stigmatele toamnei

toamna de afara nu e defel copia celei de anul trecut, asa cum simteam eu de fiecare data la schimbarea dintre anotimpuri, facand apel, din motive de adaptare, la stereotipii securizante. parca au trecut ani de atunci, si cu asta imi vine din ce in ce mai greu sa ma recunosc. daca de obicei ma uitam la copacul din parc, cu scanteieri fosforescente de clorofila agonizanta, si imi repetam cu reconfortare ca se vor colora in auriu, si apoi din ce in ce mai acut si opulent, acum tot ce mi-a venit in minte a fost ca da, iarna e o iminenta, si ca oricum frunzelor nu le revine nimic mai bun de facut decat sa moara. am incercat in vara asta la tara, in singura mea luna de concediu, august, sa-mi amintesc de vara cealalta, si nu am mai reusit, deci procesul de verfremdung dureaza cam de atunci. un singur moment, intrand in camaruta in care ma trezeam la 6 dimineata cu un sms, am avut o tresarire, ca o chemare din strafundurile unui lac inghetat, si am incuviintat, dar cu constiinta ca nu se mai poate clinti de acolo. probabil ca nu poti sa vezi pana in adancuri decat daca esti insuti foarte limpede, si inocenta e singura in stare sa lumineze si sa arate calea. si de toamna trecuta si iarna trecuta imi amintesc nu ca de niste anotimpuri, ci ca de miliarde de rani pe toata suprafata chipului meu interior. rani deschise, supurande, unele cu puroi, altele ca niste stigmate, picurand molcom, in ritm de lacrimi, carora nu te poti opune, fiindca vin de Sus. rani cu care vorbesc adesea si care imi cer sa nu ma rog de inchiderea lor, si eu le ascult cum suspina incet, doar pentru mine. rani ca miliarde de ochi, cu care vad dincolo de zambete amare masti pe fetele trecatorilor, sau citesc cata nevoie au de alinare. si in acele momente sunt complet solidara cu toti si toate, pentru ca e singurul lucru pe care acum il mai pot oferi: compasiunea, impreuna-plangerea.