ich bin nicht stiller

"ich bin nicht stiller". nu vreau sa mai aud de sublimari in spatele carora se ascund exorcizari. imi amintesc de o buna perioada in care am produs texte de blog inspirate, cu viitor, care nu au contribuit insa decat la degradarea considerabila a moralului meu, si care, si mai grav, nu aveau legatura cu realitatea. something like "personajele si intamplarile evocate sunt pura fictiune". trebuie ca tot atunci viata mea nu era populata suficient de intamplari reale. texte pe care le exhibam si care ramaneau fara replica tocmai de la cine o asteptam. de ceva vreme lucrurile s-au schimbat semnificativ, mai ales ca mai nou am si cititori "externi". care imi inhiba oarecum elanul sentimental de confesionare, numai ca ii asigur ca randurile de aici trebuie tratate literar si, daca ei considera, terapeutic.
asadar, nu sunt cea din vara lui 2009, nici din toamna lui 2009, nici din interminabilele februarie si martie si in total din fatigabilul 2010. este, asa cum am promis la debutul lui 2011, viata cea noua pe care am inceput-o, care acum poate nu se mai vede atat de noua, dar este si va continua sa fie pe zi ce trece mai noua. nu credeam sa o spun, dar schimbarile au inceput sa-mi confirme ca exista viata chiar si pe luna, si ca imposibilul devine posibil cu incredere in fortele proprii si cu un gram de umor.

de ce pleaca oamenii

am mai gasit inca un raspuns de adaugat postarii anterioare: unii oameni ies din vietile noastre pentru ca asa vor ei. pentru ca au decis, pe calea inimii sau a creierului, ca nu se mai poate cu noi, ca le daunam. asa cum am hotarat si eu sambata. mai departe, ecuatiile destinului si-au urmat cursul cum au stiut. m-am mirat cum am devenit brusc insuportabila, mai ales pentru mine, si am propus incheierea, de vreme ce nici eu nu ma mai pot tolera, mai ales vazandu-ma ranind, facand ceea ce nu as fi vrut nicidecum sa mi se faca mie. dar iar trebuie sa ma mir acum, la distanta de o zi, care nu a trecut niciodata fara sa vorbim, cum e posibil sa se dilate timpul atat de amenintator, sa se stearga sentimente, iar amintirile inceputului sa se drapeze fie intr-o poveste, fie sa nu le mai recunosti ca fiind ale tale, fie sa te bucuri de ele din postura omului din nou liber.

intalnirile

ieri sau alaltaieri ma trezesc ca visez (chiar era cazul?)ca cineva imi da intalnire pe malul unui rau, al senei, i guess, din moment de orbecaiam prin paris. cred ca visul era in prelungirea altor secvente de la varsarea in mare a unui fluviu, imaginea unui estuar larg mi-a staruit ceva timp in minte. ce nu imi amintesc e daca secventele sunt din aceeasi noapte, pentru ca ar avea oarecum logica. teoria mea despre suprapuneri am incercat s-o verific iar noaptea trecuta, la Sf. Dimitrie, si de data asta am fost atat de acurata, ca am amalgamat cam toata viata mea, din dorinta de precizie absoluta, in speranta ca va urma un raspuns coerentei mele exacerbate. imi tot pun intrebarea asta, si ma plictisesc eu insami de ea: alegem oamenii care sa ne insoteasca prin viata in urma unui concurs, a unei competitii din care unuii ies singuri, altii sunt eliminati fiindca "asa a fost sa fie", iar la altii renuntam noi, din ratiuni bine stiute? sau se aleg ei insisi, prin intrari si iesiri benevole din ecuatiile destinului. matematica nu a fost ever punctul meu forte, asa ca imi permit sa nu inteleg. si totusi, la o gandire simpla, raman langa tine cei pe care valurile vremii nu-i darama, care nu se lasa invinsi de aparente, care sunt capabili sa exerseze rabdarea si alte virtuti crestine alaturi, care nu pun etichete, si pe care VREI si tu sa ii lasi acolo.

lupta cu ingerul

azi a fost o zi tipica de toamna, care ne-a luat pe toti prin surprindere, i guess, mai putin pe el, care stie toate dinainte si a rostit pe tonul acela convingator, de predestinare dezangoazanta ca "se vor ingalbeni si frunzele". in majoritatea timpului suna a cuvinte de inceput de lume, de tip "fiat lux!". ca ii atribui capacitati demiurgice e in firea lucrurilor, din moment ce, poate dintr-un reflex post-elidian, mi-am spus mereu ca nu poate fi langa mine decat cineva care sa ma poata renaste.
azi am urat determinarile temporo-spatiale, limitarile de program si implacabilitatea venirii toamnei. in zadar placinta cu dovleac, ce de obicei celebra soarele bland de dupa vara, azi imi doream cu disperare si incordare sa fie vara din nou, care pentru mine s-a intors, ca un inger milostiv, abia in septembrie, cu o forta venita din alte lumi. m-as mai putea intreba daca luna care a trecut, si care tocmai ca nu a trecut, poate fi incadrata in calendarul muritorilor, si imi raspund cu fermitate ca in niciun caz, e dintr-un olimp accesibil doar celor care au stiut sa astepte. nu e nimic mai naucitor si concomitent linistitor decat evidenta ca el exista. sufletul pereche, inaripat de iubire. zilele trecute incercam sa-l localizez, dar am comis un mare pacat, ca atunci cand strigi, in ignoranta ta de om, ca vrei sa-l vezi pe Dumnezeu. sau, si mai grav, cand un om sanatos se incapataneaza, din cochetarie penibila cu viata, sa se investigheze sau sa-si palpeze tumori imaginare. mai precis, voiam sa-l fixez, sa-l bat in cuie, posesiva cum sunt, acolo unde as stii ca vietuieste. sa-l imobilizez. si unde e? in mintea mea, in sufletul meu, cu animalutele lui, la el acasa, sau in amintirile mele? apoi confruntarea cu imaginile de la Ierusalim. ok, atunci la Ierusalim, la Sf. Sava, in pustiul Hozevei? sau poate rasfirat in tot universul, sa vindece ranile tuturor, uitand, ca de obicei, de el? sau cu mine, in fapt cu mine tot timpul?
asta ma chinuiam, efectiv, sa descompun, pana cand m-am convins ca e un sacrilegiu sa desfaci iubirea in bucati, sau sa te angajezi in biopsii inchipuite. cum facea Iacob, angajat in lupta sincera, dar inutila cu ingerul. ca si el, pot rasufla usurata ca mi-am facut datoria de cercetator, analist, etc., dar ca rezultatul e cel pe care-l stiam de la inceput. Aliluia!

indoielile

poate nu ar trebui sa fie asa, sa te indoiesti cumva din datorie, pe principiul dubito ergo sum, sau dintr-o constiinciozitate pedanta si paranoica, e poate o prelungire a profesiei mele? prin 2005, cand ajungeam la muenchen si il cunosteam personal pe celebrul, pentru mine, peter motzan, imi amintesc cum m-a privit scrutator, derutat si admirativ in acelasi timp, cu ochii lui albastrii-otel: "e bine ca te indoiesti, asta trebuie sa faca un cercetator". nimic nu m-a nelinistit mai mult in viata ca nesiguranta, nehotararea. la acel moment, imi era necesar sa oscilez, pentru a-mi gasi calea. poate ca si acum, in conditiile in care trebuie sa cauti ca sa poti gasi. numai ca eu, indubitabil, am gasit. ce fac acum este insusirea unui know how.
la autoflagelarea de zilele trecute, culminand cu a-i propune sa vedem "un film cu o nunta si sfarsitul lumii" si cu multe taceri si empatizari si ceasuri de ups and downs, a fost cineva care a raspuns la fel ca el, inofensiv si cu infinita candoare, cu "nu te mai amari". se pare ca voita mea biopsie mea a fost in fapt o incercare criminala, pe care apoi sa pot autopsia ce a mai ramas. si, culmea, efectul a fost de combustie totala si renastere ca pasarea phoenix.

iar de unde am plecat

nu stiu cum e cu etapele pe care le traversam si de ce uneori familiaritatea se transforma in stranietate. ca si ieri, cand eram pe cale sa nu mai recunosc. sau mi-am impus asta? am vrut sa lupt ca sa-mi fie mai usor dupa? sau ca sa ma dumiresc de diferenta dintre vis si realitate? pentru ca asta m-a preocupat multa vreme, daca nu e doar in imaginatia mea. si de tot atatea ori mi s-a confirmat ca nu. de ce nu cutez sa gandesc in perspectiva, cu calm, de ce trebuie sa fie totul catastrofic, in mare disperare, trait cu ardoarea muribundului? de ce ieri seara am vrut eu sa sterg cu buretele tot si sa ma intorc de unde am plecat? din teama de a nu gresi, de a nu fi nefericit? si pana acum a fost cum? trasez granite intre contexte, intru in roluri in functie de locatie. de ce sa ma grabesc, after all? si daca nu ma grabesc, iar plistisul, iar rutina. iar everything under control, but so plain and dull...

atat de greu

au existat angoasele, apoi teama ca intr-adevar gandurile lor nu ne vor lasa sa ajungem la destinatie. era grozav de cald, nefiresc pentru octombrie, si am plecat cu sentimentul ca evadam. la altfel prima mea oprire la km 80, de care imi aminteam cu nostalgia invinsului, aripi de lilieci au inceput sa ma impresoare. pretutindeni soarele intindea mreje decolorate, la radio ascultam incontinuu cum e ultima zi de vara, vara simulata, vara fabricata la repezeala si iesita din tipare, apoi intrebarea daca nu vreau sa ma urc la volan. si una peste alta graba, contiinta ca de fapt nu mai e vara si ca se intunecat la 7.30. apoi discutia de pe drumul catre mioveni, si ajungem la k., si vara adevarata se insinueaza fara sa ma intrebe in simtirile mele, si sunt cu ei si cu corsi, cu semnul de incepator, o familie fericita cu o bunica incantata, si cu mine uitand de vesnicele intrebari si eroziuni existentiale. la k. e ca in vara, sau ca la jena, cu lizi si alcatraz, in serile in care ne bucuram ca niste copii de mirajul vestului. si cand sa pornim catre c., tin cu tot dinadinsul sa refac traseul din vara, numai ca la iesire dam cu ochii spre apus de pacle de fum, sau de nori, sau de inserarea cu contururi sangerii, drapand in ceata mintea mea si trimitand umbre umede si frisoane peste ganduri. miroase a fum, ca in copilarie, dar suntem mult prea grabiti ca sa-l putem inspira, si apoi, dupa primele sute de metri cu farurile aprinse, e ingrozitor de intuneric, si mi se deruleaza toate scenele posibile cu accidente nocturne, apoi teama ca parca ceva ne impiedica sa ajungem la c., ca dureaza prea mult, ca am obosit sa astept, si la alt moment dat nu mai pot sa misc masina si sa traversez intersectia pentru ca undeva in suflet nu mai pot duce atata tensiune si vreau sa raman acolo, blocata, pana cand imi revin si repornesc simbolic, cu hotararea de a continua. in clipa aceea nu mai vreau sa continuu, vreau sa ma predau, sa-mi marturisesc toate vinele posibile, si sa-mi asum pacatele intregii lumi. si dupa ce ma inscriu in linie dreapta pe drumul cunoscut, si intram in sate, e din ce in ce mai intuneric, bezna inghite hulpav fasciculele luminoase ale corsei, care in vara stralucea ca un astru in soare, si el intreaba daca mai avem mult, si intr-un final ajungem, dupa ce vom fi trecut si de satul vecin, unde cand eram copil stiu ca ne impotmolisem de un Craciun, incercand sa venim pe jos, si cand brazii impodobiti sclipeau pretutindeni la ferestre, eu eram fetita de la bucuresti care nu a apucat sa faca pomul, ramasa cu parintii ei in ceata, flamanda si trista, rugandu-se sa ajunga cumva la bunica. iar acum eram la volan, fara putere sa mai inalt vreun gand catre Sus, fara sa-mi mai doresc sa traiesc. si vine buni de la ochiul ei de fereastra clipind somnoros, si deschide poarta, si vin si pisicile din vara, si cainii, si ar trebui sa recunosc tot, dar nu mai recunosc nimic, decat asociez venirea cu vizitele unchiului si ale matusei, cobornad triumfal sin masina si punandu-ne in brate papornite cu mancare de dus in camara. de ce a fost atat de greu?