multe drumuri prin bucuresti cu corsi, am petrecut ore bune de Craciun la sectia de geriatrie a unui spital si m-am incredintat ca orhideea ai carei boboci se uscasera din fasa in septembrie are de adevaratelea ramuri cu rod.

cum e si nu e

azi e 1 ianuarie. am deschis fereastra si din lumea de afara nu am mai recunoscut, pentru cateva secunde, nimic. de parca anul trecut, cel putin, se stersese cu buretele in mod inexplicabil. in ritm galopant se straduiau sa dea navala in mintea mea amintiri de ani de zile, eram eu copilul, eu adolescenta care se lasa invadata de lumina nefireasca de afara, o lumina de primavara, oarecum, desi venita din alte dimensiuni.
peste noapte visasem pe b., care nu era de fapt el, cum fugea de mine la inganarea crepusculului cu noaptea si fiecare se indrepta intr-un final catre propria masina. dupa cateva decupaje pe pajistea de la c., de pe valea bucurii, careia cata ii spunea "valea bucuriei" si ne intreba daca sa mergem intr-acolo. nu-mi amintesc decat de apertura aceea incredibila in landschaft, cum se casca un drum intre dealuri si livezi de meri, adevarate gradini prohibite ale raiului pe vremea lui ceausescu, din care bunica mai aducea acasa trofee de trufandale cand circumstantele ii permiteau sa fie eroina in siguranta. nici in visul meu nu era nimic safe cu b., valea se cufunda in intuneric si dealurile amenintau sa ma stranga in menghina lor de muschi jilav. apoi, in secventa cealalta, bantuiam singura prin m., iar apoi s-au suprapus peste oraselul de provincie imagini din zona de granita de la betleem, si intr-un final un damb urcat in graba si masina lui b., care nu era masina lui. blue, blue, de doua ori, pentru ochii lui si pentru culoarea ei, si a treia oara pentru the way i feel. mereu am perceput ce era el si il inconjura la modul sferic, poate pentru ca el intruchipa, cumva, o fiinta androgina, sau oarecum hermafrodita, din moment ce, in mintea mea, era defectiv de complementar. b. era complet si nu voia sa recunoasca asta, si poate viata i-ar fi mai usoara de nu si-ar cauta cu disperare jumatatea care, in forma in care exista el acum, ii e accesorie.
in visul meu se prezenta insa ca o fiinta desirata, excesiv de inalta, cu trasaturi prelungi si membre atarnand, iar masina lui, altfel rotunda, o calina felina, se deformase asa cum scoti o guma din gura. iar acum, cand scriu randurile astea, imi e din ce in ce mai putin dor de el, pana la nivelul zero, pe care atingandu-l, am sa inchei.

unde duc drumurile care nu duc nicaieri

drumurile. drumurile pe care le parcurgem au in general o tinta. desi se spune ca unele nu duc nicaieri, ele au miscat mai mult sau mai putin tectonica interioara. weekendul asta cred ca am facut vreo suta de km numai in bucuresti, cu obiective precise. si pe cat de diferite erau locatiile, tot asa se schimbau si nuantele cerului de afara. plecat pe ceata, traversat zone cu soare tragandu-si nasul ca dupa o raceala, apoi ploaia de pe dn1, si aversa din fata casei nasei din h.c. m. cocotat pe scara, taind via, crengi fosnind a toamna, cu struguri mumifiati, fara seva, dar sclipind a sepie. am sunat la usa, telefon, pana sa-l vad pe m., apoi am revenit in masina parcata fix langa semnul cu restrictie, si stropii cadeau tandru pe parbriz. m-am oprit din intentia de a parca regulamentar si am ascultat. soapte picurand in ciorchini pe geam, punand ghirlande cristaline pe corsi, care in ploaie era mai frumoasa ca niciodata.inca inainte de a intra in casa si a inhala cu nesat aburul din bucatarioara in care se fierbeau la foc mic bucate de taina m-am dus cu mintea in mod reflex la o zi cu ploaie la tara. de vara sau toamna, curtea se invelea in valatuci de fum de la gospododariile din jur si vapori deliciosi, iar eu visam la mamaliga si varza calita. poate nu intamplator b. trebuia sa vina acolo in una din acele zile. ploaia se cernea ieri si se aseza pe geam cu discretia cu care stropii bateau in acoperisul cabanitei de lemn in care gateam in zilele calde la c. am fugit apoi, tragandu-mi gluga cum o faceam si cand ploua si traversam curtea pentru a culege patrunjel din gradina, in casa nasei, mai aruncand o privire corsei si spunandu-i din ochi cat ii sta de bine ploaia.
in urma cu trei luni (!!!) imi spunea el, chiar in fata casei unde eram acum, ca imi sta bine oriunde. in soare, atunci, venind sa o luam pe corsi de la ea. odata cu ce s-a intamplat si nu s-a intamplat, am inteles un lucru esential: ca suntem cu adevarat fericiti numai cand persoana noastra nu mai e pe primul loc, cand ne daruim. si chiar daca, in practica, drumul acela nu a dus nicaieri, a mutat munti in perceptia mea asupra vietii. exista intotdeauna plusuri in ceea ce in final evaluam ca nefast si ne foloseste sa le valorificam. pentru a ne pregati pentru a intampina mult mai pregatiti ce vine.

ce voiam si ce nu mai vreau

anul trecut am zis ca nu mai vreau ore interminabile in cladirea sufocanta din academiei, cursuri si seminarii redundante, seri de umplut pagini de jurnal cu ele, trac la volan. nope. eu voiam altceva. dar acum pot spune ca nu mai vreau nici ore interminabile de telefoane, intrevederi si vederi redundante, seri umplute cu priviri si interpelari false, fluturi in stomac la volan. nimic din toate astea.

de la roxette

am mers la un moment dat atat de departe, incat am scris pe o bucata de hartie, cum nu faceam nici in adolescenta, versurile unei melodii "de la roxette", cum ziceam atunci, de fapt a lui per, pe care a pasat-o belindei carlisle, incat sa fiu pe faza cand mai accesez youtubul. cel mai mult imi placea consideratia "my love rise on laughing mind/love talks to the roses/but you bring 'em bad bad weather". repetam ca dupa dictare vers dupa vers, iar cand ajungeam aici, dadeam din cap aprobator, ca un pustan rebel. din fericire, secventele au fost de scurta durata si efectul terapeutic surprinzator. so this was it. i'm happy, though, or otherwise, sau in alta ordine de idei.