unde duc drumurile care nu duc nicaieri

drumurile. drumurile pe care le parcurgem au in general o tinta. desi se spune ca unele nu duc nicaieri, ele au miscat mai mult sau mai putin tectonica interioara. weekendul asta cred ca am facut vreo suta de km numai in bucuresti, cu obiective precise. si pe cat de diferite erau locatiile, tot asa se schimbau si nuantele cerului de afara. plecat pe ceata, traversat zone cu soare tragandu-si nasul ca dupa o raceala, apoi ploaia de pe dn1, si aversa din fata casei nasei din h.c. m. cocotat pe scara, taind via, crengi fosnind a toamna, cu struguri mumifiati, fara seva, dar sclipind a sepie. am sunat la usa, telefon, pana sa-l vad pe m., apoi am revenit in masina parcata fix langa semnul cu restrictie, si stropii cadeau tandru pe parbriz. m-am oprit din intentia de a parca regulamentar si am ascultat. soapte picurand in ciorchini pe geam, punand ghirlande cristaline pe corsi, care in ploaie era mai frumoasa ca niciodata.inca inainte de a intra in casa si a inhala cu nesat aburul din bucatarioara in care se fierbeau la foc mic bucate de taina m-am dus cu mintea in mod reflex la o zi cu ploaie la tara. de vara sau toamna, curtea se invelea in valatuci de fum de la gospododariile din jur si vapori deliciosi, iar eu visam la mamaliga si varza calita. poate nu intamplator b. trebuia sa vina acolo in una din acele zile. ploaia se cernea ieri si se aseza pe geam cu discretia cu care stropii bateau in acoperisul cabanitei de lemn in care gateam in zilele calde la c. am fugit apoi, tragandu-mi gluga cum o faceam si cand ploua si traversam curtea pentru a culege patrunjel din gradina, in casa nasei, mai aruncand o privire corsei si spunandu-i din ochi cat ii sta de bine ploaia.
in urma cu trei luni (!!!) imi spunea el, chiar in fata casei unde eram acum, ca imi sta bine oriunde. in soare, atunci, venind sa o luam pe corsi de la ea. odata cu ce s-a intamplat si nu s-a intamplat, am inteles un lucru esential: ca suntem cu adevarat fericiti numai cand persoana noastra nu mai e pe primul loc, cand ne daruim. si chiar daca, in practica, drumul acela nu a dus nicaieri, a mutat munti in perceptia mea asupra vietii. exista intotdeauna plusuri in ceea ce in final evaluam ca nefast si ne foloseste sa le valorificam. pentru a ne pregati pentru a intampina mult mai pregatiti ce vine.

ce voiam si ce nu mai vreau

anul trecut am zis ca nu mai vreau ore interminabile in cladirea sufocanta din academiei, cursuri si seminarii redundante, seri de umplut pagini de jurnal cu ele, trac la volan. nope. eu voiam altceva. dar acum pot spune ca nu mai vreau nici ore interminabile de telefoane, intrevederi si vederi redundante, seri umplute cu priviri si interpelari false, fluturi in stomac la volan. nimic din toate astea.

de la roxette

am mers la un moment dat atat de departe, incat am scris pe o bucata de hartie, cum nu faceam nici in adolescenta, versurile unei melodii "de la roxette", cum ziceam atunci, de fapt a lui per, pe care a pasat-o belindei carlisle, incat sa fiu pe faza cand mai accesez youtubul. cel mai mult imi placea consideratia "my love rise on laughing mind/love talks to the roses/but you bring 'em bad bad weather". repetam ca dupa dictare vers dupa vers, iar cand ajungeam aici, dadeam din cap aprobator, ca un pustan rebel. din fericire, secventele au fost de scurta durata si efectul terapeutic surprinzator. so this was it. i'm happy, though, or otherwise, sau in alta ordine de idei.

following

in seara asta cineva fugarea pe altcineva, de fapt urmarea, sau urma, in straie negre, si talpile atingeau firav zapada, dupa ce se hotarase sa lepede incaltamintea. mi-a staruit in minte cateva secunde imaginea piciorelor dezgolite, ca niste ghiocei in albul proaspat si afanat, apoi miscarea intr-o clipa de infinita gratie, trecerea pielii calde, iesite din adapostul pantofilor cu toc, intr-o alta dimensiune, a valatucilor reci de zapada. si, surprinzator, intr-un final, marea, care mai avea putin si ingheta si ea, pierduta intr-o zare in care nu se mai credea descoperita, cu valuri aparent incremenite, tresarind ca niste coame de roibi neputinciosi.
lykee li following rivers, paradoxal acum nimic nu mai aminteste de vara, oricat am vrea sau nu sa credem. nu, eu nu. ok, si daca suntem maturi si strong si neimpresionabili, si duri si cu everything under control, si spunem cu zambet fals vorbe menite sa-i convinga pe altii de asta, si pe noi eventual de cat de josnici suntem, care e castigul? ca suferim mai putin, ca am devenit constienti de cat de accesorii ne sunt lucrurile lumii asteia. ce nu e in plus sau inutil aici? in seara asta cred ca grija pentru celalalt, sau jertfa aducatoare de bucurie pentru el.

maturitate

sunt atat de obosita incat am devenit areactiva si orice mi se intampla e pe acelasi plan de perceptie, si cum traversez evenimente absolut catastrofice pentru alt personaj al planetei, tot asa ma lasa totul rece, ma urc la volan si abia acolo sunt fuerte, desi poate acolo cea mai nesigura, dar in fine, nu-mi mai e frica de nimic, decat de mine, de ceea ce ar putea scapa vointei mele, si aici e iar hazardul, de care nu ma mai tem, pentru ca sunt letargica de multa vreme. sa vina intamplarea, dulcea intamplare, in conditiile in care nimic nu e intamplator, sa aduca si vesti bune, si bucurii reale, pentru ca singurul lucru REAL din viata mea e necazul, si ma bucur si multumesc pentru el, ca macar am ceva, desi pe de alta parte nici de el nu ma pot bucura in voie, din pricina afaziei in care ma aflu. in rastimpuri ma trezesc din anestezie si atunci plagile dor cumplit, atat de tare incat imi vine sa urlu, dar nu mai am putere, si ma bucur si de asta, ca pe trezie ar fi insuportabil. e asta definitia agoniei? nu, a maturitatii.

despre curaj

de multe ori, oamenii care ni se intampla nu sunt acolo pentru ei, ci pentru noi, ca prin ei sa ni se arate sau exemplifice o experienta. asa cum am observat, e mult mai sanatos sa masori obiectiv, tehnic, date de viata, decat sa le inzestrezi cu valoare simbolica, sau, si mai grav, sa le sui pe piedestale, inchizi in globuri de cristal, prezervi cu grija in formol, de unde sa le poti admira mai bine, pe socoteala autolizarii tale, a agonizarii lente si convulsive. nein danke, eu nu mai subscriu la altfel de practici. pana la urma, tendinta de idealizare a unor persoane din viata noastra e un reflex narcisist de preamarire in altii a sinelui nesigur, din moment ce ingurgitam de la altii felii complementare, a caror prezenta si necesitate e intuita cel putin subliminal. recent ma intrebam cum se face de psihicul uman e in stare sa raspunda uneori atat de bine la ceea ce i se induce pe cale rationala si poate fi convins, cu argumentele realitatii, mai bine decat a stiut sa cada in capcane facile, la indemana oricui, sau sa cedeze la conditionari momentane, sau sa devina depresiv doar pentru ca s-a alaturat in cele din urma convoiului mortuar de influente pesimiste din afara, ori propriilor temeri. toate astea neavand vreo justificare in planul vesniciei.
asa ca haideti sa ne inscenam destinul noi cu noi, lucrand putin si la partea de subconstient, mainipulandu-l discret sau asa cum merita, daca oricum nu avem nimic de pierdut. sa nu mai punem pe seama lui Dumnezeu ce nu iese asa cum dorim, sa-L rugam cu incredere sa ne fie alaturi, si sa ne facem cu demnitate datoria.

ich bin nicht stiller

"ich bin nicht stiller". nu vreau sa mai aud de sublimari in spatele carora se ascund exorcizari. imi amintesc de o buna perioada in care am produs texte de blog inspirate, cu viitor, care nu au contribuit insa decat la degradarea considerabila a moralului meu, si care, si mai grav, nu aveau legatura cu realitatea. something like "personajele si intamplarile evocate sunt pura fictiune". trebuie ca tot atunci viata mea nu era populata suficient de intamplari reale. texte pe care le exhibam si care ramaneau fara replica tocmai de la cine o asteptam. de ceva vreme lucrurile s-au schimbat semnificativ, mai ales ca mai nou am si cititori "externi". care imi inhiba oarecum elanul sentimental de confesionare, numai ca ii asigur ca randurile de aici trebuie tratate literar si, daca ei considera, terapeutic.
asadar, nu sunt cea din vara lui 2009, nici din toamna lui 2009, nici din interminabilele februarie si martie si in total din fatigabilul 2010. este, asa cum am promis la debutul lui 2011, viata cea noua pe care am inceput-o, care acum poate nu se mai vede atat de noua, dar este si va continua sa fie pe zi ce trece mai noua. nu credeam sa o spun, dar schimbarile au inceput sa-mi confirme ca exista viata chiar si pe luna, si ca imposibilul devine posibil cu incredere in fortele proprii si cu un gram de umor.