le desert de l'amour

ma intrebam zilele astea daca poate fi adevarat, cat va mai dura pana voi reveni la vechile perceptii, din moment ce perspectiva copilariei fuzionase, de pilda spre Anul Nou, cu cea a unui viitor brodat pe soclul ei, intr-un mod pe care, daca era o realizare literara, l-as fi elogiat la maxim. mai tarziu, cand s-a iesit brutal din fictiune, n-am mai fost in stare de delimitari, si ma consolam la gandul ca nu accept uitarea, pentru ca ar insemna sa ma uit pe mine. nu stiu daca a fost o idee buna. pentru ca ruperea de o unitate presupune constientizarea propriei ne-plinatati. atunci, de ce ne complacem in a ne autoleza si autoliza?
am revenit asupra acestor intrebari azi, la o lectura unei carti pe care o vedeam in vitrina casei din bucuresti de cand eram mica, si tot amanam momentul deschiderii ei, pana cand m-a mirat asemanarea cu feridun zaimoglu, "liebesbrand". ca majoritatea covarsitoare a cartilor pe care le citesc din pura placere estetica si autohipnotica, si apropierea de "le desert de l'amour" a lui francois mauriac, a avut un sens ascuns. la prima vedere e o carte in buna traditie a romanelor de introspectie de tip proustian, cu accente stendhaliene. nimic neobisnuit, o idila dubla, de fiecare parte ilicita, dar dintr-una in mod clar mai primejdioasa, intrand in zona unei pedofilii camuflate in perversitate. discursul imi devenise interesant de data asta din perspectiva jocului la fel de perfid al autorului cu cititorul. ca de obicei, prima impresie inseala. in realitate, cartea e un sir de interogatii pe tema misterului inefabil intretinut de relatia morganatica, generatoare de confuzii, angoase si nedumeriri, dintre iubirea spirituala si cea fizica. in sine, aparenta frivolitate, mai degraba usuratate cu care autorul se desparte in final de lector, e dezarmanta, insa e de fapt dovada unei necesare detasari de cele narate, si mai departe, de inchidere lejera a unui cerc crezut imposibil. nu adolescentul framantat de intrebari si instincte incipiente e cel ce inseteaza dupa puritate, ci eroina, maria cross, o femeie intretinuta, dorita si temuta in acelasi timp pentru reputatia ei, careia fiul medicului curant, prins de asemenea in mrejele ei, ii desteapta iremediabil gustul pentru inocenta, motiv pentru care se sustrage tanarului.
impresionant mi s-a parut inainte de toate momentul astral al primei lor intalniri in tramvai, cand li s-au incrucisat privirile, dupa care tacit au convenit sa se regaseasca seri de-a randul in acelasi loc. si dupa ce am pus un diagnostic cartii,tot nu pot explica ceea ce ni se intampla tuturor, unora la prima vedere, altora mai tarziu: momentul de gratie care marcheaza trecerea de la stranietate la tulburatoarea familiaritate cu fiinta din fata ta. care, la fel ca in finalul romanului, revine la un moment dat la statutul de necunoscut(a). de aici titlul cartii, traducerea in romaneste prin "pustiu" e suficient de permeabila polisemiei, in acelasi timp nu reda, din pacate, dimensiunea de dogoare sterila per se, fara finalitate, din original. e ceea ce ii chinuie pe eroi pe parcursul actiunii, sentimentele sau productiile debordante ale unei imaginatii scapate de sub control, si pana la urma tot ce ramane din incandescenta inchipuita e un parjol aspru, sterp. convertirea strainului devenit cofiintial in necunoscut ramane insa o crima de proportii, pe care o comitem cu totii, asumat sau nu. probabil ca, after all, e un proces la fel de firesc si indispensabil ca si uitarea, fara de care nu am putea supravietui.