am ajuns intr-o dimineata zilele trecute la budapesta, dupa un zbor din care nu mai tin minte nimic, decat gentlemenii de la business class, care la debarcare proferau un limbaj de sant, si degeaba mi s-a facut mie greata, daca lumea se invarte dupa ei, ca it's a men's world, si dupa aceasta experienta dezagreabila a venit si vremea restabilirii unei normalitati. n-am crezut ever ca asa e, si n-am sa cred de acum incolo. am regasit budapesta cu acelasi efect de deja vu ca anul trecut, si m-am asezat nonsalanta intr-un mc donald's, desi puteam alege o cafenea specifica, doar ca era cea mai simpla solutie de langa gara, cu geamantanul dupa mine si traditionala esarfa roz. fata de anul trecut,se construia temeinic si gara era flancata de pasaje improvizate si rromi unguri care imbiau la porumb. nu eram obosita, doar cu constiinta tranzitarii din nou a unui oras care imi e drag, si caruia voiam sa-i promit ca am sa revin ca turist. de asta am sorbit un ceai fierbinte, cu gandul ca data viitoare va fi o cafea tihnita intr-un salon de moda veche.
am incercat toate zilele astea un sentiment simplu, de care oarecum ma jenez: o seninatate imperturbabila, desi a plouat la pecs zile la randul, si parca nici timpul nu mai trecea atat de repede. in mare tranzit am haladuit prin budapesta si la intoarcere, cand era sa ma ratacesc cu colega de la sofia intre metrou si aeroport, si iar m-a invaluit graba unei metropole hartuitoare, care nu mai are rabdare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu