luni, 10 mai 2010
intr-adevar
o scurta remarca pe seara asta: nu e nimic sa nu aibe solutia la Dumnezeu. si cele mai grave indoieli si disperari se rezolva in fata icoanei. poate mai ales ratacirile, inselarile, obsesiile, perseverenta in ele. trebuie doar sa nu ne incapatanam inutil. si mai cred ca e important sa fugi de ispita si sminteala, si sa nu o provoci. nu te eliberezi asa, doar raspandesti tulburare in jur. cui ii foloseste? trebuie sa vrem sa fim liberi, si libertatea inseamna eliberarea si autoeliberarea de patimi. nu spun nimic nou cu asta.
duminică, 9 mai 2010
italienische reise
nu-mi plac formularile resignative de tip "asta-i viata", sunt un fel de a vari comod capul in nisip. sau poate nu, chiar azi spuneam si eu ca sunt lucruri pe care nu le putem regiza noi, si asa ajungem la o impacare stoica. nu-mi sta in fire sa ma dau batuta, dar inteleg ca nu putem actiona impotriva voii divine decat cu urmari dureroase. e un act de nesabuinta sa te angajezi in lupta cu ingerul.
asa ca ma asez cuminte intre ierburi si incerc sa dau timpul inapoi cu un an, sa fac o anamneza a ultimului an, scormonind pana ajung la cauza. mai grav e ca imi sunt mai clara ca lacrima, stiam eu, se apropie italienische reise, care l-a schimbat si pe goethe, si ma va schimba si pe mine. asta daca imi va fi ingaduit sa ajung acolo, daca cenusile se vor disipa in particule inofensive de endorfina prin vazduhurile europei, sau poate vulcanul va lua o pauza. goethe avea in minte din copilarie topografii si elemente de flora mediteraneana si voia, exact ca si faust, sa vada tot ce citise. demersul nu era unul euristic, de cercetator notoriu si scriitor imbatat cu visuri, nu, goethe nu era un boem, nu, isi dorea sa puna mana in coasta lumii si sa pipaie urmele creatiei divine, care pe om il ranesc de atata frumusete. am citit vineri fascinata fragmente din marturisirile si corespondenta cu tischbein, si era cum imi spunea si hans bergel, mare admirator al lui goethe, ca lumina sudului e altfel, si te transpune intr-o stare de gratie.
fireste ca m-am crezut unica, desi urmaream cu umilinta traseul lui, atunci cand am incercat sa trasez linii convergente intre mine si el. nu am fost un fan al scrierilor lui, mai ales de un an incoace, de cand cu seminarul despre klassik und romantik, s-a ivit ocazia unor lecturi mai apropiate, prilej cu care l-am descoperit pe teoreticianul goethe. imi placea in facultate din poezii, nu din romane, nu din leiden des jungen werthers si alte romane, in nici un caz din wilhelm meister, desi poate ar fi trebuit, de fiecare data cand il vad pe hans imi dau seama ca e acelasi gen de temperament: vulcanic, intempestiv, clocotind, debordand, dar culmea, controlat. in studentie si mai tarziu gustam astfel de moduri de exprimare, intre timp, si de aici zic ca se apropie si la mine clasicismul, au inceput sa ma oboseasca, sau poate e un simptom al propriei oboseli. teoreticianul goethe e si cel din italienische reise, sensibil dar exact, acurat, minutios, pe alocuri risca sa cada in reverie, dar se redreseaza rapid. de fapt, pe goethe l-am descoperit in lotte la weimar, unde thomas mann, mai noastalgic ca oricand, reconstruia o poveste trista de dragoste, a geniului totusi inaccesibil si a adoratoarei charlotte.
poate ca vezuviul imi va transfera din energiile pierdute irecuperabil. pe goethe, dimpotriva, l-a obosit. nu mai gasesc puterile de asta vara, nici amintirea nu mai are forta, nu s-a insinuat decat o liniste de cimitir pompeian. nu a fost in viata mea o perioada mai nimerita pentru vizitat ruine si toposuri incinerate. are atata sens, incat ma si sperii. sau poate fac iar literatura din viata mea. si asta faceau cei din sturm und drang, iar eu, ca si goethe in septembrie 1786, sunt pe care sa depasesc epoca. simt nevoia sa tac, poate asa am sa ma aud mai bine pe mine.
asa ca ma asez cuminte intre ierburi si incerc sa dau timpul inapoi cu un an, sa fac o anamneza a ultimului an, scormonind pana ajung la cauza. mai grav e ca imi sunt mai clara ca lacrima, stiam eu, se apropie italienische reise, care l-a schimbat si pe goethe, si ma va schimba si pe mine. asta daca imi va fi ingaduit sa ajung acolo, daca cenusile se vor disipa in particule inofensive de endorfina prin vazduhurile europei, sau poate vulcanul va lua o pauza. goethe avea in minte din copilarie topografii si elemente de flora mediteraneana si voia, exact ca si faust, sa vada tot ce citise. demersul nu era unul euristic, de cercetator notoriu si scriitor imbatat cu visuri, nu, goethe nu era un boem, nu, isi dorea sa puna mana in coasta lumii si sa pipaie urmele creatiei divine, care pe om il ranesc de atata frumusete. am citit vineri fascinata fragmente din marturisirile si corespondenta cu tischbein, si era cum imi spunea si hans bergel, mare admirator al lui goethe, ca lumina sudului e altfel, si te transpune intr-o stare de gratie.
fireste ca m-am crezut unica, desi urmaream cu umilinta traseul lui, atunci cand am incercat sa trasez linii convergente intre mine si el. nu am fost un fan al scrierilor lui, mai ales de un an incoace, de cand cu seminarul despre klassik und romantik, s-a ivit ocazia unor lecturi mai apropiate, prilej cu care l-am descoperit pe teoreticianul goethe. imi placea in facultate din poezii, nu din romane, nu din leiden des jungen werthers si alte romane, in nici un caz din wilhelm meister, desi poate ar fi trebuit, de fiecare data cand il vad pe hans imi dau seama ca e acelasi gen de temperament: vulcanic, intempestiv, clocotind, debordand, dar culmea, controlat. in studentie si mai tarziu gustam astfel de moduri de exprimare, intre timp, si de aici zic ca se apropie si la mine clasicismul, au inceput sa ma oboseasca, sau poate e un simptom al propriei oboseli. teoreticianul goethe e si cel din italienische reise, sensibil dar exact, acurat, minutios, pe alocuri risca sa cada in reverie, dar se redreseaza rapid. de fapt, pe goethe l-am descoperit in lotte la weimar, unde thomas mann, mai noastalgic ca oricand, reconstruia o poveste trista de dragoste, a geniului totusi inaccesibil si a adoratoarei charlotte.
poate ca vezuviul imi va transfera din energiile pierdute irecuperabil. pe goethe, dimpotriva, l-a obosit. nu mai gasesc puterile de asta vara, nici amintirea nu mai are forta, nu s-a insinuat decat o liniste de cimitir pompeian. nu a fost in viata mea o perioada mai nimerita pentru vizitat ruine si toposuri incinerate. are atata sens, incat ma si sperii. sau poate fac iar literatura din viata mea. si asta faceau cei din sturm und drang, iar eu, ca si goethe in septembrie 1786, sunt pe care sa depasesc epoca. simt nevoia sa tac, poate asa am sa ma aud mai bine pe mine.
sâmbătă, 8 mai 2010
inimioarele sarate
azi e 8, cand de fapt eu sunt obsedata de 7, mai exact 7 februarie, si nu intelegeam de ce m-a lovit iar in moalele capului, cand credeam ca sunt din nou lucida. azi am copt doua tavi de placinta, nu in scop terapeutic, cum o faceam in toamna, si mai si povesteam despre acest obicei de intelectuala neinteleasa, in anlehnung an dr. stevens din anatomia lui grey. in decembrie un telefon imi daduse peste cap tot demersul gastronomic pe la orele 2, iar placinta rezultata avea un gust minunat de mere aurii, dar arata jalnic, asa ca m-am sfiit sa ma prezint cu ea. nici atunci nu imi varasem mainile in aluat ca sa sublimez trairi, ci din nevoia de a topi linistea din mine si in altii. azi nu stiu cum a fost, m-am decis spontan, cand zilele trecute mi-am redescoperit pasiunea pentru merele crude, consumate la micul dejun cu fulgi de ovaz si o lingurita de cacao (cred ca numai eu sunt in stare de asa ceva), si tot spontan am ales o coca simpla, fara drojdie. in toamna pusesem la copt cateva tavi de fursecuri, ofensiva pe care gazda mea de la muenchen a dezlantuit-o in preajma sarbatorilor, pe la mijlocul lui noiembrie, si de la care cred ca ma molipsisem.
despre produse culinare fusese vorba si la ziua mea de pe 17 aprilie, o buna parte a reusitei s-a datorat lor si maestrei de ceremonii, nasa mea de botez. care inaintea lui 7 februarie pusese la copt, anticipand valentine's day, un tortulet in forma de inimioara cu initialele noastre, dar si un set de inimioare sarate (nu stiu de ce le-a asezonat cu chimen si curry), dar it's a true fact. si asa am ajuns cu masina lui imensa (in mintea mea doar, altfel una de talia unei skode octavia), b something lla, care pe alocuri ma intimida, la v., la ziua c. si imi amintesc ca la plecare s-a mancat din inimioarele sarate, si au fost laudate chiar, cu nedumerirea de rigoare a tuturor referitoare la gust.
ceea ce era sa constat in noaptea de ziua mea, soptindu-i in gand, era ca atunci, pe 7, fusese ziua mea, si ca aniversarea de pe 17 avea in plan subliminal seara de atunci, se construia si altoia cu resemnare pe ea, fara sa ma pot impotrivi. diferenta era ca imi doream sa-mi savurez singura victoria asupra celor 30 de ani din viata mea. as fi vrut sa-i spun c. ca e ziua ei in noaptea de 17, sa vina cu cei trei l. in gand langa mine, sa vina d. si o. sa se prinda intr-o hora valceana, iar l. sa se mai prefaca o data ca da cu masina peste d. la o benzinarie, undeva pe malul oltului, langa cozia. pe 7 mi se facuse la un moment dat rau de la tort si cele doua guri de sampanie, iar afara ninsoarea imi intra in ochi, in timp ce paraul susotea grabit intr-un peisaj de care am devenit mai constienta de dimineata, si un motan negru, urias, s-a apropiat de noi, si l. a zis ca nu intelesesem eu bine, dar lui ii placeau de fapt pisicile, si a urmat o tacere, apoi mi-am revenit, si cabana din creierul muntilor s-a umplut de acorduri folclorice sau de melodii pe care nu le mai ascultasem din liceu. si pentru prima oara in viata mea am intrat intr-o hora, era ceva de liviu vasilica, si apoi am invatat sa joc brasoveanca, desi l. era un dansator groaznic, era sa ma calce de mai multe ori pe picior, si au fost iar cateva momente in care timpul a incetat sa mai bata, cu c. si l. binedispusi la maxim intr-o hora in trei. de dimineata, zapada pudrase carari, drumuri si piscuri. pe fereastra isi faceau loc coroane de copaci stinghere, iar paraul isi mai domolise cursul, in drum spre bisericuta, am pus o intrebare de care nu ma credeam ever in stare, like "nu crezi totusi ca pe serpentinele astea conduci cam tare? ai luat curba cu 70!" neobisnuit pentru l., de care ma rugam efectiv sa fie un pic macar agresiv, si nu ma lua in seama, iar cand devenea din proprie initiativa, ma speria. apoi casa primitoare, cu miros de gutui, de la g., drumul pana la horezu pe care il stiam, si in sfarsit locul natal, unde m-am simtit ca la c. de arges, unde nu m-am nascut, dar e ca si cum, unde am copilarit si inca mai copilaresc verile. nici acum nu-mi vine sa cred ca nu-mi voi schimba buletinul anul asta, ca sunt in continuare rr. si parca imi vedeam fetita la care visez, desi poate ca fac o regresie in felul asta in trecutul meu, razand cu mine si cu n. pe holurile luminoase ale casei de langa padure, pe care o ghiceam in spate, reconstituind din memorie ce imi povestise l. , pentru ca altfel era intuneric si pe la ora 21, cand am plecat spre bucuresti, ploua cu fluturi imensi, aplecandu-se disperati, gata sa acopere cu aripile parbrizul, si ne-am trezit in masina lui v., cu c., inzapeziti in pitesti, care e chiar orasul meu natal, si al celui care trebuia sa devina cumnatul meu.
tortuletul in forma de inimioara cu literele r. si l. fusese pus in congelator, sa fie mancat pe 14 februarie, numai ca pe 15 a inceput Postul, si a ramas acolo, si dupa Post l-am dat de pomana unei femei sarmane, pentru ca nu avea rost sa-l mananc singura. nu se transformase nici macar intr-o mare inima sarata.
ps. din fericire, l. nu e pasionat de literatura si confesiuni si nu-mi citeste blogul.
despre produse culinare fusese vorba si la ziua mea de pe 17 aprilie, o buna parte a reusitei s-a datorat lor si maestrei de ceremonii, nasa mea de botez. care inaintea lui 7 februarie pusese la copt, anticipand valentine's day, un tortulet in forma de inimioara cu initialele noastre, dar si un set de inimioare sarate (nu stiu de ce le-a asezonat cu chimen si curry), dar it's a true fact. si asa am ajuns cu masina lui imensa (in mintea mea doar, altfel una de talia unei skode octavia), b something lla, care pe alocuri ma intimida, la v., la ziua c. si imi amintesc ca la plecare s-a mancat din inimioarele sarate, si au fost laudate chiar, cu nedumerirea de rigoare a tuturor referitoare la gust.
ceea ce era sa constat in noaptea de ziua mea, soptindu-i in gand, era ca atunci, pe 7, fusese ziua mea, si ca aniversarea de pe 17 avea in plan subliminal seara de atunci, se construia si altoia cu resemnare pe ea, fara sa ma pot impotrivi. diferenta era ca imi doream sa-mi savurez singura victoria asupra celor 30 de ani din viata mea. as fi vrut sa-i spun c. ca e ziua ei in noaptea de 17, sa vina cu cei trei l. in gand langa mine, sa vina d. si o. sa se prinda intr-o hora valceana, iar l. sa se mai prefaca o data ca da cu masina peste d. la o benzinarie, undeva pe malul oltului, langa cozia. pe 7 mi se facuse la un moment dat rau de la tort si cele doua guri de sampanie, iar afara ninsoarea imi intra in ochi, in timp ce paraul susotea grabit intr-un peisaj de care am devenit mai constienta de dimineata, si un motan negru, urias, s-a apropiat de noi, si l. a zis ca nu intelesesem eu bine, dar lui ii placeau de fapt pisicile, si a urmat o tacere, apoi mi-am revenit, si cabana din creierul muntilor s-a umplut de acorduri folclorice sau de melodii pe care nu le mai ascultasem din liceu. si pentru prima oara in viata mea am intrat intr-o hora, era ceva de liviu vasilica, si apoi am invatat sa joc brasoveanca, desi l. era un dansator groaznic, era sa ma calce de mai multe ori pe picior, si au fost iar cateva momente in care timpul a incetat sa mai bata, cu c. si l. binedispusi la maxim intr-o hora in trei. de dimineata, zapada pudrase carari, drumuri si piscuri. pe fereastra isi faceau loc coroane de copaci stinghere, iar paraul isi mai domolise cursul, in drum spre bisericuta, am pus o intrebare de care nu ma credeam ever in stare, like "nu crezi totusi ca pe serpentinele astea conduci cam tare? ai luat curba cu 70!" neobisnuit pentru l., de care ma rugam efectiv sa fie un pic macar agresiv, si nu ma lua in seama, iar cand devenea din proprie initiativa, ma speria. apoi casa primitoare, cu miros de gutui, de la g., drumul pana la horezu pe care il stiam, si in sfarsit locul natal, unde m-am simtit ca la c. de arges, unde nu m-am nascut, dar e ca si cum, unde am copilarit si inca mai copilaresc verile. nici acum nu-mi vine sa cred ca nu-mi voi schimba buletinul anul asta, ca sunt in continuare rr. si parca imi vedeam fetita la care visez, desi poate ca fac o regresie in felul asta in trecutul meu, razand cu mine si cu n. pe holurile luminoase ale casei de langa padure, pe care o ghiceam in spate, reconstituind din memorie ce imi povestise l. , pentru ca altfel era intuneric si pe la ora 21, cand am plecat spre bucuresti, ploua cu fluturi imensi, aplecandu-se disperati, gata sa acopere cu aripile parbrizul, si ne-am trezit in masina lui v., cu c., inzapeziti in pitesti, care e chiar orasul meu natal, si al celui care trebuia sa devina cumnatul meu.
tortuletul in forma de inimioara cu literele r. si l. fusese pus in congelator, sa fie mancat pe 14 februarie, numai ca pe 15 a inceput Postul, si a ramas acolo, si dupa Post l-am dat de pomana unei femei sarmane, pentru ca nu avea rost sa-l mananc singura. nu se transformase nici macar intr-o mare inima sarata.
ps. din fericire, l. nu e pasionat de literatura si confesiuni si nu-mi citeste blogul.
vineri, 7 mai 2010
despre trecut, in viziunea lui plesu
"A avea o imagine masluita despre trecut e aproape mai rau decat a nu avea nici o imagine. Trecutul legendarizat, eroizat, trecutul din care momentele discutabile, eventual penibile, sunt evacuate cosmetic nu educa, ci sminteste. Toate popoarele au caderile lor, derapajele lor, petele lor istorice. A le baga sub pres inseamna a intretine o iluzie. Exaltarea unui trecut neadevarat se transforma, de regula, intr-o toxina nationala."
miercuri, 5 mai 2010
iarna verde
luni, pe magheru, in graba, ca de obicei, la un moment dat am avut o senzatie de iesire din timp, cand in fata unei cafenele nou amenajate am amortit cateva secunde, uitandu-ma la cum matura vantul frunze sau petale depuse pe carosabil. ca un viscol, ca o ninsoare, apoi m-am desteptat si mi-am spus ca nu mai e iarna, sau pentru mine era in momentele acelea, dar era una verde. sunt probabil muguri de care copacii trebuie sa se lepede, asa cum o fac animalele care naparlesc, si explicatia ma reconforteaza acum, desi am observat zilele astea cum astept sa treaca si vara asta, si anul asta, cat mai repede. apoi, pe mosilor, aceleasi vartejuri, gata sa ma invaluiasca, si nu am vrut sa le calc in picioare, doar am trecut prin ele tandru, fara sa-mi mai contemplu zgomotul tocurilor pe bulevard. cum o faceam la viena in prezilele lui 11 aprilie, in unduiri de lalele gratioase pe bulevarde. erau lalele albe, cu chipuri de ceara, atat de reci in sobrietatea lor muta, in vantul rece, sub clopotul de sticla al unui cer impecabil. si eu, cu champs elysees in nari si in kärntner str. si cu amintirea saptamanii de la riga. ma simteam ca in mai si iunie, cand la tarmul marii baltice de abia inflorisera liliecii. acum se pare ca a venit timpul pentru alte coordonate. pentru trecerea de la sturm und drang la klassik. asa cum a facut si goethe cu a sa italienische reise.
luni, in invazia de soare, am iubit iar bucurestiul. in liniste, cu calm si resemnare, i-am multumit pentru bulevardele generoase, pentru ierburile care au inceput sa miroasa dupa ce iarna le-a tinut captive, pentru asfaltul fara de care nu m-as putea bucura de fermitatea pasilor mei, pentru vitrinele magazinelor, pentru geografiile strabatute in iarna si care pe alocuri imi dau putere, pentru accesorize, de unde am cumparat un fular intr-o zi de inceput de februarie, daruit c., care nu va fi niciodata cumnata mea, dar la care am tinut dinainte de a o cunoaste, pentru pasajul de la universitate, pentru zona de la fantani si mai ales pentru cea de la unirii, dintr-o zi torida de iunie. si pentru infinit multe alte itinerarii, care nu vor mai avea acelasi farmec langa nimeni.
cum a fost sambata de 1 mai, cand am incercat sa ma anesteziez din nou in parc. imi mirosea de vineri cumplit de a vara si ma temeam ca nu o voi intampina cum trebuie. din motive de siguranta, m-am invesmantat cam ca anul trecut, la sfarsit de mai, cu salul roz cu imprimeuri florale, dar fara hugo boss (nu cred ca voi mai gasi ever ralph lauren glamourous, asa ca de asta vara nu m-am mai atins decat o singura data de el) si am descins intr-un vartej de coincidente. same car, same perfume, same april, dar 13, si cu ghinion. doar ca in parc nu mai era iarna, de vara nici vorba. am ezitat, si nu trebuia, sa intru intr-un nor de baloane de sapun ale unui vanzator ambulant, dar nu am ratat ocazia de a sufla intr-o papadie si a-mi lua adio de la a cumpara si vinde iluzii.
poate a venit vremea sa inventez un anotimp doar pentru mine. poate e mai bine sa fie primavara de acum incolo.
luni, in invazia de soare, am iubit iar bucurestiul. in liniste, cu calm si resemnare, i-am multumit pentru bulevardele generoase, pentru ierburile care au inceput sa miroasa dupa ce iarna le-a tinut captive, pentru asfaltul fara de care nu m-as putea bucura de fermitatea pasilor mei, pentru vitrinele magazinelor, pentru geografiile strabatute in iarna si care pe alocuri imi dau putere, pentru accesorize, de unde am cumparat un fular intr-o zi de inceput de februarie, daruit c., care nu va fi niciodata cumnata mea, dar la care am tinut dinainte de a o cunoaste, pentru pasajul de la universitate, pentru zona de la fantani si mai ales pentru cea de la unirii, dintr-o zi torida de iunie. si pentru infinit multe alte itinerarii, care nu vor mai avea acelasi farmec langa nimeni.
cum a fost sambata de 1 mai, cand am incercat sa ma anesteziez din nou in parc. imi mirosea de vineri cumplit de a vara si ma temeam ca nu o voi intampina cum trebuie. din motive de siguranta, m-am invesmantat cam ca anul trecut, la sfarsit de mai, cu salul roz cu imprimeuri florale, dar fara hugo boss (nu cred ca voi mai gasi ever ralph lauren glamourous, asa ca de asta vara nu m-am mai atins decat o singura data de el) si am descins intr-un vartej de coincidente. same car, same perfume, same april, dar 13, si cu ghinion. doar ca in parc nu mai era iarna, de vara nici vorba. am ezitat, si nu trebuia, sa intru intr-un nor de baloane de sapun ale unui vanzator ambulant, dar nu am ratat ocazia de a sufla intr-o papadie si a-mi lua adio de la a cumpara si vinde iluzii.
poate a venit vremea sa inventez un anotimp doar pentru mine. poate e mai bine sa fie primavara de acum incolo.
luni, 3 mai 2010
configurator
are aproape 35, lucreaza undeva in bransa business, e calm, asezat, are si umor, si principii, are casa si masina proprie, un salariu motivant pentru el si vanatoarele de soti, mai are un complex oedip nerezolvat, si, colac peste pupaza, este, vai, si ortodox practicant! in schimb, nu are timp liber, si daca isi face, atunci merge la fitness, iar sambata la traininguri, ca sa fie updatat cu tot ce trebuie. in conversatie, e teribil de volubil, isi arata dintii de o mie de ori pe minut, iti explica duhnind de siguranta de sine despre firma lui, la a carei prosperitate el contribuie din plin. formule ca "ce se intampla, sa fiu mai clar" sau "dar atentie" sunt menite sa-i confere unei femei sentimentul ca langa un astfel de specimen e in deplina siguranta. ca un crestin practicant, nu se sfieste sa abordeze subiecte fara perdea, sub pretextul ca e sincer si deschis, dupa care iti face plin de subinteles cu ochiul, preluand de la tine replici neutre si conotandu-le freudian. asta ca sa intelegi ce energii de super-macho zac in el. stie exact ce fel de sotie ii trebuie, a elaborat o lista intreaga de calitati pe care trebuie sa le bifeze, si daca le-a bifat, tre sa treci testul predictiilor mamei. care face, intamplator, desi dealtfel e credincioasa, horoscoape. fireste ca un tip spontan ca el te-a si tras in poza cand nu te-ai gandit si daca s-a intamplat ca viitoarea soacra sa vada ca ai o alunita ce te plaseaza automat in incompatibilitate cu fiul ei, va trebui sa iesi din ecuatie. in parc, nu are nici cea mai vaga idee ce anotimp e, ce culoare au copacii de langa el, cum se numeste apa, daca e rau sau lac, daca sufli spre el cu o papadie, se fereste speriat, si nu intelege de ce trebuie sa te opresti in loc si sa-l intrerupi taman cand trece trenuletul. nu are un anotimp preferat, dar ar vrea sa stie care e al tau, si daca by any chance e toamna, atunci concluzia e ca esti melancolica, si daca ii spui ca iti plac frunzele aurii, n-ai nimerit-o nici cu asta, pentru ca in limbaj business "esti vizuala si gandesti ca un barbat".
contrar asteptarilor, nu e vitezoman, si nu are nici cel mai mic gand sa te vrajeasca cu stilul lui de condus, nu se angajeaza in depasiri, dar nici nu da drumul la radio, de teama ca nu ii vei mai acorda your full attention, de care are disperata nevoie, e un gentleman si in trafic, opreste la toate trecerile de pietoni posibile si virtuale, respecta intru totul codul rutier, daca e in spate o ambulanta, atunci se angajeaza "cat mai aproape de marginea din dreapta a soselei" sau chiar "scoate autovehicolul in afara ei, daca este cazul", te conduce elegant pana acasa si e chiar sensibil, nu te arunca afara brutal, opreste motorul si, surprinzator, coboara sub pretextul de a mai petrece cateva clipe cu tine in fata blocului. desi nu are in dotare muschi sau calitati fizice remarcabile, in ciuda faptului ca uneori prefera sa nu se vada cu prietena, dar sa mearga la sala, se comporta ca si cum, marindu-si in mod fortat suprafata, si iar afiseaza ranjete, care in combinatie cu replicile ultra-spirituale de tip "sunt flexibil" sau "am crescut intre femei" ar trebui sa aibe actiune letala. intr-un final, se plictiseste de propria initiativa, care se varsa intr-un flirt de clasa a zecea, isi ridica plin de gratie sapca si iti da un pupic amical pe ambii obraji, apoi iar aceste zambete cauzatoare de riduri, si demareaza de asta data nici macar in tromba, ci cam cum o faceam eu la scoala de soferi. asta pentru ca el e inginer de formatie si in cartea tehnica scrie ca, de exemplu, masina lui ar atinge 210, dar se recomanda sa nu depasesti 160, si el a mers o singura data pe autostrada cu viteza asta, si de aici poti deduce si tu, chiar daca esti fata si habar nu ai de masini, ca demarajele bruste sporesc uzura. in plus, un motor diesel il scuteste de ispita vitezei, daca exista ea, si de aceea l-a si preferat.
"ce sa-ti mai spun, in rest... poti sa ma intrebi orice!" ar mai trebui adaugat un mic detaliu, daca mai era nevoie de el: la desert consuma papanasi, dupa care se pulverizeaza cu sprei de gura, un fel de "am zis-o, fa-te ca uiti!"
contrar asteptarilor, nu e vitezoman, si nu are nici cel mai mic gand sa te vrajeasca cu stilul lui de condus, nu se angajeaza in depasiri, dar nici nu da drumul la radio, de teama ca nu ii vei mai acorda your full attention, de care are disperata nevoie, e un gentleman si in trafic, opreste la toate trecerile de pietoni posibile si virtuale, respecta intru totul codul rutier, daca e in spate o ambulanta, atunci se angajeaza "cat mai aproape de marginea din dreapta a soselei" sau chiar "scoate autovehicolul in afara ei, daca este cazul", te conduce elegant pana acasa si e chiar sensibil, nu te arunca afara brutal, opreste motorul si, surprinzator, coboara sub pretextul de a mai petrece cateva clipe cu tine in fata blocului. desi nu are in dotare muschi sau calitati fizice remarcabile, in ciuda faptului ca uneori prefera sa nu se vada cu prietena, dar sa mearga la sala, se comporta ca si cum, marindu-si in mod fortat suprafata, si iar afiseaza ranjete, care in combinatie cu replicile ultra-spirituale de tip "sunt flexibil" sau "am crescut intre femei" ar trebui sa aibe actiune letala. intr-un final, se plictiseste de propria initiativa, care se varsa intr-un flirt de clasa a zecea, isi ridica plin de gratie sapca si iti da un pupic amical pe ambii obraji, apoi iar aceste zambete cauzatoare de riduri, si demareaza de asta data nici macar in tromba, ci cam cum o faceam eu la scoala de soferi. asta pentru ca el e inginer de formatie si in cartea tehnica scrie ca, de exemplu, masina lui ar atinge 210, dar se recomanda sa nu depasesti 160, si el a mers o singura data pe autostrada cu viteza asta, si de aici poti deduce si tu, chiar daca esti fata si habar nu ai de masini, ca demarajele bruste sporesc uzura. in plus, un motor diesel il scuteste de ispita vitezei, daca exista ea, si de aceea l-a si preferat.
"ce sa-ti mai spun, in rest... poti sa ma intrebi orice!" ar mai trebui adaugat un mic detaliu, daca mai era nevoie de el: la desert consuma papanasi, dupa care se pulverizeaza cu sprei de gura, un fel de "am zis-o, fa-te ca uiti!"
Abonați-vă la:
Postări (Atom)