facebook

a inceput sa ma enerveze sinceritatea de parada cu care isi expun diversi pe facebook viata in poze, ready sa se faleasca pe unde au mai umblat sau ce cunostinte noi au facut. ma tem ca m-am molipsit si eu de acest obicei pagubos in definitiv, pentru ca prietenii mei stiu oricum compozitia vietii mele si nu ii mira ca plec vreo data pe luna la vreo conferinta, si nu stiu cu ce i-as mai surprinde, da, poate cu o schimbare de status marital, dar si asta se inscrie in firescul lucrurilor, si vad si eu de la o vreme cata liniste iti da reconfortarea cu acest firesc, ce de multe ori aluneca in banalitate. dar e, oricum, tranchilizant. ce am inceput sa spun acum e ca nu mai am dorinte alambicate si nazuinte astrale, poate si din cauza ca am primit foarte mult de-a lungul vietii, poate de multe ori mult prea devreme, si nu vreau sa-mi imbatraneasca sufletul prea de timpuriu prin saturatie. si zilele trecute la pecs, cand ma asteptam mai putin, cand incetasem sa mai vreau ceva de la vreun om, intalnesc un personaj in care m-am vazut ca intr-o oglinda, sobra si nonsalanta, un alter ego care imi vorbea pe tonuri molcome, neuitand din cand in cand sa ma priveasca din alta lume, care era de fapt a mea. ocazie cu care am realizat cat de neintamplator e ce ni se intampla. fireste ca noua mea amica nu are cont pe facebook, dar eu, cu incapatanare, m-am grabit sa postez o poza cu noi sub umbrele si langa un monument cu lacate, simbol, asa cum ni s-a spus, al eliberarii din armata, iar dupa altii al juramintelor de iubire.